Am văzut primul episod din noul serial western Django la o lansare comparabilă, atât estetic cât și ca senzație, cu serialul Westworld și cu acel parc tematic, reproducere a vestului sălbatic. Ca în serial, micul orășel western construit în studiourile de la Castel Film a prins viață. Lumea se costuma corespunzător epocii, cascadorii simulau o bătaie prin mocirlă, călăreții își arătau trucurile din pinten și din bice, într-un soi de demonstrație nelipsită de fler butaforic.
Poate mai mult ca oricare alt gen, westernul a devenit o amintire îndepărtată, pe care orice rememorare o mai schimbă, o mai ficționalizează puțin. Iar aici e și potențialul genului, fiindcă atunci când apare un serial ca Westworld, care pastișează această lume, expunându-i artificialitatea chiar prin a-i da literalmente o viață proprie, simțim un univers familiar, actualizat – chiar dacă ulterior serialul se pierde un pic în decor. Sau când apare un film ca Django Unchained, cu un context tarantinian în care vechile valori colonialiste ale western-ului se răstoarnă într-un masacru cumva haios, putem savura gustul răzbunării alături de fostul sclav Django.
Noul serial Django nu e neapărat un remake, protagonistul arhirecurent figurând în peste treizeci de filme. De la primul western spaghetti de Sergio Corbucci, o adaptare neoficială după Yojimbo de Akira Kurosawa, văzută mai degrabă drept o copie decât un omagiu. În tot cazul, serialul păstrează sâmburele poveștii.
Acțiunea are loc la câțiva ani după Războiul Civil din SUA și, implicit, după abolirea sclaviei, doar că războiul e departe de a fi încheiat. John Ellis (Nicholas Pinnock), fiul unei sclave și fost soldat care a luptat și câștigat alături de Armata Unionistă, acum ajuns un lider revoluționar, a întemeiat New Babylon (filmat în craterul vulcanului stins din satul Racoş), un orășel gândit ca un refugiu care să îi apere pe oamenii ca el de inerțiile segregaționiste ale sudului. Toată lumea e binevenită în acest crater al toleranței și al democrației, dar e nevoită să își lase armele la intrare.
Ellis e pe cale să se însoare cu Sarah (Lisa Vicari), moașa New Babylon-ului, a cărei familii a fost masacrată când era mică – sau așa presupune, până când apare acest bărbat misterios cu ochii eclipsați de borul pălăriei, pe nume Django (Matthias Schoenaerts), aflat în căutarea frenetică a fiicei sale dispărute. Doar că acest hoinar suspect nu e deloc binevenit în New Babylon. Django a luptat și el în războiul civil, dar de partea sudului, nereușind să-și apere familia de dezastru cât era pe front.
Elizabeth (Noomi Rapace), o creștină puritană care duce o cruciadă pistolară împotriva păcătoșilor, ne oferă un pic din credința ei justițiară incendiind un bordel condus de personajul episodic al lui Gabriel Spahiu, împreună cu tot desfrâul dinăuntru. Ulterior, vom afla ce anume îi leagă pe acești indivizi, însă primul episod ni-i prezintă oarecum fragmentat, într-un soi de puzzle al intențiilor.
Cele 40 de milioane de dolari investite în producție ne oferă cu generozitate o lume western grandioasă (cu excepția unor accente, care trădează un mic glitch tip Westworld), dar rămâne de văzut cum vor evolua aceste personaje și dacă se va simți drept un veritabil western revival, un corespondent actual ce reușește să adreseze nedreptățile sociale fără să i se vadă coarnele corectitudinii.
Django (2022– ) poate fi vizionat din 24 aprilie, la Focus Sat.
