Băiatul şi stârcul: tărâmul tuturor posibilităţilor

Tărâmul tuturor posibilităţilor. Sună promiţător, nu? Băiatul și stârcul, cea mai nouă animaţie a celui mai celebru regizor japonez de anime-uri, Hayao Miyazaki, creează indiscutabil un tărâm al tuturor posibilităţilor şi reuşeşte să pună în discuţie avantajele şi dezavantajele unei terra incognita. Pe de o parte avem imprevizibilul antrenant, pe de altă parte avem prolixul şi poate chiar opacul. Băiatul şi stârcul este, fără nici cea mai mică îndoială, un testament cinematografic al unui regizor octogenar perfect conştient de proximitatea morţii.

Eroul este Mahito, un puşti a cărui viaţă este dată peste cap de moartea într-un incendiu a mamei sale, într-o Japonie aruncată în lipsuri şi austeritate de Al Doilea Război Mondial. Ceva timp mai târziu, puştiul are parte de o nouă dezrădăcinare când tatăl său se reîndrăgosteşte (de sora soţiei decedate!) şi îşi ia fiul în Japonia rurală. La primul contact cu noua sa casă, Mahito interacţionează cu un stârc cu comportament bizar şi pentru o clipă ai impresia că noul film al lui Miyazaki retrasează cărările bătătorite ale filmografiei sale dominate pe de o parte de comuniunea omului cu natura şi, pe de altă parte, de traumă şi modul cum trecem peste ea.

Dar Băiatul şi stârcul nu are nicio intenţie să meargă în direcţia asta. De fapt, dacă nu te ploconeşti instantaneu în faţa geniului lui Miyazaki, te şi întrebi în ce direcţie merge. Aventurile lui Mahito îl catapultează pe puşti într-o călătorie ce explorează naşterea şi decesul, mersul inexorabil al lucrurilor şi legea universală care face ca, încă din prima secundă de viaţă, deasupra noastră să planeze certitudinea morţii. Deşi are un erou preadolescent şi pare să celebreze natura, aşa cum fac foarte multe din filmele Studioului Ghibli, Băiatul şi stârcul ar putea fi o opţiune dificilă pentru spectatorii copii, aceştia având şanse să-l considere greu de înţeles.

Desigur, suntem obişnuiţi cu filmele şi animaţiile americane în care temele explorate sunt mult mai familiare. Aproape întotdeauna, aceste filme cu eroi copii vor vorbi despre relaţia cu membrii familiei, despre obţinerea independenţei, despre întâmpinarea maturizării. Ei bine, Băiatul şi stârcul îşi catapultează eroul - nici mai mult, nici mai puţin - într-o lume de dincolo mai mult decât bizară, populată de peruşi gigantici malefici şi de pelicani al căror simplu act de a se hrăni împiedică o naştere în lumea noastră. Este un tărâm în care prietenia se naşte din traumă şi în care pericolul pândeşte la tot pasul, de te şi întrebi în ce lume de dincolo te duci dacă mori în lumea de dincolo...

Fanii lui Miyazaki vor vedea câteva dintre cele mai lucrate cadre din cariera regizorului, Băiatul şi stârcul privilegiind liniile simple pentru care este celebru regizorul, dar şi texturi ultracomplexe, fără ca animaţia să ofere vreo clipă impresia că e realizată pe calculator. Din punctul de vedere al complexităţii imaginii şi a fundalurilor, este o diferenţă foarte mare între Băiatul şi stârcul şi Prințesa Mononoke (1997), lungmetrajul care l-a "introdus" pe Miyazaki publicului global, făcându-l să-i caute şi să-i savureze animaţii anterioare precum Vecinul meu Totoro (1988).

Deşi alegerile uneori extravagante din povestea lui Miyazaki îngreunează receptarea filmului, Băiatul şi stârcul te provoacă să te întrebi ce anume preferi - familiarul stătut ce invadează atât de des ecranele cinematografelor sau imprevizibilul semiopac? - şi răspunsul nu poate fi decât a doua variantă. Mai mult, să ne înclinăm în faţa siguranţei de sine a regizorului, care şi-a lansat filmul fără nici cea mai mică promovare. În vremuri când marketing-ul agresiv distruge misterul şi magia unui film cu o rafală de trailere, featurettes, clipuri behind-the-scenes şi atâtea altele, Băiatul şi stârcul a venit cu eleganţa discretă a unui star de cinema din vechime, care îndrăzneşte să facă un pas în afara casei fără să fie însoţit de o armată de asistenţi, coafezi şi băgători în seamă.