În 2018 Black Panther uimea atât cu aventurile primului supererou de culoare devenit protagonist al unui blockbuster cu supereroi, cât şi cu un mesaj ataşant ("să construim poduri, nu ziduri") în deplin sincron cu preocupările politice de atunci ale Statelor Unite. Doi ani mai târziu actorul Chadwick Boseman era ucis de cancer, iar sequelul Black Panther: Wakanda Forever îşi ia la revedere cum se cuvine de la acesta. Deşi nu-i lipsesc scenele emoţionante şi spectacolul vizual, noul film al lui Ryan Coogler suferă din cauza unui antagonist neinteresant şi din cauza unui nesuferit sentiment de déjà vu, ce lasă în urmă un iz de "same old, same old".
Trebuie spus de la început că în ultima vreme ne-a fost tot mai greu să ţinem pasul cu filmele şi serialele ce populează Universul Cinematografic Marvel şi că a rămâne la curent cu multitudinea de personaje, alianţe şi evenimente a devenit mai degrabă o corvoadă decât o plăcere. Au trecut vremurile când puteai intra la un film Marvel fără să-ţi "faci temele", adică fără să fi investit multe, prea multe ore preţioase şi prea mulţi neuroni pentru a mai avea impresia că încă deţii controlul asupra unei poveşti în continuă expansiune. Aici trebuie spus şi că formula de succes a celor de la Marvel, aceea de a investi cu obstinaţie într-un univers familiar unui public global, a devenit un cui în sicriul originalităţii hollywoodiene, concurenţa Marvel aplicând formule similare pentru a putea ţine pasul.
Chiar şi după considerentele de mai sus, Wakanda Forever tot o experienţă dezamăgitoare a fost, acesta fiind şi motivul pentru care am avut nevoie de cinci zile pentru a publica o cronică la poate cel mai hot film al toamnei. Decizia studiourilor Marvel de a nu-l înlocui pe Boseman este una fără îndoială lăudabilă, dar, dincolo de omagiul acordat unui actor cu mult mai multă influenţă şi popularitate acasă decât în România, Wakanda Forever oferă mult prea puţin pentru durata sa considerabilă (161 de minute), uneori frizând plictisul.
Probabil că cea mai mare problemă a filmului este antagonistul, Namor (Tenoch Huerta), un lider al unui regat subacvatic care reacţionează violent când SUA încep să foreze fundul oceanului în căutarea nepreţuitului vibraniu. Să ne fie cu iertare, dar nu am crezut nicio iotă din povestea originii acestui personaj, în care scenariştii nu investesc absolut nimic în afară de motivaţia sa iniţială, aceea de a-şi proteja supuşii. De la aripioarele sale de la picioare (îţi mai aminteşti comedia lui Claude Zidi Aripioară sau picior?) şi până la interpretarea bizar de detaşată a lui Huerta, Namor nu reuşeşte decât să ne reamintească faptul că în benzile desenate originale antagonistul era un lider al Atlantidei (direcţie pe care Marvel nu o mai putea explora din cauza succesului global al lui Aquaman) şi că Namor, un villain inspirat de mitologia mayaşă, nu e decât o soluţie de avarie. Aşa se şi simte...
Altfel, când nu e îmbibat în doliu, Wakanda Forever oferă spectacolul obişnuit asmuţind în luptă noi membre (printre ele Michaela Coel) ale trupelor Dora Milaje şi noi urmăriri cu diverse vehicule, dar, cum spuneam mai sus, sensaţia de same old, same old e supărătoare. Cu siguranţă această opinie este nepopulară, dar parcă aşteptam altceva de la filmul care închide Faza 4 a Universului Cinematografic Marvel şi care se simte neaşteptat de modest în comparaţie cu punctele finale ale altor Faze, precum The Avengers. Cum spuneam, această cronică este rezultatul "extenuării" provocate de inflaţia de filme Marvel şi poate că alţi spectatori vor adora filmul, inclusiv emoţia scenei de pe genericul de final.
