[White1]

A talent should let people know about itself by striking at all the bells.

Cred că o întrebarea corectă care ar putea răsări în mintea unei persoane care aude pentru prima dată de romanul de debut al lui Gombrowicz, Ferdydurke, ar fi “La ce se referă titlul?”. Iar singurul răspuns onest ar fi “Nu știu...e pus de formă”. Răspuns care ar atrage după sine o întrebare la fel de legitimă: “O…k…atunci despre ce e cartea?”. Răspunsul ? “Păi...e despre Formă”. Ajunși în punctul ăsta putem spera că deja aproape-iritantul interlocutor o să renunțe la pus întrebări de un bun simț enervant și o să pună mâna pe carte ca să afle singur despre ce e vorba. Probabil nu o să o facă, totuși. Păcat.

Forma. Obsesia de o viață a lui Gombrowicz și tema centrală din aproape toate romanele sale. Nu aș putea spune că am înțeles în întregime conceptul pentru că e mai complicat decât pare la prima vedere, pe de o parte, iar eu sunt mai prost decât par la prima vedere, pe de alta. Ce pot spune cu siguranță e că nu se referă doar la mijloacele de exprimare artistică specifice diferitelor arte (deși e vorba și despre asta, of, discuțiile din epoca de aur a forumului în care se ajungea atât de des la subiectul “stil vs substanță” ,nu vă e dor de ele?) ci la ceva mult mai cuprinzător, insidios și inevitabil. Să încerc să explic. Un foarte original și destul de contestat (pai nu?) istoric de-al nostru spune(a) că oamenii fac Istoria dar nu o controlează. Istoria îi controlează pe oameni(i care fac Istoria). În cazul lui Gombrowicz și al “bisericii interumane”: interacțiunile dintre oameni dau naștere la tot felul de forme (ideologii, forme de comportament, de limbaj, mode, stiluri, ritualuri etc. ) care nu sunt în totalitate (sau aproape deloc) sub controlul respectivelor persoane, dimpotrivă…cel mai adesea acestea ajung să fie subjugate de forțele impersonale de ele însele eliberate. Sună paradoxal? Genial? Banal? Aș presupune că pentru mulți ultimul calificativ e cel mai potrivit…”nimic nou sub soare, asta s-a mai spus deja, nimic original aici”…da, dar nimeni nu a spus-o precum Gombrowicz. Ajungem la partea mea preferată. La Formă, binențeles.

Romanul e ca o explozie spectaculoasă de inventivitate, absurd și umor sardonic. Gombrowicz e un clown răutăcios și bezmetic dar in spatele jongleriilor se ghicesc chinurile nefacerii. Există și un grad ridicat de auto-ironie pentru că Gombrowicz e conștient că de Formă nu poți scăpa și îți asumi și tu o anumită “poză” atunci când râzi de alte forme (fiindcă de mult ne-am învățat să ne descotorosim glumind de ceva ce glumește prea mușcător pe seama noastră). De exemplu structura îngrijit construită a romanului (trei părți aproximativ egale despărțite de două povestiri independente, fiecare din ele introdusă de câte o, well...introducere) e în mod evident o formă de autopersiflare. Nu mai țin minte dacă mi-am dat seama de acest lucru pentru că sunt foarte deștept (am senzația că mă contrazic, voi nu?) sau pentru că (din păcate) Gombrowicz își explică gluma: altă prefață...și iar sunt nevoit să scriu o prefață, fiindcă legea simetriei cere ca lui Filidor- Copil deghizat să-i corespundă Filibert- copil deghizat iar prefeței lui Filidor- prefața lui Filibert- copil deghizat. Chiar de-aș vrea, tot n-aș putea, n-aș putea eluda legile de fier ale simetriei și analogiei.

Un incident amuzant (fiindcă de mult ne-am învățat...): citeam absorbit și îmi spuneam că în ciuda nebuniei efervescente care se manifestă în el romanul are o logică internă absolut remarcabilă. Peste câteva pagini autorul râde de persoane care folosesc expresii precum “logică internă”. I shit you not. Dar de fapt nu e o coincidență atât de mare pentru că, după cum am spus, de formă nu poți scăpa și nici cititorul nu e scutit (izbăvit?) de ea, nici măcar atunci când citește Ferdydurke iar Gombrowicz știa cu ce fel de cititori/critici o să aibă de a face.

De când (pentru mine, evident) cititul a devenit o rutină care nu aduce tot timpul satifacții și seamănă câteodată cu o obligație experiențele de genul Ferdydurke sunt rare și cu atât mai prețioase. Ca o “plimbare” prin junglă. Ca explorarea unui teritoriu necunoscut. Excitant și înspăimântător.

Gombrowicz bătând la toate clopotele.

It’s the end, what a gas
And who’s read it is an ass