Three Billboards Outside Ebbing, Missouri (2017)
Dorinta de razbunare, egoista si oarba este probabil cea mai chinuitoare emotie umana. Substituindu-se bucuriei de a trai, cu cat acest vierme se hraneste mai mult din ura secretata de inima celui ce a suferit o injustete, cu atat ii cresc mai multe guri hraparete si baloase, dornice de imbucaturi din ce in ce mai mari. Fiecare cavitate bucala nou aparuta este relationata cu un nou sentiment adiacent celui initial, simtaminte din ce in ce mai distrugatoare si mai veninoase pentru fiinta umana. Se ajunge la final ca omul ce cauta sa razbune o datorie mai veche sa fie sub stapanirea unui cumul de forte intunecate care il domina in orice decizie.
Three Billboards Ouside Ebbing, Missouri are in centrul atentiei un asemenea suflet chinuit in persoana lui Mildred, personaj excelent intrepretat de Frances McDormand. In dorinta ei de a gasi faptasul unei crime oribile, raneste cunoscuti, familie si chiar pe sine. In numele unei dreptati iluzorii, totul pare ca ii este permis. Ideea de justitie de la care pleaca nemultumirea acestei mame singure nu mai e doar o simpla senzatie de dreptate ce trebuie infaptuita in numele unor victime ci vine la pachet cu ura, dispretul, insensibilitatea si indiferenta; toate astea invelite in egoism. Cazul sinuciderii are si el acelasi substrat real. Tot egocentrismul guverneaza gestul reprobabil, chiar daca in declaratii se prezinta pe sine ca un act altruist savarsit in numele binelui membrilor unei familiei. Un sacrificiu oferit cu forta unor apropiati pe care in realitate, nimeni nu i-a intreaba ce vor cu adevarat.
Mildred adopta inca de la inceput atitudinea "scopului care scuza mijloacele". Chiar daca victimele colaterale par ca fac si ele parte dintr-un plan al unei justitii divine, linia tolerantei si a intelegerii a fost depasita de mult. Dilema pe care regizorul Martin McDonagh o propune, de a accepta sau nu deciziile femeii (desi ele incep sa aduca rezultate palpabile) sau imposibilitatea sustinerii vrunei parti in continuare, sunt exercitiile cu care iti framanti mintea de la jumatate filmului pana la final. Insusi faptul ca la inceput suntem alaturi de victima unei aparente indiferente si nepasari, ne consuma emotional atunci cand vedem unde se ajunge girand un asemenea mod de a actiona. E un joc din care McDonagh ne reliefeaza fiecaruia dintre noi greseala unei judecati pripite si lipsa luciditatii atunci cand incercam sa gasim dreptatea in afara unui cadru legal, imperfect dar necesar. Replica primita de seful politiei, (Woody Harrelson): "faptul ca dupa atata timp te-ai hotarat sa iti misti fundul si sa vii aici pentru a purta aceasta discutie, imi dovedeste ca actiunea mea da rezultate", devine o sabie cu doua taisuri in mana unui om impulsiv si dornic de justitie. Eu personal am fost castigat de partea lui Mildred, pentru ca ulterior, la momentul incendierii sau al sinuciderii, sa ma simt jenat ca fac parte din tabara acestei femei. Punct ochit punct lovit pentru regizorul McDonagh.
Interesant modul in care deznodamantul nu propune nici un fel de cainta sau schimbare reala a personajelor. Nici intriga nu se dezleaga asa cum ne-am obisnuit si cum ne-am fi dorit cu totii. Personajele devin doar tolerabile unele fata de altele, dar convingerile rasiste, indiferenta fata de cel ars in incendiu, dorinta de a pedepsi pe toti pentru propria durere, nu dispar. Sunt parte definitorie a oamenilor filmului si un simplu eveniment nu le poate anula ceva ce s-a inradacinat atat de profund in personalitatea lor. "Daca eliminam toti politistii rasisti, probabil ca mai raman vreo 3 de toti dar si acestia intoleranti cu homosexualii" este un alt truism spus de un regizor ce nu cunoaste menajamentul discursului politic corect. Toti suntem intr-o anumita masura rasisti. E de ajuns un anumit eveniment ca acest sentiment reprimat sa iasa la suprafata. Ca un exemplu, orice strain care ti-ar ucide un membru al familiei te va determina intr-o masura mai mare sau mai mica sa incepi sa urasti intreaga natie din care provine acel element particular. Iar daca e un conational, vei incepe sa nutresti sentimente cel putin de dispret pentru zona de tara din care privine respectivul, ori fata de cartierul in care locuieste sau macar familia din care se trage. Ceva tot se va schimba in interiorul tau.
Din interpretare, pe langa Frances McDormand ce isi merita oscarul fara doar si poate, mai apare, surprinzator, Sam Rockwell in rolul lui Dixon. Renuntand la cliseistica transformare a personajului negativ, directorul acestui proiect se limiteaza in a ne da posibilitatea sa intelegem motivele si structura acestui om al legii, debusolat si in final resemnat in propria mentalitate. Fara reminescente fortate, fara regrete ieftine. E acelasi om, mai intelept dar cu aceleasi apucaturi.
Concluzie: Un film ce trateaza corect si realist fenomenul rasismului, justitiei facute cu propriile maini si consecintele periculoase ale scopului de a obtine rezultate indiferent de mijloace. Nu e un promovator al acestor tendinte, cum gresit s-au mai gasit acuzatori, ci un partener corect de dialog pe aceaste teme. Astfel de lucruri se intampla, sentimentele exista in majoritatea oamenilor iar egoismul are repercusiuni dintre cele mai triste pentru cei din jur.
Nota 7,79!