Ladri di biciclette (1948)
Venit dupa un adevarat taifun alimentat de controversele aparute pe marginea ultimei ecranizari a lui De Sica,
Sciuscia (1946) si implicit negasind finantare pentru noul sau proiect,
Ladri di Biciclette (1946) a fost la un pas a fi transformat intr-o productie de studio, in care impunerile producatorilor l-au avut in vederi pentru rolul principal cand pe Cary Grant, cand pe Henry Fonda. Din fericire, simtul de cineast autentic nu l-a tradat nici de aceasta data pe cel aflat la conducerea proiectului si non-actorii alesi au transmis exact ce se dorea de la exponentul neo-realismului italian. "Doar viata reala", deviza sub care a activat intregul cinema din cizma intre 1944 si 1953, nu putea gasi un alt frontispiciu de afis mai potrivit decat cel al aceastei ecranizari, o imortalizare pe pelicula a zbaterilor si neajunsurilor cotidiene ce au macinat o intreaga societate.
Desi totul e natural, filmat la lumina zilei, atentia, meticulozitatea si migala cu care s-au aranjat toate detaliile cadrelor acestui film, uimesc lumea cinematografica chiar si in zilele noastre. Prezent la o scena ce se filma in oras, in plina zi, David Lean dublul laureatul cu oscarul pentru regie, isi maturiseste uluiala ce l-a cuprins vazand abilitatea lui De Sica de a manipula masele.
Influentele altor creatori de film, din ceea ce se vede pe imaginile exemplului supus discutiei, sunt multiple. Parinti ai cinematografiei ruse cum e Eisenstein iti creaza impresia ca au segmentul lor in care au contribuit la regizarea acestei pelicule. La fel si cinematografia germana isi regaseste similitudinile in constructia anumitor secvente. Chaplin apare cu iconica imagine a disperarii asezate in fund, pe bordura de la marginea trotuarului. Dar chiar si avand aceste similitudini, De Sica e unic. Umanismul lui, unul dintre cele mai autentice simtaminte de compasiune pentru fiinta umana, au influentat si o sa continue sa influenteze cineasti, atata timp cat lumea filmului va continua sa existe.
Emotionant, pe langa povestea in sine este legatura ce se creaza intre cele doua personaje ce cauta bicicleta furata. Vorbim aici de o genialitate nativa, imposibil de invatat asa ceva in scoala, si care explodeaza literalmente atunci cand cele doua tipologii se alatura in film. Insasi faptul ca Antonio, (Lamberto Maggiorani) si Bruno, (Enzo Staiola) nu apeleaza la o relatie de subordonare tata-fiu ci se constituie in parteneri egali de viata, sporeste realismul si da frau liber emotiilor genuine. Bruno nu doar isi insoteste tatal in cautarea sa ci povesteste intregul film folosindu-si privirea de copil inocent dar care intelege toate greutatile casei parintesti. Ochii lui scruteaza situatii, oameni si fapte. Cat de curios privesc ei grupul de misionari ascunsi de ploaie, sub streasina! Cum se abtin aceste micute oglinde ale unui suflet tot la fel de micut, din plans cu mandria celui sarac dar cinstit, atunci cand pe nedrept primeste o palma. Tot cu ochii Bruno demonstreaza ca intelege decizia luata la disperare de propriul tata. Panica izvorata din neputinta se citeste pe tot chipul acestui copil, dar mai ales in ochii sai. Cu o privire inocenta il dezarmeaza pe acuzatorul tatalui, salvand astfel restul de onoare ce ii mai ramasese parintelui sau. Lipsit de aparare si expus ca orice copil in fata adultului impunator, acea privire plansa rusineaza adultul.
Un lait-motiv al operelor acestui realizator de film, onoarea, are si aici un rol central. Daca in celelalte 2 parti ale trilogiei neorealiste, ea apare cumva perfecta si definitiva, aici omul, in situatii adevarate, uita pe moment de tot ceeace ce ii amintea de integritate, singura posesie ce mai valora ceva in viata acestui sarman. (
Miracol la Milan prezinta onoarea celui inocent care spune "buna ziua" pur si simplu.
Umberto D. merge cu onoarea pana la suicid.)
Hotii de Biciclete renunta la idealismul acesta romantic si dupa un cumul de farse pe care soarta nu pridideste a le scoate in calea protagonistilor, pozitionandu-i pe cei ce simte ca intreaga lor existenta atarna de o bicicleta, - il pozitioneaza spuneam, chiar pe ruta unei intreceri cicliste unde vehiculele cu doua roti se perinda prin fata "statuii disperarii personificate"; sau parcarea stadionului din Milano ce se vede la doar o strada distanta si in care odihnesc mii de biciclete -, sfarseste prin a-i neaga singura posesie si cea mai sfanta a acestor oameni saraci, care mai au doar cinstea ca avutie pe acest pamant.
Comicul situatiei si circularitatea scenaristica prin care Antonio este trimis la ghicitoare, este probabil cel mai trist umor din cate s-au vazut intr-un cinematograf.
Finalul il gaseste pe Antonio exact in situatia de la inceput cand, fluierand a paguba, in genul vagabondului lui Clouzout, nu catadicsea nici a se ridica si a asculta cele cateva oferte de munca ce aveau sanse infime sa il nimereasca tocmai pe el. Doar ca acum se schimbase paradigma iar Antonio avusese ceva pe care risca sa il piarda, o speranta de mai bine, iar asta il chinuie infiorator. Dimineata era unul dintre cele cateva mii de someri. Seara insa devenise un om care isi pierduse slujba. Pentru el, sansa aia infima pe care a castigat-o nesperat, nu se mai intrezareste ca fiind posibila niciodata.
Concluzie: O minunata naratiune vazuta nu prin, ci de ochii unui copil. Impresionant cum indiferenta si resemnarea de la inceput, atunci cand Antonio nu spera la nimic, se metamorfozeaza direct sub ochii nostri iar perspectiva pierderii postului oferit chiar in acea zi, nu pare sa-l intoarca la stadiul initial ci mult mai rau, impingand personajul in pragul disperarii. Un demn reprezentant al noului val de realism cinematografic italian, care insa nu contine decat o situatie cu adevarat autentica de real, cea a necesitatii de a face pipi - a se vedea
Umberto D., o mostra de a realiza film sub normele curentului neorealist -. O critica a degradarii umane si a indiferentei. Lipsa de compasiune si dorinta de a ajuta nu apar deloc atunci cand Antonio sufera de pe urma unei nedreptati ce i s-au produs insa atunci cand acesta recurge la gestul reprobabil, spiritul civic il pedepseste crunt tot pe el.
Nota 9,51.
Ps. Interpretarea pustiului este uluitoare si nu doar ca se ridica la nivelul actului actoricesc al partenerului sau dar in multe ocazii, pare ca preia fraiele, si totul e pe merit. Cea mai buna prestatie a unui copil din toate cate exista si, probabil, vor exista. Iar copii prodigiosi au fost intotdeauna in lumea filmului...