**Deschide cartea” - ultimele cuvinte, unui prieten :„Citeste-mi rugãciunea de iesire a sufletului”, monahul Nicolae De la Rohia**Împliniți.31 de ani, **Dau din tot sufletul slavă lui Dumnezeu că m-a învrednicit de Sfântul Botez şi de călugărie, mult mai mult decât putea nădăjdui un ins ca mine. Port din tinereţe o cruce grea şi urâtă: o ticăloasă boală de intestine. Ar fi trebuit să deznădăjduiesc, să mă întunec. Credinţa îmi ajută să o rabd cu destul stoicism şi să nu-i îngăduie să-mi zdruncine bucuria de a fi creştin şi monah – pe măsura darului, foarte puţin adică, având totuşi dreptul de a rosti: Et in Arcadia ego. Fie numele Domnului binecuvântat.**, moare în ziua de joi, 30 martie 1989, spitalul din Baia Mare, Nicolae Steinhardt,** ”Autobiografie", Din porunca ÎPS Sale Arhiepiscopului Teofil Herineanu și după îndemnul Părintelui Arhimandrit Serafim Man, duhovnicul meu, schiţez această scurtă autobiografie spre a fi păstrată în arhiva Mănăstirii Rohia. După moartea tatălui meu (în vârstă de 90 de ani – în 1967), am început să-mi caut o mănăstire, am întâmpinat însă greutăţi şi refuzuri, stareţii se fereau de un fost deţinut politic. Părintele Mina vroia să mă cheme la Huşi, la Mănăstirea din dependențele fostei Episcopii; s-a opus episcopul Ciopran. La Cozia, stareţul Gamaliel Vaida mi s-a dovedit plin de bunăvoinţă, locaşul mi s-a părut însă mie mult prea bântuit de turişti şi vizitatori. Abia în 1973 Constantin Noica m-a înştiinţat că a fost la Cluj, unde l-a cunoscut pe proaspătul episcop Justinian Chira, şi că a vizitat Mănăstirea Rohia, unde episcopul fusese stareţ vreme de treizeci de ani. “Ţi-am găsit locul potrivit”, mi-a spus Noica**
***
N. Steinhardt, Rohia, 14 noiembrie 1988 "Cu Noica în Maramures" - În toamna anului 1973 Constantin Noica a fost la Cluj. A cunoscut acolo pe noul episcop-vicar Justinian Chira-Maramuresanul, a cãrui dragoste caldã pentru carte si culturã l-a fermecat, i-a admirat biblioteca si a luat aminte cã numeroase volume se învredniciserã de sublinieri si adnotãri. Proaspãtul ierarh venise din Tara Lãpusului, de la micuta mãnãstire Rohia a cãrui staret fusese vreme de treizeci de ani. Noica s-a lãsat usor convins sã meargã la Rohia, sã viziteze asezãmântul din marginea de miazãzi a judeþului Maramures. De cãrti a dat si pe creasta dealului aceluia dinspre munte. S-a înapoiat la Cluj si de acolo la Bucuresti. Mãrinimos cum era (si purtând mereu în minte necazurile, nevoile sau aspiratiile prietenilor), primul numãr de telefon pe care l-a for mat a fost al meu. „ti-am gãsit o mãnãstire!”, mi-a spus cu glas voios „Mâine pleci sã o vezi“. Stia cã sunt, mai de mult, în cãutarea unui loc de retragere si liniste. Ultimul fir care mã lega de Bucuresti se rupsese în 1967 prin moartea, la adânci cãruntete, a tatei. Bãtusem la felurite porti, colindasem destul de multe sãlasuri: zadarnic. Fie cã nu fusesem eu pe placul celor pe unde umblasem, fie cã nu mã împã casem eu cu înjghebãri prea populate, prea gãlãgioase, prea turistic cercetate. Pe Noica îl tinusem la curent cu esecurile mele. Acum, mesajul sãu telefonic, peremtoriu si criptic, m-a pus pe ghimpi si pe jãratec. „Unde? Ce fel? Chiar mâine?”„Mâine, mi-a repetat, pleci cu Iordan Chimet, am vorbit cu el, se duce si el într-acolo, cu treburi, a luat bilete.” Zis si fãcut. Ne-am urcat în trenul de searã si am petrecut o bunã parte a noptii vorbind despre orientalisticã, metempsihozã si budism. În trebãrilor mele privitoare la tinta cãlãtoriei noastre le-a rãspuns foarte evaziv. Baia Mare, unde am sosit a doua zi, am îndrãgit-o de îndatã. si cartierul vechi (cu turnul zis al lui Stefan, cu spatiul alãturat prins între biserici falnice si clãdiri de altãdatã) si cartierul nou cu palatul administrativ, casa de culturã si hotelul Carpati, toate în stil modernist, însã în armonie cu mediul înconjurãtor, cu râul Sãsar, cu verdeata încã bogatã desi coloratã în auriu si roscat. Îmbietor mi s-a pãrut si parcul din marginea orasului, iar cartierele cu vile mici, îngrijite, cu rate, spilcuite s-ar fi zis cã fac concurentã celor din Belgia, Elvetia si Olanda. Drumul pânã la Rohia l-am strãbãtut în ziua urmãtoare, încetisor, pe o sosea în curs de asfaltare si lãrgire. La mãnãstire am urcat pe o potecã îngustã si abruptã. Am gãsit o bisericutã de tot micã, o bisericutã de vis, câteva cãsute modeste si niste acareturi. Doar atât. Apoi, din belsug fagi si brazi, liniste deplinã si o pace adâncã, parcã înmiresmatã de o zi seninã de început de noiembrie, stropitã în ajun de o ploaie molcomã. Noul staret, Pãrintele Serafim, m-a întâmpinat si primit cu o bunãvoinþã fierbinte, potrivit cu numele sãu, care se tãlmãceste flãcãri, focuri, lumini. Am fost cucerit fãrã zãbavã si rezerve. În cartea de aur a locasului am scris: „Îmi pare cã asezarea aceasta e pentru mine acea "Reponse du Seigneur" pe care o vesteste titlul unui roman a lui Alphonse de Chateaubriant.” Mi-am prelungit sederea în sihãstria maramureseanã timp de trei zile. Noica, alãturi de mine, în cugetul si-n închipuirea mea. La Bucuresti i-am exprimat euforica mea recunostintã si i-am împãrtãsit intentia fermã de a duce la îndeplinire sfatul sau. Gãsisem ce cãutam, întocmai, din plin, har peste har. A înteles prea limpede ce-mi doresc.**(Florian Razmos, revista „Familia Românã”, mai 2012)
***
**Rohia m-a cucerit din prima zi şi deplin, o dată mai mult Noica împlinind sarcina de înger călăuzitor al meu. Timp de şapte ani am mers regulat la Rohia, de cel puţin trei ori pe an, pe câteva zile, apoi pe câteva săptămâni. Am fost, bănuiesc, supus unui examen, unei cercetări negrăbite. În 1979, Părintele Serafim mi-a făgăduit că mă va călugări. S-a îmbolnăvit apoi foarte grav şi a fost internat în stare aproape disperată la un spital din Cluj. De acolo, din ce în ce mai bolnav, a venit în august 1980 la Rohia numai ca să mă călugărească, potrivit făgăduinţei ce-mi făcuse. Am fost călugărit în ziua de 16 august în Paraclisul noii clădiri de Părinţii Serafim Man, Antonie Perta, Nicolae Leșe şi Emanuel Rus. Binecuvântarea Arhiepiscopiei s-a cerut şi obţinut ulterior. Cunoscându-mi firea mai bine decât o cunosc eu, părintele Serafim mi-a dobândit de la bunii şi îngăduitorii noştri ierarhi de la Cluj încuviinţarea de a păstra o cameră în Bucureşti unde să mă pot duce din când în când spre a-mi continua într-o oarecare măsură activitatea literară, considerată a fi, indirect, în folosul Bisericii. Sunt acum monah de şapte ani. Am izbutit să organizez de bine de rău Biblioteca Mănăstirii, m-am deprins să nu lipsesc de la sfânta Liturghie şi de la miezonoptică -principalele momente ale disciplinei călugăreşti - şi am fost, cred, de oarecare folos mai multor candidaţi la examenul de intrare în Seminarul Teologic.**/-Nicolae Steinhardt, 1987 (Ispita lecturii - inedite, ediție îngrijită și cuvânt înainte de Ioan Pintea, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2000)
***
**În 1970 avem sã fiu alãturi de Noica într-un alt loc de tainã si intensã frumusete; la Vãratec. Venea de la Oradea, unde el si Alexandru Paleologu întâmpinaserã o pereche de prieteni descinsi din automobilul care-i adusese tocmai de la Paris. Au strãbãtut câtesipatru Maramuresul de la un capãt la altul, au poposit îndelung pe valea Izei, a Viseului si a Marei si au ajuns încântati la Vãratec, în Neamt, unde-i asteptam. Maramuresul îl cucerise pe Noica. Nu tãcea: „Câtã noblete! Ce oameni de ispravã, plini de cuviintã si demnitate! Si cât de ospitalieri, de atenti si discreti, de bine crescuti!” Ceruse cu dinadinsul dreptul de a dormi pe fân într-o surã, se ospãtase cu toate soiurile de brânzeturi, se desfãtase ascultând un grai curat cu doar putine întorsuri dialectale, îl distraserã grozav pãlãriutele osenilor. Dupã ce Alexandru Paleologu si perechea parizianã ne-au pãrãsit, Noica a mai zãbovit cu mine pret de o sãptãmânã în zilele cãreia mi-a vorbit cu necontenitã bucurie despre Maramures. Mai târziu, rãmânerea mea definitivã la Rohia i-a fost de asemenea prilej de multumire: intrasem „în ordine”, „în rânduialã” cum obisnuia a zice. La Pãltinis, o stiu, Maramuresul si Rohia nu au încetat sã-i fie megiese. I se întâmpla sã recomande unora ce veneau sã-l vadã, sã-i cearã sfaturi, sã-i exprime afectiunea lor: „mergeti în nobilul Maramures, mergeti la Rohia, loc de linistire si acces la ordine pentru un om care înainte de a mi se alãtura în clipe cu tâlc rãtãcise îndelung în hãþisurile neorânduielii”. Asa se face cã pentru mine aceste douã nume proprii: Constantin Noica si Maramures sunt asociate strâns si cutez sã cred cã înfãtiseazã mãrunta parte bunã a sinei mele în devenirea ei întru nãdãjduita stare de fãpturã nouã.**(Florian Razmos, revista „Familia Românã”, mai 2012)
***
Ioan Paul al II-lea – 9 mai 1999, Bucuresti :"Dintre numerosii martori ai lui Hristos înfloriti pe pãmântul României, doresc sã-l amintesc pe monahul de la Rohia, Nicolae Steinhardt, o exceptionalã figurã de credincios si de om de culturã care a perceput în chip special bogãtia imensã a comorii comune Bisericilor crestine."
https://www.ziarulmetropolis.ro/ulti...0-martie-1989/