[victor_homescu]

109 ani de la nastere**De n-am fi avut suflet, ni l-ar fi creat muzica. Aş vrea ca-n om viaţa să curgă pură ca muzica lui Mozart.** Emil Cioran - :"Fi-va Dumnezeu altceva decît o încercare de a-mi îndestula nevoia infinita de Muzica? Muzica ne arata cam ce ar fi timpul în cer. Muzica este tot - minus lumea. Nu iubesti muzica decît pe litoralul vietii. Cu Wagner asisti atunci la o ceremonie a clarobscurului, la o cosmogonie a sufletului, iar cu Mozart la florile Paradisului visînd alte ceruri"- în "Cartea amăgirilor"(Bucureşt, 1936), considerații despre muzica lui Wagner, Mozart, Bach şi Beethoven :**Definitia Vrajii trece prin Wagner. El a introdus punctele de suspensie în muzica, interminabilul dizolvant... si recaderea surda a motivelor într-un subteran melodios si indefinit. O neurastenie a sîngelui, la artistul care si-a proiectat fastuos si maret nervii în mitologie. Si de aceea, în încîntarea wagneriana, valuri îndepartate si pline de amurg talazuiesc în preajma tîmplelor obosite sau rastoarna peste vine adormite leacuri de vis si de pieire. Cînd pasiunea-i prea intensa, sinuozitatile wagneriene o destrama în infinit si-n locul chinului precis te legeni vaporos într-o disolutie orizontala, te-ntinzi tomnatic pe desertul unei melodii...Wagner - muzica a nesfîrsitei neîmpliniri - se acorda suspinului arhitectural si cenusiu al Parisului. Aici, piatra ascunde un apus muzical, plin de regrete si dorinti...iar strazile se întîlnesc spre a-si împartasi taine ce nu sînt totusi straine unui ochi întristat. Si cînd azurul împînzit al Parisului pare a-si fi condensat aburii în sonoritati, talazuirea de motive wagneriene se-ntîlneste undeva cu cerul. Wagner pare a fi stors toata esenta sonora a umbrei.**(..)**De ce iubesc pe Mozart? Fiindcă el mi-a descoperit ce puteam fi, dacă nu eram opera durerii.**
***
**În Beethoven nu e destul farmec molesitor si nici destula oboseala...Tristeţea sau bucuria lui Beethoven încep acolo unde pentru ceilalţi sfârşesc.**
***
**Cu Bach, ne simţim la poarta paradisului: niciodată în el. Bach e un decadent în sens ceresc. Numai asa se explica descompunerea solemna de care nu te poti feri de cîte ori te întîlnesti cu lumea creata de el. Bach n-a amutit nici un amant. Nici chiar nemîngîiat în dragoste, nu-l întelegi; doar în vacanta erotica. Si poate si mai mult. În vacanta lumii. Fără Bach, Dumnezeu n-ar mai fi el însuși. Fără Bach, Dumnezeu ar fi un personaj de mâna a treia. Bach e singurul lucru care îți dă impresia că universul nu e ratat. Bach si Wagner, aparent fundamental deosebiti, sînt muzicienii care se aseamana în fond mai mult. Nu ca arhitectura muzicala, ci ca substrat de sensibilitate. Exista doi creatori în istoria muzicii care sa fi exprimat mai amplu si mai cuprinzator starea indefinibila a langoarei? Ca la întîiul ea-i divina si la al doilea erotica, sau ca unul îti condenseaza tînjirea sufletului într-o constructie sonora de o absoluta rigoare, iar altul îsi taraganeste sufletul într-o muzica formal taraganata-aceasta nu dovedeste nimic împotriva unei comunitati adînci de sensibilitate. Cu Bach, nu mai esti în lume din cauza lui Dumnezeu, cu Wagner, din a iubirii. Important este ca amîndoi sînt decadenti, ca amîndoi destrama viata într-un fel de elan negativ, amîndoi ne îmbie sa murim în afara de noi. Si amîndoi nu pot fi întelesi decît în oboseala, în neanturi vitale, în deliciile pieirii. Nici unul, nici altul nu pot servi ca antidot ispitei de a nu fi.**
***
Emil Cioran, despre muzică :**Numai în muzica si în freamate extatice, pierzînd pudoarea limitelor si superstitia formei, ajungem la inseparabilul vietii de moarte, la pulsatia unitara de murire vitala, de comuniune între vietuire si stingere. Oamenii disting prin reflexie si prin iluzii ceea ce în devenirea muzicala este vraja de eternitate echivoca, flux si reflux al aceluiasi motiv. Muzica e timp absolut, substantializare de clipe, vesnicie orbita de unde. Nimic nu te satisface, nici macar Absolutul;-doar muzica, aceasta destramare a Absolutului. Muzica ne face aerieni subtilizând materia, anulându-ne ca prezenţe fizice. Extazul muzical este o revenire la identitate, la originar, la rădăcinile primare ale existenţei. În extazul muzical, eşti plin peste marginile fiinţei; în neliniştea absolută, eşti plin de nimic.**
***
("Nu iubesc muzica decât aceia care suferă din cauza vieţii.")