(Claude Chabrol) Merci pour le chocolat vs. L'intrus (Claire Denis)

[Liviu-]

Meci: (C1. Claude Chabrol) Merci pour le chocolat vs. L'intrus (C2. Claire Denis)

Rezultat: 1 - 2

Perioada de votare: 6 mai 2013 - 2 iunie 2013

Link-uri utile:

Turneu regizori (Editia 3) - Reguli / Rezultate

Turneu - Idei / Discutii / Nelamuriri

[Federico]

L’Intrus -- interesanta si seducatoare ca de fiecare data fata asta Clarice, sau cum ii zice. Linistile alea, camera aia feminin-iscoditoare insetata dupa detalii, dupa microtextura obiectelor si fiintelor ale caror miscari brazdeaza ‘linistea’ vizuo-spatial a cadrelor; care inainteaza de la o scena la alta intr-un fuleu lacom abia mai atingand solul cauzalitatii, subminind rectiliniaritatea unei naratiuni ortodoxe; la dracu, tinind cont si de digresiunile in oniric, n-ar fi o exagerare sa spunem (metaforic, totusi) ca traiectoria narativa tinde spre o structura --DAVE! STAHP! – tesseractica. Camera lui Denis, care-si investigheaza obiectivele cu voluptatea agasanta a buldogului politiei vamale care amusina prin camionul unui cetatean dupa substante suspecte in prima scena, senzorializeaza in asa grad abstractia audivizuala incit ai impresia ca a reificat-o in ceva moale, cremos, suculent, parfumat pe care-ti vine sa-l strangi in pumn si sa-ti infigi unghiile in el ca-ntr-o portocala decojita. Laudabil si paradoxal, Denis se dezice de proverbialul logoreism feminin, manifestind o afinitate spre sobrietatea pregnanta a taciturnitatii mai profunda decit la majoritatea purtatorilor de kobipaie (ce sa mai vorbim de cazul extrem al unor giste isterice ca Tarantino, Linklater sau, de ce nu?, Bergman – nu ca ar fi ceva inechivoc condamnabil in asta). Insa delicatetea tactila (pre-data genetic) si-o pastreaza. Tot spre binele nostru.
Sunt multe fatete ale infinitezimaedrului (I can explain it) narativ ce ramin ascunse unei intelegeri clasice (Cine? Ce? Cum? Cind? Unde? De ce?) dar dpmdv e OK si-asa. Nu conteaza rezultatul cit ideea in sine, vorba cuiva din zona. [Iar incep cu generalizarile kitschos-solemne si concluziile falubertian-pripite, dar va sugerez sa-i sariti in cap lui MinRep. El a instigat lumea sa-si expuna aberatiile no matter what in loc sa taca – lumea, nu MinRep - prudent-respectuos] Nu conteaza destinatia cat calatoria. [Apropo, eu ma simt vinovat ca nu pot sa ma abtin de la a ma repezi sa meditez la natura cinematografului-in-general, cu prilejul fiecarui film particular pe care-l incep, dar Ebert chiar si la ultima sa recenzie, dupa vreo juma de veac de activitate, ridica inca intrebari nostalgic-retorice cu privire la natura intima a mediului in care a lucrat, asa ca…] Filmul nu e doxa, ci episteme. Nu e digestie, ci gimnastica. Nu e un bol informational-ideatic (sau ‘a body of doctrine’ cum i-ar spune Liwiu) pe care sa-l asimilezi pasiv si din care sa faci provizii pe care sa le stochezi rapace. Nu te invata pur si simplu, ci te invata sa inveti. Nu iti arata cum e lumea, ci iti sugereaza moduri de a o privi. Nu iti pune pestele in farfurie, te invata sa pescuiesti. (Ne oprim aici?)Chiar daca nu am inteles destul din urzeala estetica a lui Denis, mi s-a parut worthwhile exercitiul de a crea o punte de curele de transmisie peste haurile atit de indimidante dintre punctele de acumulare ale naratiunii (i.e. scene, secvente).
Pe aceeasi linie generalista de argumentatie, ma gandesc la scena in care personajul principal injunghie de moarte un aparent intrus care-i violeaza intimitatea domestica intr-o noapte. Mi s-a parut absurd de brusc introdus evenimentul si absurd de neglijent-nonsalant analizat/justificat/contextualizat, data fiind natura sa socant de extraordinara. Dar mi-a venit in minte apoi ca raspuns: de c ear fi imperios necesar ca ‘imaginea’ respectiva sa fie integrata pe cale natural-logica in puzzle-ul de ansamblu? Povestea si coerenta ei cauzala sunt un scop in sine? Scopul ultim? Intotdeauna? Daca autoarea si-a propus nu ca imaginile insirate sa formeze o poveste consistenta logic, ci ca ele sa reprezinte coordonatele materiale la concurenta carora sa se cristalizeze un portret-idee (ceva abstract, prin urmare) al unei tipologii morale? Nu cred ca nu exista o explicatie pozitivista (<3) la baza acelei scene, dar zic ca chiar daca nu ar exista, nu ar fi o problema; sau ca indifferent daca exista sau nu. Gros-planul cu fata protagonistului dupa ce infige cutitul se grefeaza pe personalitatea sa (asa cum este ea atat de vag sugerata pe parcursul filmului) ca intr-un transplant medical-anatomic reusit. E irelevant daca evenimentul se produce cu adevarat sau e doar un vis sau o metafora. Important de retinut este ca e posibil sa se sugereze ca patina morala a personajului e de asa natura incit il poate impinge la infaptuirea acelei actiuni, sau a ceva asemanator, intr-o realitate paralela. Sau poate fi luata ca o exacerbare in plan ipotetic a unei trasaturi interioare actuale a personajuluil; ca o hiperbola… Dar nu ajungem nicaieri cu speculatiile astea desantzate, nu?Dac-am judeca asa toate filmele, am ajunge sa justificam orice aberatie interpretativa. In fine. Numai ziceam.
Lucruri mai concrete despre filmul in sine n-as avea de spus. Poate doar ca... M-am uitat (in fuga, ca nu voiam sa-mi contaminez impresiile proprii de ideile autoritatii auctoriale) pe un interviu cu realizatoarea, ca prea perplexat eram dupa vizionare, si am dat de niste chestii interesante. Se vorbeste in cateva locuri de semnificatiile unor scene. Mi s-a parut relievingly revealing chestia asta. De multe ori uit cum trebuie (sau cum as putea) sa privesc un film. Efectiv nu stiu ce sa caut, ce intrebari sa-mi pun. (Pentru ca fara intrebari nu faci nimic. Fara intrebare esti mort. Intrebarea inseamna curiozitate care inseamna atentie care inseamna dorinta care inseamna vointa care inseamna viata.) Si mi-a adus aminte Clarice asta ca un mod de a lua in considerarea situatia e de-ati aduna intrebarile sub linia de orizont a problemei morale. Ce fel de oameni sunt si ce fel de gesturi fac cei reprezentati de personajele tramei dpdv moral? (sau psihologic, sufletesc; e acelasi lucru si parem mai putin pomposi) Btw, un mini-soc asemanator de anamneza reconfortanta am avut la unnul din meciurile precedente cand am citit ca lui MinRep personajele din ‘Burnt by the Sunt’ i s-au parut detestabile. Mi-am dat seama consternat ca eu nu insistasem mai deloc cu sfredelul congnitiv-analitic in aceasta directie. Claire Denis zice in interviu ca scena cu fiul protagonistului, mergind cu propriul infant in marsupiul ala si intretinind cu anumit schimb de priviri, este cea mai importanta din tot filmul (intr-un fel). Bineinteles, eu trecusem pe linga ea ca printr-un pasaj pietonal insalubru (nu ca printr-un coridor luminos de muzeu, eventual). Mi se facuse o asa rusine de propria-mi nesimtzire. Pentru ca despre asta ar trebui sa fie vorba in practica contemplatiei estetice. Despre a-ti ascuti atentia. A descoperi pepite de extraordinar in gesturi tot mai insignifiante in aparenta. Sa-ti tresara narile la pestilente morale disimulate in fragrantze tot mai seducator mestesugite. Clisee patetice demagogice much? Nici macar originale. [Ideea e plagiata dupa comentariile lui Richard Rorty cu care m-am intilnit recent asupra modului de operare (in plan moral) al operei lui Nabokov (putative implicatii etice aprig dezmintite de autor, pe de alta parte) . A se vedea la o adica paragraful despre barbierul din Kasbeam. Rorty atrage atentia la ingeniozitatea deloc ingenua cu care Nabokov sublim(inaliz)eaza prin diversiuni retorice flamboaiante atitudini de o cruzime monstruoasa.]
Si inca o incercare de idee de generala pentru care VN mi-a fi smuls unghiile din orbitele degetelor cu patentul. In legatura cu imaginile recurente si persistente cu marea/oceanul, acele scene-motiv. Ma gindeam ca imanentismul (filmul care e egal cu aparenta sa, care se inchide in conturul formei materiale) e intolerabil si injustificabil pina la urma. Fie ca e de tip brut-senzorial (sex, violenta, explozii etc.), fie ca e mai psihologizant (completely random e.g.: ‘It was an abortion, Michael..’ / ‘SLAP!’), nu e de ajuns. Pina aici, opera are doar trup si suflet. Pentru a accede in galeria aristocratica a spiritualului, trebuie sa recurga la simbol. Simbolul este semnificatia impusa imaginii ca un altoi radical strain de corpul receptor. Semnificatia pura si simpla, natural inteleasa ramine la mina imaginii, ii este inerenta (in mare masura dar poate si complet citeodata). Semnificatia simbolica este circumscrisa (prima era mai degraba in-scrisa) imaginii prin libera vointa a autorului (indifferent care e acesta in plan ontologic, h3h3…), sub auspiciile purei contigentze, prin varii strategii stilistice specifice mediului prin care se exprima.

Nu vreau sa plictisesc sau agresez pe nimeni, sau sa demonstrez ceva, pe bune; doar mi-a venit sa vad filmul asta si scriu asta despre el astea si am lasat sa curga afara nefiltrat tot ce mi s-a itit in cap, avind in vedere ca nu se punea problema sa poluez topicul sau sa bruiez discutiile. Continuati.

[MinRep]

[Iar incep cu generalizarile kitschos-solemne si concluziile falubertian-pripite, dar va sugerez sa-i sariti in cap lui MinRep. El a instigat lumea sa-si expuna aberatiile no matter what in loc sa taca – lumea, nu MinRep - prudent-respectuos]
[/size]

Thanks... I guess...

[Federico]

Ce misto a fost si Chabrolul. Splendida felie de viata. Una vectorizata societal-didactic, desigur (eterna denuntare a burjoaziei), dar asta a fost mai-putin-spre-deloc important dpmdv. Ce mi-a placut enorm a fost senzatia ca am intrat in contact cu niste necunoscuti qua (scuze!) oameni in toata acceptia cuvintului. Ce fel de, si ce fel de probleme aveau, sunt aspecte secundare. Realizarea de a sulfa viata in personaje e un bun ce se inchide in sine. Splendida naturaletea si autenticitatea cu care fiecare participa la interactiunile in care e aruncat. In special din partea celor trei virfuri impinse feminine cu care joaca Chabrol si care fac un pressing vizual prin calitatile estetice phisiognomice foarte excitant (non-vulgarly spkng… sau poate nu numai, hehehe…) Mi-a placut mult si imaginea. Nu ca streamlining tehnic, ci prin continut. Mi-a picat foarte bine dupa ultimul episod din The Wire. Nu stiu daca nu incep sa-mi pierd rabdarea cu picarescul ala soios si vulgar, in general, daramite cand miza mai e si una atit de mediocra (miza de produs de televiziune, deh). Creca o sa sune deplorabil de meschin si de shallow, dar ambientul intelectual-burghez tinde sa imi cistige mai usor atentia decit cel al claselor subiacente.

As dori sa votez cu Chabrol daca-mi da Liviu drept de vot avind in vedere cit de vag si inexplicit am fost.

I guess...

Me didn't mean no harm, doar o tentativa inofenisva de umor.

[stalex]

Merci pour le chocolat

Mi-a placut foarte mult in prima parte, dar s-a stricat din momentul in care Huppert isi rememoreaza crima. Mi s-a parut ca s-a dus naibii tot - nu faptul ca “s-a gasit criminalul” m-a deranjat, cat transformarea aurei de mister intr-o ceata artificiala, ca aia de pe stadioane. Am ramas cu impresia ca Chabrol a vrut o chestie profunda, dar de profunda ce era s-a si pierdut in ea. Chiar si figura Isabellei Huppert a devenit o masca pe care scria mare: “vedeti ce enigmatica sunt?” Si la sfarsit o vedem povestind cum ii place ei sa faca rau, in timp ce-l mangaie pe el prin par, si noi ar trebui sa ne gandim la ceva cu natura umana sau cu critica burgheziei sau mai stiu eu la ce. Cum sa spun? Mi s-a parut un film foarte bine facut, dar dus de la un anumit punct intr-o fundatura. Sau, altfel: am vazut de curand la Bulandra o piesa (noua), La grande magia, care mi-a dat impresia, rara, ca nici regizorul nu prea stie ce-a vrut sa faca, nici interpretii nu-si inteleg rolurile. Fara a duce comparatia mai departe, ca nu e cazul, cam asa am vazut si finalul filmului. Si m-am enervat (prea) tare, tocmai pentru ca pana atunci toata chestia imi promitea mult.
Bref, cuvantul de ordine pentru mine a fost: descumpanit.

[MinRep]

Merci pour chocolat

Well, this was fun! Bine, eu am un sweet spot pentru Chabrol, dar oricum... Ceea ce a inceput ca o poveste tensionata care promitea dezvaluiri senzationale despre paternitatea mai tinerelor personaje a devenit un excelent studiu de personaj - Mika, intruchipata de suprema Isabelle Huppert retinuta, dar in acelasi timp instabila. In rest, mi s-a parut reusita distribuirii lui Jacques Dutronc, care se dovedeste la fel de inspirat in a juca un pianist genial plin de lehamite pe cat a fost de potivit ca un geniu informatician in "Mes nuits sont plus belles que vos jours". Nu este unul dintre cele mai bune filme ale lui Chabrol, dar stilul sau subtil, pervers si jucaus se potriveste de minune acestei povesti.


L'intrus

Wow-zzer! Acesta a fost cel mai confuzant film al lui Denis pe care l-am vazut, dar - for my money - si cel mai bun. Cel putin din cele pe care le-am vazut. Nu sunt sigur cat din ceea ce ne-a fost prezentat s-a petrecut "in realitate" si cat a fost doar in imaginatia/afterlife-ul/delirul personajului principal. Acesta este interpretat de veteranul Michel Subor si este un batranel retras care locuieste izolat in munti alaturi de cativa caini. Este cardiac si paranoic, motive pentru care are nevoie de medicamente sau chiar un transplant si, intr-o noapte, ucide fara vreun motiv aparent un trespasser pe domeniul sau. Imediat dupa crima se dovedeste a fi extrem de bogat, avand la dispozitie o avere care ii poate finanta un transplant cardiac si o calatorie in jurul lumii in cautarea unui fiu ignorat.

Am ramas cu aceasta schema de poveste din "L'intrus", dar mai mult mi-au ramas in minte imaginile sale: nenumaratele canine care insotest toti participantii la poveste, lungile planuri cu intinderi oceanice, tanara care intra in cabana lui Sobor si face o baie in lumina semineului alaturi de doua patrupede superbe s.a.m.d. Cand nu credeam ca poate sa devina mai bine, au inceput sa apara inserturi dintr-un film de aventuri aparent de duzina in care Michel Subor juca in tinerete. Acest moment mi-a amintit de psudo-nostalgia coloniala imaginata in a doua parte a filmului meu preferat al anului trecut, "Tabu". Preocuparile realizatoarei pentru statutul imigrantilor si marginalilor intr-o lume in plin proces de globalizare sunt bine cunoscute, dar modul in care acestea sunt tratate in actul final este mult mai profund decat un steril discurs socio-politic.


Vot: Am votat constant cu Claire Denis si nu cred ca ma voi opri acum.

[Federico]

dar mai mult mi-au ramas in minte imaginile sale

Ca imagini (si mie mie se pare cel mai performant film al ei dpadv), mie mi-au placut cel mai mult scenele in care se plimba tipul cu bicicleta si in care inoata. Si grimasa continua de pe fata aceluiasi, de parca i-ar fi ramas un bisturiu in cutia toracica dupa operatie.
(de muzica am zis ceva? foarte sumbra, haunting)

[faraimaginatie]

N-o sa reusesc sa pun votul pana luni. Sper sa nu fie prea tarziu.

[Liviu-]

Oricum am deschis topicul cu vreo doua zile mai tarziu, nu e problema daca intarzii tot cam pe atat. Incerc si eu sa vad Merci pour le chocolat, desi parca mai mult as fi vrut sa revad L'intrus

[faraimaginatie]

Merci pour le chocolat
L-am vazut acum vreo 3 saptamani, nu m-a impresionat cu absolut nimic. Nici nu mi-a placut, nici nu mi-a displacut. Cred ca l-am si uitat complet in momentul in care s-a terminat. Ciudat e ca i-am dat 3 stelute. Probabil tocmai datorita faptului ca n-am simtit ca mi-a displacut. In fine...pentru mine personajele alea n-au avut niciun sens, scena din cafenea cu "confesiunea" mi s-a parut extrem de fortata si random cumva. Adica, inteleg ca a fost motorasul actiunii dar plasarea mi s-a parut cumva artificiala. Mi-a placut Dutronc, ca-mi place de obicei. Si Anna Mouglalis e frumoasa. Sfarsitul mi-a displacut la maxim. Ca si stalex, am considerat c-a fost prea "in our faces" si afectat asa. De fapt, tot filmul mi-a dat o senzatie de artificial, daca stau bine sa ma gandesc. Cam asta retin din el. Aporpo, intre Hupert si baiatul ala era ceva relatie mai speciala? Ca-mi parea foarte touchy-feely ea.

LE: Mi-am adus aminte de scena aia cu ambalajul ciocolatei in care practic Chabrol ne da o mura-n gura de toata frumusetea in legatura cu toata miza filmului.

L`Intrus
Ba...where do I begin? Am avut o copie cu 2 cd-uri. Cand s-a terminat prima parte eram asa de prinsa de film ca abia mi-am dat seama ce se intampla. Dau sa pun al doilea cd si ma opresc putin sa ma-ntreb la ce dracu ma uitasem pana atunci. N-am priceput nimic din film da transpusa acolo eram. Am zis...ok, hai ca poate reusesc sa pun piesele impreuna in a doua parte. Ummm...nope? Da tot acolo in film am stat si nu m-am miscat. Si la sfarsit ma gandeam...cum naiba te tine un film de mai bine de doua ore, din care nu-ntelegi mai nimic, prin in fata ecranului? O fi lentoarea camerei lui Denis care te face "intrus" in poveste. Te baga acolo in lumea ei si simti ca participi? E modul ala foarte personal si intim in care-si incadreaza personajele? Ce dumnezeu e, pana la urma? Soundtrackul ala cu repetitivitatea lui obsesiva? Imi aduc aminte si-acuma de scena aia de sex de la inceputul filmului. Tre` sa fie una din cele mai bune pe care le-am vazut pe ecran? Ca tensiune, zic. Sau poate o fi aparitia lui Alex Descas, Atata timp cat apare si el pe-acolo eu is ok. Atat de multe scene mi-au ramas in memorie, totusi. Momentul ala in care isi maseaza operatia a durut, pe bune. Imi aduc aminte de shot-ul ala cu marea luminata a la Turner, hipnotizant. Filmu asta-i ca o poezie in vers alb, oricat de cliseic ar suna. O sa-l revad, cu siguranta, si-atunci poate o sa ma hotarasc daca scenele cu intrusii care-l ataca pe Louis trebuie luate literal sau sunt doar metafore pentru boala ce-l macina. Ah, si auditia pentru "rolul" de fiu. A ramas cu mine...but what the hell was that? Aaaaaaaaanyway.

O sa votez cu Denis ca mi s-a parut o experienta mult mai satisfacatoare. Indeamna la revedere, ceea ce e intotdeauna un lucru bun.