Veteran
Join Date: May 2012
Posts: 224
|
T: Miami Vice (Acțiune / Thriller, 2006, 134 min.) R: Michael Mann S: Michael Mann Cu: Colin Farrell, Jamie Foxx, John Ortiz, Li Gong, Naomie Harris, Barry Shabaka Henley, Luis Tosar
Titlul induce în eroare. E probabil principalul minus al filmului. Asocierea acestei versiuni de Miami Vice cu celebrul serial omonim din anii 80 creează confuzie și nu numai atât. Creează și niște așteptări care nu aveau cum să fie confirmate. Cine s-a așteptat la un film de acțiune standard, cu ceva note umoristice, gagici în bikini sau mai știu eu ce alte drăcovenii pe care lumea le asociază cu ideea de entertainment a fost crunt dezamăgit. Chiar nu e genul ăla de film. Sunt, în schimb, multiple recompense pentru fanii declarați ai cinemaului lui Michael Mann (nu mă sfiesc să recunosc că sunt unul dintre ei). Vorbim aici despre un film revoluționar prin modul în care se folosește tehnica digitală (cu riscurile și provocările de rigoare, înțelese și asumate), cu un aspect vizual aparte și cu anumite frământări existențiale pe care foarte rar le găsești în filmele de acțiune. Pe scurt, filmul ăsta e altceva. O operă de artă deghizată într-un banal thriller despre polițiști și droguri.
Miami Vice începe într-un mod straniu. Suntem aruncați direct în acțiune, ca și cum povestea există de dinainte să luăm noi contact cu ea. Crockett (Colin Farrell) și Tubbs (Jamie Foxx) se află într-un club de noapte pentru a prinde în flagrant un proxenet, când un informator îl sună pe Crockett și îl anunță că o întâlnire pe care a aranjat-o între un grup de agenți FBI aflați sub acoperire și o bandă de neonaziști s-a lăsat rău. Agenții au fost deconspirați și uciși, iar pentru a descoperi de unde provine scurgerea de informații, Colin Farell și Jamie Foxx sunt nevoiți să se infiltreze într-o rețea internațională de trafic de droguri condusă de un anume Jose Yero (John Ortiz). Organizația lui Yero are nevoie de un transportator privat, care să preia drogurile din Columbia și să le predea partenerilor din SUA, doar că, odată pătrunși în sistem, cei doi detectivi află că rețeaua e mult mai complexă decât se credea inițial. Yero e de fapt doar un alt intermediar care lucrează, alături de frumoasa Isabella (Li Gong), pentru adevăratul lider al operațiunii, multimilionarul Arcángel de Jesús Montoya (Luis Tosar).
Dacă povestea pare confuză e pentru că într-o astfel de lume a crimei totul se petrece foarte repede. Marfa călătorește rapid, banii trec iute dintr-o mână în alta. Omul își pierde identitatea, întreaga sa existență se reduce la noi nume și roluri care trebuiesc jucate. Astăzi te simți în siguranță, dar mâine situația se poate schimba. De altfel, incertitudinea personajelor cu privire la ce se întâmplă – Tubbs și Crocket acționează mai mult instinctual decât bazându-se pe informații certe și verificate -- este și incertitudinea noastră ca spectatori. Știm tot atât cât știu și ei, adică bucăți de informații care par a nu duce nicăieri. Pe parcursul filmului, Crocket se îndrăgostește de Isabella, iar povestea lor de dragoste – deși oarecum grăbită – reflectă o temă recurentă a regizorului. În lumea lui Mann, bărbatul se simte sufocat de presiunea și rutina unei vieți trăite sub semnul stresului. De aceea, fiecare personaj are nevoie de propria sa oază de calmitate. Pentru Max din Collateral, oaza era o banală fotografie cu insulele Maldive. Pentru Neil din Heat, era un loc special din Fiji, unde plănuia să se retragă după un ultim jaf. În cazul lui Crockett, evadarea are loc în interiorul misiunii sale sub acoperire, în sensul că nu mai poate să renunțe la identitatea sa fabricată și implicit la Isabella. Treptat, se lasă învins de tentația unui astfel de stil de viață, de faima și de luxul ilegalității.
Dincolo de poveste, compoziția cadrelor și framing-ul m-au cucerit. Deloc surprinzător, filmul atinge maximum de împlinire artistică pe secvențele nocturne, unde HD-ul devine clar vedeta (în mâinile pricepute ale lui Dion Beebe, directorul de imagine aflat la a doua colaborare cu Mann, după Collateral), surprinzând detalii splendide chiar și în condiții de luminozitate scăzută. Modul în care mediul digital transpune realitatea pe ecran presupune și o eterogenitate vizuală, în sensul că avem cadre dominate de nuanțe de portocaliu, altele scăldate în albastru, cu trecerile de la o nuanță la alta având loc foarte foarte rapid (uneori surse de lumină cu cromatică diferită coexistă în același cadru). Mann ar fi putut foarte ușor să uniformizeze aspectul filmului prin corectarea culorilor în post-producție, dar tocmai această reactivitate a camerei de filmat la diferitele surse de lumină face din Miami Vice o capodoperă impresionistică. Sigur, s-ar putea vorbi mult și pe seama perfecțiunii scenelor de acțiune (modul în care fiecare armă se aude diferit în funcție de calibru și distanța de la care se trage e exact genul de detaliu pe care mulți îl desconsideră, dar care la Michael Mann capătă o importanță aproape obsesivă), dar pentru mine astfel de tehnicalități pălesc în comparație cu frumusețea formei.
|