(Sergei Parajanov) The Color of Pomegranates vs. Murmur of the Heart (Louis Malle)

[Liviu-]

Meci: (C3. Sergei Parajanov) The Color of Pomegranates vs. Murmur of the Heart (C4. Louis Malle)

Rezultat: 0 - 2

Perioada de votare: 13 mai 2013 - 9 iunie 2013

Link-uri utile:

Turneu regizori (Editia 3) - Reguli / Rezultate

Turneu - Idei / Discutii / Nelamuriri

[Federico]

Mi s-a parut pur si simplu oribil Para-Zhdanov de data asta. Nu ca nu m-a luat cu thrill-uri pe sub piele (desi nu m-a luat) dar nici pe la cote intelectuale, unde afectul e rarefiat la maxim, n-a avut niciun impact. Simbolism hiperelaborat, rigid, mecanic, chinuit; fara fluenta, naturalete, spontaneitate. Cadre statice in care cvasi-actiunea respecta cu un dogmatism constipa(n)t rigorile geometrice ale ramei in care se desfasoara. Ritm nema – ca in cazul unui sofer incepator care inainteaza cu frine bruste din juma in juma de metru. Unul dintre cele mai atemporale filme vazute vreodata. In sensul ca e lipsit de dimensiunea temporala (nu sculpteaza in timp, vorba aia), nu ca , fereasca sfintul, e atit de bun c-o sa dainuie peste veacuri si eoni. Intertitlurile aforistice ii mai spala din pacate – asa, cam cit negrul de sub unghie.

Malle – holy oedipal incest!! Cam din aceeasi gasca cu Amarcord si Les 400 Coups, compendiind cu umor nostalgic tribulatiile puberale si adolescentine. Scurt pe doi: povestea unui pustan care-o fubipte pe ma-sa. La propriu. Imi place mult scena in care copilul o surprinde (doar vizual) in cada prin usa intredeschisa a baii, ea cu spatele, cintind, si ramine hipnotizat contemplindu-i clabucii si siroaiele de apa alunecindu-i pe piele, o secera de sin la o rotatie imprudenta a bustului, lira subsacrala dupa ce se ridica dreapta si-si pune capotul… Mi s-a parut foarte captivanta, la modul foarte concret de vorbire. E unul din portalurile prin care iti poti transporta starea de spirit cu totul in interiorul viu al filmului. N-as putea sa zic exact how that works, dar (cu exagerarile inerente) ceva de genul asta am simtit. Mare parte din film e constituit din episoade in care intimitatea dintre mama (sarac-cu-duhul--libertina )si fiu se aprofundeaza tot mai periculos, neoprindu-se (nu prevedeam nici in al unspelea ceas ca se va ajunge acolo) decit dupa ce loveste plafonul paroxistic al problemei. Climax care, oarecum surprinzator, nu e urmat de o panica isterica menite sa ruineze totul, ci e asumat si surpasat intr-o maniera molcom-joioasa, asa, zen…

Vot: Malle (&USL)

[faraimaginatie]

The Color of Pomegranates
What he (^) said. Am incercat sa intru in film cu mintea deschisa si-mi repetam asa in gand " the inner life of the Poet, the inner life of the Poet" dar...n-a tinut foarte mult. Ca asa de tare m-am pierdut prin hatisul interior al poetului de de-abia m-am mai gasit la sfarsit. Si asta poate suna oarecum a bine, si, pe alocuri a fost bine dar, by god, n-am inteles nimic din filmul asta. Sunt total de acord cu Fed ca n-am avut absolut niciun fel de coordonate dupa care sa ne ghidam cat de cat in orbecaiala care-a fost filmul asta. Si sunt absolut convinsa ca pentru cine are ochi sa vada e o bijuterie dar eu n-am reusit sa-l patrund, nici sa-l simt. Delimitarile alea pe capitole au fost interesante si probabil mi-au transmis mai multe decat filmul in sine, am scos si cateva postere dragute dar cam cu-atat am ramas. Si e ciudat pentru ca celelalte doua ale lui mi-au placut. Si asta e mai mult asemanator cu Suram Fortress cu cadrele fotografice si lepedeele si folclorul armenian dar macar acolo am avut o harta, stiam legenda, ma miscam intr-un spatiu oarecum trasat. Aici...n-am avut absolut nimic. Imi amintesc de omul fara harta al lui Teshigahara, cam asa si eu. Si-am inteles ca filmul e poezie, deci se vrea a fi profund liric. Dar ai si senzatia aia de incercare de fir narativ. Ma-ntreb daca functioneaza? Poate exista cineva caruia/ careia i-a placut mult...sa citim si-o alta opinie mai avizata.

[faraimaginatie]

Ma omoara forumul asta. Am petrecut ultimele 20 de minute scriind despre Murmur of the Heart si-a disparut cu totul. Ceva blesteme...

N-o mai fac a doua oara. Am zis doar ca filmul mi-a placut mai mult ca cel al lui Parajanov. Si ca mi-a placut mai putin ca prima data cand l-am vazut pentru ca nu mi-a mai dat aceeasi senzatie de feel good ca atunci. Are un aer subversiv pe care nu l-am observat initial. Sarmul discret al unei burghezii care si-a trait viata...si fisurile alea culturale, sociale si politice sunt backgroundul perfect pentru portretizarea unei familii screwed-up. Personajul Leei Massari mi-a placut din motive evidente. Ah, si props to Malle ca a avut curajul sa puna pe ecran ideea de incest si de tanar prezentabil care-si "traumatizeaza trupul". Mi-a mai placut trimiterea Nouvelle Vague de la scena cu tenisul cu spanac. Arta de dragul artei e uneori reconfortanta. Ah, si rasul isteric din final mi-a lasat un gust amar. E un ras destul de trist care ramane cu tine dupa ce-ai terminat filmul.

Votul meu merge la Malle