„HAWAII” - regia Jesús del Cerro

[mirodoni]

„HAWAII” - Mirajul moștenirii
regia Jesús del Cerro

Supărați pe „unele aspecte” din film, câțiva spectatori- comentatori au făcut praf filmul „HAWAII” regizat de Jesús del Cerro. Cronicarii îl laudă, spun că este un îndemn să nu ne uităm istoria recentă. Eu nu am reușit să văd filmul decât relativ târziu. Pe de o parte pentru că după titlu nu mi-am dat seama că e românesc, iar pe de altă parte, pentru că nu a venit la cinematografele din apropiere și a trebuit să merg la un MALL. Este și aceasta o politică. Se pare că acolo vin mai mulți spectatori și, într-adevăr, sala era aproape plină. Poate mulți au crezut că-i film străin, după titlu.

Oricum, audiența este foarte mare pentru un film românesc. Firește că am fost curios să aflu de ce!

Din punct de vedere cinematografic, în categoria pe care și-o revendică, filmul „HAWAII” s-a descurcat onorabil. Aceasta ar fi părerea unui cetățean care își găsește două ore libere să meargă și el la un film în MALL. Dar dacă cetățeanul are toate țiglele pe casă, sau a trăit vremurile la care filmul face referire, refuză să vadă în film ce cu ostentație i se impune să vadă și își dă seama că este un film de propagandă. Acest lucru se vede încă din sinopsis, unde scrie că filmul este o poveste despre [...] o vreme când un singur dolar deținut în casă era motiv să-ți pierzi libertatea pe viață.

Eu știu că exagerarea poate să fie figură de stil în artă, dar nu mi se pare normal ca și minciuna să fie. Libertatea pentru un dolar? Pe viață?! Serios? Ce nenorociți!

Las pe seama altora aprecierile privind interpretarea actoricească, construcția dramaturgică, imaginea ș.a.m.d., și am să mă refer la „poveste”, adică la scenariu. Sunt vreo 4 contributori: Jesús del Cerro, Manuel Feijóo, Beatriz G. Cruz și Ruxandra Ghițescu, dar numai unul se pare că e de pe la noi.

În preajma Crăciunului, Andrei Florescu, alias Dragoș Bucur, face rost de o jumătate de porc pe care cu voioșie o urcă pe scări la ultimul etaj al unui bloc din București. Aici o împarte unor cetățeni care îl așteptau cu înfrigurare. Ba face și un gest de mărinimie, pentru că o femeie cu un copil în brațe se pare că nu avea cu ce să plătească.

Din câte știu eu, și știu bine, carnea de porc nu era prohibită în vremea aceea, doar că „producția internă” mergea la export ca să achite Ceaușescu datoria externă. Un calcul greșit, o măsură aberantă, dar a plătit pentru asta. „Sfatul” să creștem un porc în bătătură, o găină sau curcan era bun, dar destul de greu de urmat.

Andrei Florescu, însă, pentru mine, nu este personajul pozitiv, cum ar vrea Jesús del Cerro, pentru că l-am cunoscut extrem de bine pe vremea aceea. Ca și în film, procura de toate, inclusiv cafea, valută și Kent. În decembrie 1989 l-am întâlnit în uniformă de „gărzi patriotice” cu un AKM pe umăr. Trebuia să moară oameni, pentru că numai o „revoluție” putea justifica schimbarea regimului. Și el, și milițienii și securiștii și pcr-iștii care se umpluseră de bani mai aveau nevoie doar de „libertate” ca să-i înmulțească și să-i cheltuiască. Dar nu construind fabrici și uzine pentru televizoare sau Dacii, ca să nu mai aștepte românul 3 - 7 ani până-și vedea un „color” în casă sau o „mașină mică” la poartă, ci vânzându-le la fier vechi pe cele existente, sau transformându-le în depozite pentru marfa adusă din afară. Am reîntâlnit „personajul” în „Marfa și banii”, interpretat de Răzvan Vasilescu. Acesta trimite niște „novici” cu un pachet cu „medicamente” de la Constanța la București. Adică, următorul pas în „noul capitalism”, drogurile!

Dar să revenim la filmul nostru!

Andrei Florescu primește o moștenire de 3 milioane de dolari de pe urma unchiului său din Hawaii. Dacă nu-și revendica moștenirea în 3 lui, aceasta revenea Statelor Unite. Dacă și-o revendica, revenea... Republicii Socialiste România! Cel puțin, așa se spune în film, deși eu am mari îndoieli. Supărător, însă, și descalificant pentru personaj nu este că voia moștenirea, ca să aibă un trai mai bun, ci faptul că nu concepea în ruptul capului ca aceasta să revină „statului”. Statul nu era Ceaușescu, deși, sinceri să fim, el așa se considera, ci „poporul”. Adică banii ar fi fost folosiți în interesul general, nu și-ar fi construit dictatorul palate în Hawaii, deși s-a acreditat insistent această idee, pentru a se justifica executarea lui.

Cum a reușit un transfug să acumuleze o astfel de avere? Cum, cum? Ca-n filme! Ce „merite” avea Andrei Florescu, și ce „calități” pentru a gestiona acei bani? Întrebări fără rost!

Propagandă este și cum tatăl lui Andrei transformă comunismul, care de fapt era socialism, în poveste pentru adormit copiii, la propriu. „Zice că erau 3 frați care aveau de toate, dar a venit „Împăratul cel Rău” și le-a luat totul, absolut totul și i-a transformat în sclavi”. Acum, eu nu înțeleg, de ce dacă lucrezi la stat, înseamnă că ești sclav, iar dacă lucrezi la patron nu ești! Dar să trecem peste... amănunte. Tare mult mi-ar conveni ca acum, după 28 de ani de neocapitalism, să-i întrebe cineva pe cei care „au de toate” cum le-au obținut, că eu știu cum, dar nu-i întreabă nimeni nimic!

Bătrânul spune că „atunci” totul era minunat, și s-au pomenit dintr-o dată cu nenorocitul acesta de comunism pe cap. Serios? Cam ce dezvoltare putea avea o țară cu 80% analfabeți? Cifra e reală, n-a fost contestată!

Dar nu folosește numai minciuni prin omisiune, sau învăluire, ci și minciuni directe, cum ar fi aceea că în România Socialistă nu exista proprietate privată. Dacă m-aș fi născut acum 28 de ani, și eu aș crede, dacă n-aș citi pe ici, pe colo. Toate casele în mediul rural erau proprietate privată. Și pământul, în zonele de deal și munte, unde nu a fost posibilă colectivizarea. În orașe, după 1975 a fost posibilă și cumpărarea apartamentelor.

Proprietatea este ridicată în astfel de filme la rang de mit, fiind considerată „taina marilor succese”. Este cât se poate de fals, dar mitul acesta se vinde foarte bine prin propagandă. Putem admite că fratele bătrânului Florescu, mare proprietar, avea mare grijă și chibzuință în gestionarea banilor, că erau ai lui, nu proprietate de stat, ai tuturor și-ai nimănui. Numai că următorul nivel sub el nu mai erau proprietari, ci angajați. Adică directori, contabili, șefi de filiale, până la ultimul muncitor, care nu aveau nicio treabă cu proprietatea. Și, totuși, treaba mergea, iată, și după moartea patronului, fără el. Secretul este: „orgoliul profesional, producția de serie mare și respectarea muncii altora”. Adică, aici, la urmă, să nu piratezi, să plătești drepturile de autor!

Dar să revenim la „Hawaii” ca film.

Deci legile în vigoare nu-i permiteau personajului să intre în posesia imensei moșteniri. Nu înțeleg de ce nu putea fi mai mică, dar să trecem peste... Așa că începe „lupta cu sistemul”. Aici sunt de acord că dacă intrai în malaxorul Securității, ăla erai! Dacă intrai! Dacă nu, nu aveai nicio treabă! Dacă voiai pașaport, intrai sigur.

Andrei face cunoștință la pașapoarte cu o fată care tocmai era securistă. Nici nu e de mirare! Chiar și „evoluția personajului” este susținută dramaturgic. Din păcate, Cristina Flutur trage personajul în jos. Nu spun că trebuia să fie „femeia fatală”, dar nici chiar așa de ștearsă nu trebuia să fie. Și nu mă refer aici la lipsa machiajului! Sau măcar să nu fi fost replica: E frumoasă, nu? Nu se justifică nici pasiunea șefului pentru ea, nici dragostea la prima vedere a lui Andrei. Măcar să fi dres busuiocul cu-n genunchi în testiculele lui Andi Vasluianu! Era de așteptat să ajungă la exasperare și să treacă de partea inculpatului, dar aici scenariul are niște scăpări majore. Până la urmă, nu știm dacă falsificatorul de pașapoarte era securist, prea lucra la lumina zilei, și prea nu și-a pus nici-o problemă Andrei. Dar de îndată ce protagonistul este prins asupra faptului, în tren, cu pașaport fals, cu bilet de Stamora-Moravița nu mai avea ce căuta acasă, darămite să aibă libertatea de a construi un balon pentru a trece Dunărea.

Evadarea este simbolică, nu are rost să-i contestăm veridicitatea, așa că puteau lipsi falsele argumente introduse de scenariști. Nu se mai defila de 1 Mai de foarte mulți ani, dar chiar dacă ar fi plasat momentul de 23 august, în niciun caz nu ar fi fost scoși grănicerii să defileze, că, slavă tovarășului, avea cine defila!

În orice caz, m-a trecut un fior revăzând celălalt mal al Dunării. Atât de aproape! Ne uitam atunci și ne gândeam: de acolo începe o altă lume. Ce naivi eram! Acum acea lume e la noi. Și? Acum chiar poți face orice? Unii, da!

Și cu fetița din film scenariștii puteau fi mai atenți. Chiar asta să fi fost „lipsa de perspectivă” a copiilor din România? Tortul cu ciocolată și banane? Păi și acum, după 28 de ani, tot așa aste. Unii au, alții n-au!

„Comunistul docil”, că nu-i putem spune „convins”, ar fi trebuit să fraternizeze în final cu „delicvenții” pentru că așa s-a întâmplat în realitate. Ba chiar putea da securiștilor indicii false pentru a-i întârzia.

Solidaritatea locatarilor din bloc nu este neverosimilă, toți aveam atunci un dușman comun: cuplul Ceaușescu. Nimeni nu punea problema comunismului! Dar s-a lucrat pe un scenariu muuult mai elaborat și cu mult mai mulți coscenariști. Și străini, dar și autohtoni. Iar „filmul” a durat ani buni. În sensul că mulți. De fapt, nu „comunismul”, economia planificată, intrase în criză, ci capitalismul, care avea nevoie de noi piețe de desfacere. Așa că, mai întâi, au început șicanele privind împrumuturile. O țară fără împrumuturi externe nu se poate dezvolta, nu-și poate acoperi cheltuielile de retehnologizare permanentă până când aceasta ar avea rezultate. Profitând de paranoia lui Ceaușescu, au reușit să-l determine să achite datoria externă, acesta crezând că poporul îl iubește și va strânge cureaua peste haina pusă în plus. Raționalizarea benzinei și principalelor produse alimentare nu a dus neapărat la înfometarea populației, dar a creat o panică permanentă. Fiecare avea un congelator și-l înțesa cu mâncare. Bișnițarii s-au înmulțit și au prosperat. Cumpărau de la stat la preț de stat și vindeau dublu. Paradoxal, fabricile realizau milioane de perechi de pantofi, dar în magazine nu-i găseai, deși nu totul mergea la export. Fabricile textile erau ca lumea, nu ca-n filmul acesta, dar nu găseai nimic pe piață. Parcă cineva le programa special ca nemulțumirile să crească pe zi ce trece. S-a adăugat programul tv de numai două ore și a culminat cu răsmerița unui popă ungur reformat, care ulterior a afirmat că Întâi Decembrie e zi de doliu pentru el. Ceaușescu n-a mai putut ieși din capcană și au murit oameni. Toată ura s-a răsfrânt asupra lui. Nu spun că pe nedrept.

Așa a apărut „Jos Ceaușescu”. Cum Ceaușescu era identificat cu „partidul comunist”, la un simplu pocnet din deget străin, cele câteva milioane bune de comuniști au început să strige „Jos comunismul”. Pare paradoxal, nu?

Când comuniștii au ajuns la putere, în 1946, deși nu erau decât vreo mie, două în toată țara, nu a fost paradoxal, cum se spune, pentru că, indiferent de fraudă sau de trupele sovietice, cei care se săturaseră de partidele de până atunci au fost, într-adevăr, foarte mulți.

Așa că îndemnul meu pentru cineaști ar fi să nu mai mistifice istoria, inclusiv cea recentă, iar cei născuți mai de curând să se informeze și din alte surse. Talent să fie, că subiecte cinematografice din „epoca de aur” ar fi gârlă. Personaje cu scopuri nobile, mai puțin meschine, teme profunde, ca, de exemplu, cum s-a ajuns de la „democrație populară”, ceea ce este ca și cum ai spune babă bătrână, la candidat unic și dictatură.

Îmi pare rău că m-am ocupat mai mult de politică decât de film, dar ar fi fost un gest de lașitate să bag și eu capul în nisip! Și nici măcar n-am fost membru PCR!