2014 (30 iunie - 8 mai)

[omudindulap]

Feeling-ul (nu certitudinea, a fost o glumita) era legat de castigatorul competitiei, asta si pe baza unor opinii din interior, nu de calitatea filmului, un pariu, daca vrei, nu duce discutia in zona aia
Mersi, nu stiam ca se gaseste.

Eu sunt foarte dezamagit de alegere, a castigat o spoiala frumoasa, fara nimic in interior. Urmaream pe Twitter festivitatea si n-am avut mare lucru de obiectat la premiul pentru actorie, oricum nu remarcasem nimic deosebit in competitie la capitolul asta. Dar sa-i dai trofeul Transilvania inseamna o lipsa de discernamant in ceea ce priveste semnificatia unui film. Din jumatatea de competitie pe care am vazut-o, Stockholm si Everything We Loved sunt exemple de filme care nu au absolut nimic de valoare de zis. Cainele la fel, dar ala macar are o regie excelenta.

[varu]

Retrospectiva TIFF Bucuresti

Boyhood maine seara la Studio.

Si singurul film care ma interesa din toata retrospectiva, Die geliebten Schwestern, maine la pranz tot la Studio. Bravo ma, poetii & oamenii muncii tot cu programe paralele. "Greierele & furnica" loveste din nou.

Vad ca au adus si White Shadow, miercuri de la 18. Daca aveti timp, da-ti-i o sansa, pentru mine a fost de departe cel mai bun din competitie. You''ll either love it or hate it, dar mai bine asa decat ceva conventional si banal, nu? Uite si review-ul din Variety: http://variety.com/2014/film/reviews...ow-1201081482/

[faraimaginatie]

Eu l-am vazut online si mi-a placut. Mai mult de jumatate din ce s-a intamplat acolo am trait si eu la un moment dat, poate de-aia. Mie mi se pare un film sensibil, asa...facut cu inima, daca-mi este permis sa fiu putin sentimentala. A avut momente in care mi-a parut munca de diletant dar putine si am trecut peste ca actorii au fost foarte caismatici. Nu stiu daca merita sau nu ca n-am vazut celelalte filme dar mie chiar nu mi s-a parut deloc un film prost.

[bremen1980]

Imi place cum au tradus astia unele titluri :

Freză nasoală/ Bad Hair’

Distrușii/ Sickfulpeople

Dacă tu nu, eu da/ Arrête ou je continue

Nuntă în ofsaid/ La gran familia Espanola

Întâlniri pe neve/ Blind


Ce poti sa mai zici ??? Belea , frate !

Distrușii/ Sickfulpeople

Actually it's Sickfuckpeople. Cam greu de tradus...

E dezamăgitor să vezi drept cîștigătoare două filme atît de slabe: unul convențional, previzibil și cu un final ridicol – Stockholm (Trofeul Transilvania), unul deranjant tocmai din punct de vedere regizoral – Floating Skycrapers (Premiul de regie).

În relatarea din timpul festivalului, pe Stockholm l-am trecut cu vederea fiindcă mi-era greu să cred că va putea cîștiga vreun premiu. Forțînd puțin proporțiile, acest proiect ia cinematograful și-l întoarce (ca mediu de exprimare artistică) în epoca pre-Nouvelle Vague, cînd film însemna scenariu gata-de-turnare, cînd regizorul era un ilustrator de scenarii (neverosimile, de un realism depravat). (...) Aici totul e doar de suprafață, însă nu ca abordare-cinematografică-a-superficialității/suprafeței, ci ca maximă adîncime atinsă. Cu Stockholm sîntem foarte departe de Before Sunrise sau de Lost in Translation filme care, dramaturgic și cinematografic, sînt construite pe dialog și empatie între personaje, iubire și diferite (alte) forme de viață și de moarte.

http://www.filmsense.eu/tiff-2014-la...-in-prim-plan/

P.S. Nu serveste nimeni TIFF Bucuresti?

[varu]

Viva la liberta 3/5
Toni Servillo, la oră de siestă de weekend, delectându-ne cu o partitură dintr-o piesă fără prea multe pretenții. Pentru el m-am dus la filmul ăsta care ar trebui bifat ca desert de toți fanii lui Sorrentino. Și știu că nu-s puțini! Într-un film mediocru, sclipirile vin din auto-parodiere. Am simțit prin mici străfulgerări că se ia singur peste picior cu un deliciu nedisimulat, cu sau fără voia regizorului, habar n-am cum fucționează referențialitatea într-un astfel de caz, punctând în cheie bășcălioasă cam tot ce a făcut memorabil.

Mersul de politician grav din Il divo e transformat într-un gag prin maimuțăreală bruscă, scena de dans din La grande bellezza e teleportată într-un spital de nebuni, helanca pe gât din Le conseguenze dell amore e purtată tot de un fugar de propriul trecut, aici el - impecabilul șarmant din La grande bellezza - e încasator de punch lines din partea unei copile („Tu şi sexul nu vă înțelegeți foarte bine”), există și o scenă cu nuditate feminină la piscină, cu sens deturnat însă. Motivul principal pentru a vedea Viva la liberta îl constituie tocmai aceste mici incostanti sprazzi di bellezza dintr-un film inegal, cu care un mare actor se joacă și își sumbinează delicat din interior câteva dintre creațiile anterioare. „Ne-am întâlnit la Cannes”, grăiește maestro în franceză. Cam așa.


Struktura krysztalu/Structura Cristalului 4/5
Tudor Giugiu a urcat pe scena de la Cinema Florin Piersic ca să-l prezinte pe Krzysztof Zanussi, la câteva minute după ce Simona Halep egalase la seturi. „Vă mulțumesc pentru că ați venit într-un număr atât de mare la cinema când o țară întreagă e conectată la tenis”. Și pe bună dreptate, cei care au ales filmul în detrimentul tenisului au avut șansa întâlnirii cu o personalitate fermecătoare a cinema-ului. A urcat pe scenă un domn cu o engleză impecabilă, ce a folosit prezentarea filmului de debut ca leitmotiv pentru mici lecții/sfaturi amicale din bucătăria internă a creației.

Zanussi s-a apucat de film după ce a absolvit două facultăți (fizică și filozofie), semn că uneori e mai bine să înveți înainte de a te apuca de vorbit. Acest film de debut a avut în faza de producție toate premisele unui dezastru, deși azi e considerat unul dintre cele mai bune din cariera lui. Finanțat de studiorile de stat, proiectul era cât pe ce să fie abandonat după ce totul fusese filmat, atât de sumbră era atmosfera. Prima decizie luată a fost să-l scurteze pâna la limita posibil-acceptabilă pentru a fi considerat un film de lungmetraj: o oră și 14 minute. Și așa a venit și prima lecție de cinema: atunci când totul se scufundă, când te îndrepți spre prăpastie, taie tot!, lasă doar esențialul.

Structura Cristalului pune în dezbatere într-un mod subtil două idei, două moduri de a te raporta la lume, a căror sursă sunt și fizica, şi filozofia: antiteza între a te lupta, a fi în mijlocul lumii, rezultat care implică întotdeauna și compromis, deci factorii externi îți scapă de sub control („Ce înseamnă a te lupta?” „A te lupta înseamnă a lua gâtul celuilalt. Corporațiile sunt foarte pricepute să te învețe treaba asta”) și a te retrage, decizie care are o mare importanță doar pentru tine, dar a cărei rezultat va fi slab perceput la scară largă. Este exact condiția creatorului de film: fără factorii externi filmul nu există, iar retragerea (la conac) e o filozofie de viață, dar creația rămâne atunci în altă parte, se îndepărtează de tine. Acest discurs este fix filmul Structura Cristalului.

Al treilea lucru pe care ni l-a spus: a solicitat ca toată muzica filmului să fie compusă înainte de a trage prima dublă. Din nou era să iasă dezastru. Dar când ești tânăr e recomandabil să ai pusee din acestea rebele, să faci lucrurile pe dos, ceva bun o sa iasă de-aici, chiar dacă aparent lucrurile merg prost. Sfaturi de luat în seamă pentru cei la inceput de drum în cinema, discursul asumării rebeliunii juvenile rostit pe scenă de un aristocrat la senectute. Un domn de o eleganță desăvârșită.


Via Castellana Bandiera 3/5
Filmul ăsta mi-a administrat o ditamai doză de șoc și nu e prima dată când se întâmplă la TIFF-ul curent. A înnebunit lumea. Începe ca un film românesc: cameră bâțâită, filmat minute în șir ceafa celor din mașină, discuții nervoase ținute încă sub control. Până când două mașini se proptesc față în față pe o străduță îngustă din Palermo. Niciuna din cele două muieri la volan nu are de gând să facă pasul înapoi. Începe o luptă psihologică titanică, mută, între cele două, augmentată de isteria celor din jur. Iar tot amocul e filmat aproape exclusiv din close-up, aviz amatorilor de stilul din La vie d’Adele.
Tot ce înseamnă viața acestor nenorociți ai soartei, captivi ai mahalalei - cioburile în burtă din încăierările stradale, discuțiile la ciorbă despre tupeu și mândrie ca valori supreme de rezistență în viață, hrănitul câinilor și lătratul oamenilor, urina caldă șiroind în praf ca temă a conflictului lăsând la o parte orice metaforă cine se pe cine - totul e filmat de la o distanță de cel mult un metru cu o viteză de schimbare bruscă a camerei ce-și propune parcă să depășească debitul verbal din istericale. Am ieșit cu vertijuri. Iar finalul, oh, finalul!, nu se poate povesti. E de cinci stele pentru un film de 3 stele.
Alba Rohrwacher, sora regizoarei Alicia Rohrwacher & co-scenaristă la Le meraviglie, filmul premiat anul ăsta la Cannes, joacă aici un rol important: o artistă-weirdo-lesbiană, *umpic* cam fragilă pentru lumea din jurul ei.

Black Coal, Thin Ice 3/5
Mediocru. Nu mi-a placut, nu m-a impresionat. Il consider mediocru chiar la categoria din care face parte: thriller asiatic cu psihopati, de data asta filmat in cheie realista, viata banala de oameni ai muncii din provincie, punctată la intrevale mari de timp de orori. Așa e povestea. Scenariul e bun, are indeajuns de multe intorsaturi sa-ti mentina treaz interesul, dar sud-coreeni au facut filme mult mai bune ca asta: Memories of a murder, I saw the devil etc. Final lasat in coada de peste, adica nu trebuie neaparat sa aiba semnificatie unica si logica.
Sunt inca in dubiu daca merita o revizionare prea curand.

[varu]

L'enlèvement de Michel Houellebecq 3.5/5
Am citit aproape toate cărțile lui Houellebecq traduse în română. E încă unul dintre scriitorii pe care-i respect foarte tare, dar între timp mizantropul meu preferat a devenit Thomas Bernhard. Singura carte a lui Houellebecq dintre cele traduse care mi-a scăpat necitită până acum e Harta și teritoriul, o am în bibliotecă cu autograful luat acum doi-trei ani de la Bookfest, când l-am văzut pe viu.

Mi-l amintesc de atunci ca pe o figură famelică, un aspect neîngrijit, de boschetar, un soi de om-epavă ce a sudat țigară de la țigară tot timpul cât a stat acolo. Fuma cu acel gest inconfundabil de a ține țigara între degetul mijlociu și inelar, a ras 2-3 beri Bergenbier-prietenii-știu-de-ce, a mormăit câte ceva politicos-plictisit la orice întrebare i s-a pus. Ei bine, în Harta și teritoriul există un episod în care scriitorul Houellebecq devine personaj în propria carte și este ucis de niște fundamentaliști islamici. Întrebat atunci ce a simțit când a scris treaba asta, Houellebecq a răspuns sec: „o enormă plăcere”.


(din arhiva personală)

Imaginea cu care am rămas atunci despre el e recuperată identic în filmul de față, în care ni se mai livrează ”o enormă plăcere” marca Houellebecq: scriitorul e răpit în miezul zilei din propria locuință de trei smardoi-recuperatori-imigranți (polonezi de data asta, am scăpat!) și transportat într-o baracă în mijlocul câmpului. Mie aceste giumbușlucuri mi se par tentative discutabile din partea lui de a fi attention whore, dar trebuie să recunosc că rezultatul a fost tare amuzant. Houellebecq nu face niciun efort să joace ceva ieșit din comun, se joacă pe sine cu aceleași gesturi din realitate.

Dacă ar fi să translatez situațiile din filmul ăsta în cultura română, fără să schimb nimic din dialoguri, atunci trebuie să vi-l imaginați pe Zmărăndescu luându-l la întrebări pe un ton politicos pe Cărtărescu în cătușe: „Și ce e mai important atunci când scrii o carte: stilul sau povestea? Unde ajută mai mult experiența de viață? În construirea stilului sau în dezvoltarea poveștii?” Sau în altă secvență, un țigan recuperator, cu ochii sclipitori, perorând la masă către un Houellebecq mic-mic-mic: „Și zi-mi că n-ai scris în cartea aia de eseuri despre H. P. Lovecraft că i-ai cumpăra perna? Fii atent că ți-am citit-o! Dacă umbli cu șmecherii cu mine, te rup în bucăți!”

Când n-au astfel de nelămuriri, cei trei domni (și încă un cuplu de bătrâni, proprietari ai barăcii) cu înclinații literare fugare și frugale fac tot posibilul ca șederea în captivitate a scriitorului până la venirea recompensei să fie una cât mai agreabilă: e servit după pofta inimii cu țigări și băutură, îl mai învață o schemă-două de full contact, i se organizează crăpelnițe udate cu bourbon și stimulate de conversații, i se mai furnizează din când în când o domnișoară pentru a potoli nevoile. Viața de sechestrat nu pare atât de nasoală când te numești Houellebecq! Iar noi n-o să aflăm niciodată culisele răpirii. Dacă ne mulțumește cuvântul farsă, putem s-o luăm și așa. Dar măcar ne-am distrat 90 de minute vâzând cum o fiară în slove devine mielușel în film.

Eu încă mai sper să se găsească cineva care să-mi fure ideea și să facă un remake autohton al filmului, cu Zmărăndescu și Cărtărescu. Cel mai greu e să mi-l imaginez pe „Cărtă” cu bandă adezivă pe gură! Un scriitor ca al nostru, mă rog, ca el, n-ar fi niciodată în stare de asemenea autopersiflare într-o situație similară, fiind prea pătruns de menirea națională de a aduce primul Nobel pentru țară. Dar dacă s-ar face, aș plăti biletul la cinema.

Sex, Drugs & Taxation 3/5
Filmul cel mai recent al unui regizor fost premiant TIFF (Christoffer Boe /cel mai bun regizor/ Reconstruction). O replică nordică, hippie-psihidelică, a Lupului de pe Wall Street. Cum eu sunt unul dintre detractorii ultimei mizerii a lui Scorsese, prefer această variantă de dat în stambă: e mai bine dozată și are decența să dureze exact cât trebuie, să n-o întindă spre 3 ore. Povestea a doi găinari simpatici (ce să fac dacă așa mi s-au părut, simpatici! ) ce au existat în realitate și au bulversat viața publică daneză câțiva zeci de ani din vremurile hippie, de emancipare sexuală, până prin anii '90. Unul e un găinar-gagicar, magnat al turismului, un soi de Radu Mazăre mult mai incisiv în destrabălarea în văzul lumii (n-o să spoilăresc prea multe ) și evident, mai excentric decât fantele nostru de Constanța. Still, business oriented & cu alaiul de talentate dupa el. Celălalt e un găinar-contabil, tipul de om șters, nerdish, dar cu viziuni radicale în alte sfere (contabile/politice). Pe de o parte subalternul perfect al unui excentric, pe de altă parte un excentric în sine: cine plătește taxe e ultimul fraier!, mesaj politic pe care încearcă sa-l instituționalizeze mai târziu într-un partid mai spre dreapta extremă. Relația dintre cei doi e punctată cu suișuri-coborâșuri, prietenie-dușmănie, cu multă debandadă, cu un umor sec cum numai nordicii știu să facă. Parafrazând o formulă din publicația festivalului - ”prea subversiv ca să fie mainstream, prea zglobiu ca să fie arthouse” - e un film cu destrăbălare delectabilă ce merită în mod cert văzut.

Tracks - 4/5
Băi mie mi-a plăcut cam mult. Sunt conștient că e transpunerea cinematografică a unui best-seller, că e o poveste romanțată, că are o amprentă puternică ”Discovery Channel - too good to be true”. Sunt umpic dus de nas, dar ce să fac dacă mi-a placut! Guilty pleasure. My kind of story, my kind of places, my kind of girl. Mă cam fâstâcii un pic, după filmul ăsta o s-o privesc cu alți ochi pe Mia Wasikowska. În plus filmul nu are de livrat mesaje înălțătoare despre descoperirea de sine, deși îmbrățișez total genul ăsta de descoperire: chestiile la care ajungi printr-o experiență/contact direct, chiar dacă ar fi să te duci la dracu-n praznic, sunt mult mai valoroase decât echivalentul lor aflat din cărți. O vorbă din Coran a Profetului e: ”nu-mi spune cât de educat ești, spune-mi pe unde ai bântuit.” Iar supușii lui au ajuns într-o picătură de înțelepciune la același rafinament ca filozofii Europei:
”You must find the desert in your heart before you can go to the desert” (proverb arab)
”Atunci când te uiți adânc într-o prăpastie, prăpastia se va uita adânc înapoi în sufletul tău” (Nietzsche)
Chiar dacă n-o să vă placă prea tare filmul ăsta, minimul respect pe care-l merită e să fie văzut pe un ecran de cinema, nu la laptop. E genul ăla de film!

Love is strange - 3.5/5
Din departamentul LGBT al festivalului.
Un film realizat în tonuri blânde, calme, triste, la fel ca o nocturnă de Chopin pe care unul dintre personaje, profesor de pian, o predă unei copile. Ceea ce începe ca un eveniment fericit în existența unui cuplu gay, oficializarea civilă a relației după zeci de ani de conviețuire împreună, se transformă într-o spirală a necazurilor cotidiene: unul din ei își pierde slujba, nu-si mai pot permite apartamentul de middle-class new-yorkezi, se muta pe la rude etc. Luna de miere a doi bâtrânei gay, traită separat în garsoniere pe la rude/prieteni. Isn't it ironic? Aceste greutăți cu viața nu sunt însă niciodată tratate într-o notă isterică, tonul filmului e întotdeauna civilizat, blând-ironic, de râsu-plânsu, chiar dacă avem de-a face cu o poveste tristă fără cale de întoarcere. Ca-n viață. Nu mă pricep să spun dacă e un film de propagandă (căsatorie/pierderea slujbei, cauză/efect), dar paradoxal, filmul ăsta poate să facă o bună propagandă respectivei comunități tocmai prin oamenii foarte civilizați pe care ni-i arată pe ecran: nu doar cuplul de gay, ci și toți apropiații lor. Iar răspunsul cel mai eficace la homofobie e civilizația. E un film cu scenariu puternic, matur, dialoguri inteligent construite și cu actori care joacă foarte bine, un film ce nu mizează nicio secundă pe exhibiționisme, istericale, șocuri.

Las horas muertas - 4/5
The hopeless romantic movie of this festival. Un film simplu, banal, chiar cheapo, dar care a furnizat clipele de tandrete ca niciun alt film din TIFFul ăsta. Povestea-intersecție de scurtă durată în jurul unui love hotel a doi oameni atât de diferiți. Ea e o femeie frumoasă & matură cu un job de vânzări în imobiliare ce o plimbă de colo-colo, ce-și domolește nefericirea prin partide scurte de amor cu un tip într-o cameră închiriată cu ora într-un hotel pe malul mării. El e un puștan maturizat înainte de vreme, half her age, ajuns conjunctural și provizoriu administratorul acelor camere de hotel. Și cum tolomacul ei începe să întârzie/chiulească de la rendez-vous-uri, cei doi încep să se apropie... you pretty much get the whole picture. E un film banal, dar tratat în niște tonuri tandre, în multe nuanțe de albastru și mă refer și la exterioare, nu numai la stările sufletești ale personajelor. Cei doi sunt atât de reali. Existența ca o înșiruire de ore moarte, resuscitată sporadic în camere de depresurizare. Poate e nota cam mare, dar meritam si eu un astfel de film la final, dupa ce am fost sac de box în mai multe runde în sala de cinema în timpul TIFFului ăsta (oameni pulverizați, familii disfuncționale, istericale de mahalale, cadavre ciopârțite, răpiri etc.)

Pffffffffffff Gata și cu astea.

=============================

În altă ordine de idei, anunț încheierea activității mele pe forum. Eu mă opresc aici. Mulțumesc pentru antrenul asigurat de-a lungul anilor. Baftă tuturor!

So long.

În altă ordine de idei, anunț încheierea activității mele pe forum. Eu mă opresc aici. Mulțumesc pentru antrenul asigurat de-a lungul anilor. Baftă tuturor!

Imi pare rau sa aud asta si cred ca nu sunt singurul. Forumul ramane aici, nu e nevoie sa-l stergi din bookmarkuri. Peste cateva luni, poate cativa ani poate intri aici si daca vezi niste discutii care te intereseaza atunci sper ca o sa participi si tu. Deocamdata, ramas bun!

[bremen1980]

Si mie imi pare rau ca te-ai hotarat sa pleci , dar asta nu ma impiedica sa-ti multumesc pentru activitatea ta de pe forum . Mi-ar fi placut sa am asemenea veri si offline .

The Crossroads by W H Auden

The friends who met here and embraced are gone,
Each to his own mistake; one flashes on
To fame and ruin in a rowdy lie,
A village torpor holds the other one,
Some local wrong where it takes time to die:
The empty junction glitters in the sun....
......................................

Bafta si sper sa ne intalnim peste ani de zile prin vreun parculet , impingand carucioare pentru copii