L'enlèvement de Michel Houellebecq 3.5/5
Am citit aproape toate cărțile lui Houellebecq traduse în română. E încă unul dintre scriitorii pe care-i respect foarte tare, dar între timp mizantropul meu preferat a devenit Thomas Bernhard. Singura carte a lui Houellebecq dintre cele traduse care mi-a scăpat necitită până acum e
Harta și teritoriul, o am în bibliotecă cu autograful luat acum doi-trei ani de la Bookfest, când l-am văzut pe viu.
Mi-l amintesc de atunci ca pe o figură famelică, un aspect neîngrijit, de boschetar, un soi de om-epavă ce a sudat țigară de la țigară tot timpul cât a stat acolo. Fuma cu acel gest inconfundabil de a ține țigara între degetul mijlociu și inelar, a ras 2-3 beri Bergenbier-prietenii-știu-de-ce, a mormăit câte ceva politicos-plictisit la orice întrebare i s-a pus. Ei bine, în Harta și teritoriul există un episod în care scriitorul Houellebecq devine personaj în propria carte și este ucis de niște fundamentaliști islamici. Întrebat atunci ce a simțit când a scris treaba asta, Houellebecq a răspuns sec: „o enormă plăcere”.
(
din arhiva personală)
Imaginea cu care am rămas atunci despre el e recuperată identic în filmul de față, în care ni se mai livrează ”o enormă plăcere” marca Houellebecq: scriitorul e răpit în miezul zilei din propria locuință de trei smardoi-recuperatori-imigranți (polonezi de data asta, am scăpat!) și transportat într-o baracă în mijlocul câmpului. Mie aceste giumbușlucuri mi se par tentative discutabile din partea lui de a fi attention whore, dar trebuie să recunosc că rezultatul a fost tare amuzant. Houellebecq nu face niciun efort să joace ceva ieșit din comun, se joacă pe sine cu aceleași gesturi din realitate.
Dacă ar fi să translatez situațiile din filmul ăsta în cultura română, fără să schimb nimic din dialoguri, atunci trebuie să vi-l imaginați pe Zmărăndescu luându-l la întrebări pe un ton politicos pe Cărtărescu în cătușe:
„Și ce e mai important atunci când scrii o carte: stilul sau povestea? Unde ajută mai mult experiența de viață? În construirea stilului sau în dezvoltarea poveștii?” Sau în altă secvență, un țigan recuperator, cu ochii sclipitori, perorând la masă către un Houellebecq mic-mic-mic:
„Și zi-mi că n-ai scris în cartea aia de eseuri despre H. P. Lovecraft că i-ai cumpăra perna? Fii atent că ți-am citit-o! Dacă umbli cu șmecherii cu mine, te rup în bucăți!”
Când n-au astfel de nelămuriri, cei trei domni (și încă un cuplu de bătrâni, proprietari ai barăcii) cu înclinații literare fugare și frugale fac tot posibilul ca șederea în captivitate a scriitorului până la venirea recompensei să fie una cât mai agreabilă: e servit după pofta inimii cu țigări și băutură, îl mai învață o schemă-două de full contact, i se organizează crăpelnițe udate cu bourbon și stimulate de conversații, i se mai furnizează din când în când o domnișoară pentru a potoli nevoile. Viața de sechestrat nu pare atât de nasoală când te numești Houellebecq! Iar noi n-o să aflăm niciodată culisele răpirii. Dacă ne mulțumește cuvântul farsă, putem s-o luăm și așa. Dar măcar ne-am distrat 90 de minute vâzând cum o fiară în slove devine mielușel în film.
Eu încă mai sper să se găsească cineva care să-mi fure ideea și să facă un remake autohton al filmului, cu Zmărăndescu și Cărtărescu. Cel mai greu e să mi-l imaginez pe „Cărtă” cu bandă adezivă pe gură! Un scriitor ca al nostru, mă rog, ca el, n-ar fi niciodată în stare de asemenea autopersiflare într-o situație similară, fiind prea pătruns de menirea națională de a aduce primul Nobel pentru țară. Dar dacă s-ar face, aș plăti biletul la cinema.
Sex, Drugs & Taxation 3/5
Filmul cel mai recent al unui regizor fost premiant TIFF (
Christoffer Boe /cel mai bun regizor/ Reconstruction). O replică nordică, hippie-psihidelică, a
Lupului de pe Wall Street. Cum eu sunt unul dintre detractorii ultimei mizerii a lui Scorsese, prefer această variantă de dat în stambă: e mai bine dozată și are decența să dureze exact cât trebuie, să n-o întindă spre 3 ore. Povestea a doi găinari simpatici (ce să fac dacă așa mi s-au părut, simpatici!
) ce au existat în realitate și au bulversat viața publică daneză câțiva zeci de ani din vremurile hippie, de emancipare sexuală, până prin anii '90. Unul e un
găinar-gagicar, magnat al turismului, un soi de Radu Mazăre mult mai incisiv în destrabălarea în văzul lumii (n-o să spoilăresc prea multe
) și evident, mai excentric decât fantele nostru de Constanța. Still, business oriented & cu alaiul de talentate dupa el. Celălalt e un
găinar-contabil, tipul de om șters,
nerdish, dar cu viziuni radicale în alte sfere (contabile/politice). Pe de o parte subalternul perfect al unui excentric, pe de altă parte un excentric în sine:
cine plătește taxe e ultimul fraier!, mesaj politic pe care încearcă sa-l instituționalizeze mai târziu într-un partid mai spre dreapta extremă. Relația dintre cei doi e punctată cu suișuri-coborâșuri, prietenie-dușmănie, cu multă debandadă, cu un umor sec cum numai nordicii știu să facă. Parafrazând o formulă din publicația festivalului - ”prea subversiv ca să fie
mainstream, prea zglobiu ca să fie
arthouse” - e un film cu destrăbălare delectabilă ce merită în mod cert văzut.
Tracks - 4/5
Băi mie mi-a plăcut cam mult. Sunt conștient că e transpunerea cinematografică a unui best-seller, că e o poveste romanțată, că are o amprentă puternică
”Discovery Channel - too good to be true”. Sunt umpic dus de nas, dar ce să fac dacă mi-a placut! Guilty pleasure. My kind of story, my kind of places, my kind of girl. Mă cam fâstâcii un pic, după filmul ăsta o s-o privesc cu alți ochi pe Mia Wasikowska.
În plus filmul nu are de livrat mesaje înălțătoare despre descoperirea de sine, deși îmbrățișez total genul ăsta de descoperire: chestiile la care ajungi printr-o experiență/contact direct, chiar dacă ar fi să te duci la dracu-n praznic, sunt mult mai valoroase decât echivalentul lor aflat din cărți. O vorbă din Coran a Profetului e:
”nu-mi spune cât de educat ești, spune-mi pe unde ai bântuit.” Iar supușii lui au ajuns într-o picătură de înțelepciune la același rafinament ca filozofii Europei:
”You must find the desert in your heart before you can go to the desert” (proverb arab)
”Atunci când te uiți adânc într-o prăpastie, prăpastia se va uita adânc înapoi în sufletul tău” (Nietzsche)
Chiar dacă n-o să vă placă prea tare filmul ăsta, minimul respect pe care-l merită e să fie văzut pe un ecran de cinema, nu la laptop. E genul ăla de film!
Love is strange - 3.5/5
Din departamentul LGBT al festivalului.
Un film realizat în tonuri blânde, calme, triste, la fel ca o nocturnă de Chopin pe care unul dintre personaje, profesor de pian, o predă unei copile. Ceea ce începe ca un eveniment fericit în existența unui cuplu gay, oficializarea civilă a relației după zeci de ani de conviețuire împreună, se transformă într-o spirală a necazurilor cotidiene: unul din ei își pierde slujba, nu-si mai pot permite apartamentul de middle-class new-yorkezi, se muta pe la rude etc. Luna de miere a doi bâtrânei gay, traită separat în garsoniere pe la rude/prieteni. Isn't it ironic? Aceste greutăți cu viața nu sunt însă niciodată tratate într-o notă isterică, tonul filmului e întotdeauna civilizat, blând-ironic, de râsu-plânsu, chiar dacă avem de-a face cu o poveste tristă fără cale de întoarcere. Ca-n viață. Nu mă pricep să spun dacă e un film de propagandă (căsatorie/pierderea slujbei, cauză/efect), dar paradoxal, filmul ăsta poate să facă o bună propagandă respectivei comunități tocmai prin oamenii foarte civilizați pe care ni-i arată pe ecran: nu doar cuplul de gay, ci și toți apropiații lor. Iar răspunsul cel mai eficace la homofobie e civilizația. E un film cu scenariu puternic, matur, dialoguri inteligent construite și cu actori care joacă foarte bine, un film ce nu mizează nicio secundă pe exhibiționisme, istericale, șocuri.
Las horas muertas - 4/5
The hopeless romantic movie of this festival. Un film simplu, banal, chiar cheapo, dar care a furnizat clipele de tandrete ca niciun alt film din TIFFul ăsta. Povestea-intersecție de scurtă durată în jurul unui love hotel a doi oameni atât de diferiți. Ea e o femeie frumoasă & matură cu un job de vânzări în imobiliare ce o plimbă de colo-colo, ce-și domolește nefericirea prin partide scurte de amor cu un tip într-o cameră închiriată cu ora într-un hotel pe malul mării. El e un puștan maturizat înainte de vreme,
half her age, ajuns conjunctural și provizoriu administratorul acelor camere de hotel. Și cum tolomacul ei începe să întârzie/chiulească de la rendez-vous-uri, cei doi încep să se apropie... you pretty much get the whole picture. E un film banal, dar tratat în niște tonuri tandre, în multe nuanțe de albastru și mă refer și la exterioare, nu numai la stările sufletești ale personajelor. Cei doi sunt atât de reali. Existența ca o înșiruire de ore moarte, resuscitată sporadic în camere de depresurizare. Poate e nota cam mare, dar meritam si eu un astfel de film la final, dupa ce am fost sac de box în mai multe runde în sala de cinema în timpul TIFFului ăsta (oameni pulverizați, familii disfuncționale, istericale de mahalale, cadavre ciopârțite, răpiri etc.)
Pffffffffffff
Gata și cu astea.
=============================
În altă ordine de idei, anunț încheierea activității mele pe forum. Eu mă opresc aici. Mulțumesc pentru antrenul asigurat de-a lungul anilor. Baftă tuturor!
So long.