"Triage"

[Pitbull]

"Triage" - Un rateu civilizat
Nu implică, nu transmite

E greu să surprinzi cu adevărat dramele insidioase ale fotografilor din linia întâi - ajunge să dăm doar un exemplu concludent şi clasic: celebrul Robert Capa, cu instantaneele lui luate în războiul civil din Spania (celebra imagine a soldatului în plin impact de glonţ, la ieşirea din tranşee), pe plajele din Normandia, şi în multe alte zone şi momente fierbinţi ale secolului trecut. Azi, în pofida tuturor aşteptărilor optimiste de odinioară, omenirea parc-a înnebunit şi mai mult, atât la nivelul agresivităţii, cât şi în planul lăcomiei după news. Într-o lume unde clipurile cu atrocităţi fac trafic de milioane pe youtube, e firesc ca şi fotografiile similare să plimbe sume de acelaşi nivel.
Ca atare, e cel mai firesc lucru ca traumele interioare ale unui fotograf căruia nu i-au scăpat câteva dintre cele mai cumplite fronturi de luptă ale planetei (aici, kurdistanul hărţuit de armata lui Saddam), să facă obiectul unor demersuri analitice de tip livresc sau cinematografic. Problema e că romanul scris de Scott Anderson are valenţe de particularitate destul de reduse, prin simplul fapt că tragedia prin care trece Mark Walsh e foarte personală (pe de o parte), şi deloc reprezentativă pentru un fotograf de război (pe de altă parte); altfel spus, i se putea întâmpla oricui (şi unor militari, şi unor refugiaţi civili, şi unor prizonieri sau membri ai Crucii Roşii Internaţionale - nu neapărat unor fotografi), şi s-a nimerit s-o sufere tocmai el. Un caz specific de neîntâlnire între general şi individual, spre a genera categoria prin excelenţă estetică a particularului. (Mai multe detalii în acest sens ar duce la divulgrea finalului - care, deşi nu rupe deloc gura târgului, rămâne în ultimă instanţă cam singura miză a acestui filmuleţ modest, aşa că mai bine să-l tratăm cu menajamente.)
În plus, Danis Tanovic, ca autor al filmului (scenariul şi regia) se vădeşte complet incapabil să valorifice materialul uman disponibil, fie şi prevalându-se de specificitatea profesională a contextului. Scenariul său e complet liniar, articulat lax, structurat simplist şi totalmente previzibil, iar regia oscilează între platitudinea epică şi isteria iconică: o poveste trenantă presărată cu imagini violente (fie prin conţinut, fie doar ca modalitate de a le filma şi monta). Una dintre principalele greşeli, vădind clar nepriceperea cineastului bosniac, constă în incapacitatea de a ne pune în empatie cu protagonistul. Primele douăzeci de minute ale filmului, care ar fi trebuit să ne ofere acel minimum de date personale incitant şi necesar pentru angajarea spectatorului alături de erou, se irosesc în jurul unui personaj care suferă cumplit în grotele unui spital de campanie improvizat, fără a ne dezvălui nimic despre el. În plus, prin construirea cam haotică a acestui setup, Tanovic ratează crearea misterului pe care urma să mizeze întregul film: în loc de a fi ambiguu-enigmatic, rămâne doar neclar şi confuz.
Ratând astfel startul, e doar o consecinţă firească aceea că, în continuare, încercările lui Mark Walsh de a reveni la normalitate, scăpând de demonii ce-l bântuie, curg fad şi plicticos. Nici chiar Christopher Lee, în excelenta compoziţie a unui psihoterapeut plin de simpatie şi lipsit de orice scrupule mărunte, nu reuşeşte să salveze mai mult decât cadrele în care e prezent. Cât despre Colin Farrell, el cam face figuraţie crâncenă pe tot parcursul rolului său (principal). Decât să fi slăbit douăzeci de kilograme ca s-arate emaciat ca la carte, mai bine l-ar fi luat pe Tanovic la o bere, cerându-i să-i explice clar cine e personajul lui şi ce vrea el.
Altfel, imaginea lui Seamus Deasy e expresivă şi stilată, iar muzica lui Lucio Godoy, inspirată în sine, ar fi putut conota mult mai elegant dacă nu era pusă să ilustreze atât de pleonastic. Montajul (Francesca Calvelli şi Gareth Young), corect în sine, rămâne marcat de ritmul static şi searbăd al naraţiunii. Cel puţin, e bine că un subiect atât de grav e abordat cu bun-simţ, fără patetismele de prost-gust din multe alte cazuri. Păcat, totuşi, că nu reuşeşte să transmită mare lucru - şi nici măcar să ne implice.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
4 martie, 2010, h. 11:00-11:38
Bucureşti, România