Truffaut

[obvious]

vazut aseara, ceea ce era initial o tema a devenit unul dintre filmele mele preferate in acest moment.

un Oskar Werner senzational, cu exact inteligenta care il pastreaza foarte departe de patetic, retinut, ironic, receptor perfect pentru acel "regarde-nous, jules!". Jules merge in spatele celor doua urne, la fel de subordonat, de continut in spatele disperarii si ingaduintei lui. De retinut prim-plan de doi, cu Jeanne Moreau stergandu-si lacrimile de obrazul lui si construind mici utopii de familie-perfect.

Jeanne Moreau, frumoasa si extenuata, inca din inceput.Undeva in contrast cu tineretea si puterea celor doi si aproape ca premonitie, Moreau apare de atunci de undeva din spatele ochilor obositi si cearcanelor, din spatele corpului perfect si micilor extravagante de joc (ajutate si de truffaut, ulterior la montaj, vezi interviul), din spatele descrierilor celor doi.Momentul ei, momentul in care personajul si actorul se arata impreuna, si perfecti, insperabili si vizibili amandoi, este secventa in care Katherine canta, acompaniata de bassiak. intre rigolo si dramatique, moreau transforma filmul in mic altar si apologie pentru femeia aflata in sufletul si mintea cuiva. fara sa idealizeze vreun pic personajul, moreau il aduce total in fata partenerilor si spectatorului. isi aroga povestea, ca orice muza rasfatata si singura, subordoneaza voice-off-ul, peisajul, hainele, camera. tot. si aici inclusiv metaforele transparente si aproape infantile din planurile-detaliu fie pe mana ei pe volan sai picioarele ei pe pedale ii devin capricii de amanta-idol, de cult.
et voila la femme fattale.et voila le coup de foudre cine.
titlul ramane jules et jim, pentru ca ea, failibilacrudairezistibiladetestabilafrivola nu poate exista decat in urma poeziei dintre ei doi.in urma confruntarilor tacite care ii sporesc farmecul pana spre sfarsit.katherine devine.
si transforma.
de fapt adevaratul geniu din spatele filmului lui truffaut e timpul. care e omniprezent, nu ii lasa pe cei trei sa traiasca superficial, reconfortant si sanatos relatia si frustrarea. adanceste ranile, frustreaza, instraineaza pana a aduce in prim-plan tocmai autismul proaspat construit din a fi atat de singur intre doi oameni care se ofera.
roche isi iubeste personajele.truffaut la fel. amandoi le considera mult prea frumoase si demne incat sa le ierte.

brook."mare respect pentru placerea altora si frivolitatea oricui".

[Liou]

DA. Si mie mi-a placut foarte mult!!

Nucleul si farmecul acestui perfect "menage a trois" este Catherine, in jurul careia se invarte lumea celor doi; nu numai Oscar Werner este senzational, dar si Henri Serre; de fapt, fiecare dintre cei doi are acel ceva ce balanseaza la un moment dat momentele-capricii din viata ei. Sotul este extrem de intelegator, are acea maturitate de care ea are nevoie, la fel cum amantul are acea anume frumusete si pasiune de care ea are nevoie;

Nici nu stii ce o face pe Catherine sa fie atat de speciala si irezistibila, adica una dintre acele femei fatale: capriciile ei de pustoaica?, faptul ca nu-i pasa si ca-si traieste viata absolut cum vrea?, prospetimea prezentei ei (rezultata din noncomformismul ei), frumusetea obosita?(hmm, aici ma mai gandesc!), feminitatea si nesiguranta ei, nevoia ei de a se simti ocrotita si de a aranja lucrurile asa cum vrea ea (adica de a fi in acelasi timp si victima si calau)?

Toate la un loc si nici una nu o fac pe Catherine sa fie, de fapt, asa cum e.. adica unica. De aceea, eu nu cred ca ea exista, cu toate calitatile astea, doar in urma poeziei dintre ei doi, cum, aproximativ, te-ai exprimat; eu cred ca ea este unica si nu are nevoie sa se raporteze la cineva; cei doi nu fac decat sa-i accentueze unicitatea, nu sa i-o creeze; Ii creeaza doar conditiile.. asta, da...

Nu am sa uit niciodata scena cand toti trei se dau cu bicicletele sau cand ies in oras (ea deghizata-n barbat, cu mustati, cu basca gavroche in carouri, cu bocanci) si alearga pe sub podul ala si ea se opreste pe scari...
sau scena cand canta Le tourbillon de la vie, sau cand apare la un moment data imbracata in negru si cu penele de puf albe in jurul gatului si cu palaria smechera.

Si trebuie sa va marturisesc ca imaginea ei deghizata-n barbat (basca, mustati, bocanci) mi-am dorit-o ca avatar... dar dupa multe cautari dupa ea pe net, am renuntat.

Mai revin cu versurile de la Tourbillon.

[Liou]

cu riscul sa mi le stergeti, iata si versurile din Le Tourbillon de la vie (mi-au fost foarte la indemana, le aveam salvate pe calculator):

Elle avait des bagues �* chaque doigt,
Des tas de bracelets autour des poignets,
Et puis elle chantait avec une voix
Qui, sitôt, m'enjôla.

Elle avait des yeux, des yeux d'opale,
Qui me fascinaient, qui me fascinaient.
Y avait l'ovale de son visage pâle
De femme fatale qui m'fut fatale {2x}.

On s'est connus, on s'est reconnus,
On s'est perdus de vue, on s'est r'perdus d'vue
On s'est retrouvés, on s'est réchauffés,
Puis on s'est séparés.

Chacun pour soi est reparti.
Dans l'tourbillon de la vie
Je l'ai revue un soir, h�*ie, h�*ie, h�*ie
Ça fait déj�* un fameux bail {2x}.

Au son des banjos je l'ai reconnue.
Ce curieux sourire qui m'avait tant plu.
Sa voix si fatale, son beau visage pâle
M'émurent plus que jamais.

Je me suis soûlé en l'écoutant.
L'alcool fait oublier le temps.
Je me suis réveillé en sentant
Des baisers sur mon front brûlant {2x}.

On s'est connus, on s'est reconnus.
On s'est perdus de vue, on s'est r'perdus de vue
On s'est retrouvés, on s'est séparés.
Dans le tourbillon de la vie.

On a continué �* tourner
Tous les deux enlacés
Tous les deux enlacés.
Puis on s'est réchauffés.

Chacun pour soi est reparti.
Dans l'tourbillon de la vie.
Je l'ai revue un soir ah l�* l�*
Elle est retombée dans mes bras.

Quand on s'est connus,
Quand on s'est reconnus,
Pourquoi se perdre de vue,
Se reperdre de vue ?

Quand on s'est retrouvés,
Quand on s'est réchauffés,
Pourquoi se séparer ?

Alors tous deux on est repartis
Dans le tourbillon de la vie
On �* continué �* tourner
Tous les deux enlacés
Tous les deux enlacés

[obvious]

merci mult de versuri.
dupa ce am pus secventa aia de 20 de ori era cazul sa am si versurile.
thankies.

[MinRep]

de fapt adevaratul geniu din spatele filmului lui truffaut e timpul. care e omniprezent, nu ii lasa pe cei trei sa traiasca superficial, reconfortant si sanatos relatia si frustrarea. adanceste ranile, frustreaza, instraineaza pana a aduce in prim-plan tocmai autismul proaspat construit din a fi atat de singur intre doi oameni care se ofera.

Sunt complet de acord. Mie nu-mi prea place Truffaut, dar in cazul lui "Jules et Jim" se simte o 'mana' care manevreaza povestea, cateodata previzibil (intalnirea ratata de la cafenea), de cele mai multe ori imprevizibil (inceperea razboiului, confuziile create de scrisorile intarziate, sfarsitul brusc al lui Jim si Catherine). Am vazut filmul de vreo trei ori pana acum si de fiecare data am fost dominat de atmosfera distanta cu care personajele sunt urmarite, chiar daca Truffaut patrunde in cea mai adanca intimitate a vietii, sufletului sau gandului lor. And that does it for me...

[marx]

de fapt adevaratul geniu din spatele filmului lui truffaut e timpul. care e omniprezent, nu ii lasa pe cei trei sa traiasca superficial, reconfortant si sanatos relatia si frustrarea. adanceste ranile, frustreaza, instraineaza pana a aduce in prim-plan tocmai autismul proaspat construit din a fi atat de singur intre doi oameni care se ofera.

"Timpul e omniprezent". Adica e ubicuitar. Asta e un truism irelevant pt a sustine un amor complet. Truffaut e Truffaut in orice film. Acelasi stil glacial, mecanicizat, care mai mult amorteste decat sa dezvirgineze, conchistador, noi teritorii emotionale.

[Liou]

merci mult de versuri.
dupa ce am pus secventa aia de 20 de ori era cazul sa am si versurile.
thankies.

cu placere. deci, versuri si muzica-Boris Bassiak; interpreta-cine alta?-Jeanne Moreau!

[Bogie]

Nucleul si farmecul acestui perfect "menage a trois" este Catherine, in jurul careia se invarte lumea celor doi

Eu il consider pe Jules figura centrala a filmului, cel mai complex personaj...
Catherine si Jim au trasaturi comune, sunt doi oameni curiosi, pentru care sexul reprezinta cunoasterea; fac parte din aceeasi categorie, a seducatorilor care provoaca suferinta celor din jur si lor insisi.
Jules in schimb este marea enigma a filmului, capabil sa mentina nealterata prietenia in ciuda geloziei sale, sa o iubeasca in continuare pe fascinanta Catherine, care "nu e extrem de inteligenta, frumoasa sau sincera dar este o femeie adevarata". Are o anume noblete, generozitate, seninatate care il scapa de ridicol, in ciuda situatiei sale de incornorat.
Alte actrite ar fi transformat personajul Catherinei intr-o tarfa..dar Jeanne Moreau fascineaza, te face sa o iubesti, sa incerci sa o intelegi, credinta celor 2 ca se afla in preajma unei femei exceptionale devine o realitate.
In final, Catherine da impresia ca este infranta...oarecum ciudat, daca s-a vrut portretizarea unei femei puternice..e doar o impresie.

[Bogie]

Si daca vrea cineva melodia cantata de Jeanne Moreau, mp cu adresa voastra de mail si v-o trimit.

[ricutza]

"Timpul e omniprezent". Adica e ubicuitar. Asta e un truism irelevant pt a sustine un amor complet. Truffaut e Truffaut in orice film. Acelasi stil glacial, mecanicizat, care mai mult amorteste decat sa dezvirgineze, conchistador, noi teritorii emotionale.

eu ma gandesc ca in filmul asta totusi, stilul lui Truffault e dat si de cum e scrisa cartea lui Roche in care tot asa predomina mecanicul, glacialul si tot ce-ai mai mentionat tu acolo.

[illotempore2002]

In cazul in care nu exista topic dedicat lui truffaut, putem sa redenumim topicul acesta? Moderatorule? Ca nu stiu unde sa scriu despre La femme d'á cote

[illotempore2002]

Ahaaaa, mersi ca ati redenumit!

O sa reiau si aici ce am scris dincolo, la nouvellisti.

La femme d'a cote

Un film delicios, bun ca un tiramisu, cu accente prea dulci uneori, insa overall, gustos.
Cu Fanny Ardant si Gerard Depardieu in rolurile amantilor infideli, prinsi in volbura si vuietul unei relatii extraconjugale. Nu e insa o relatie extraconjugala oarecare, nici gratuita nu e, pentru ca cei doi se iubisera mistuitor in tinerete, inainte de a se fi casatorit. Nesansa lor insa este ca, odata casatoriti, sa nimereasca intr-un orasel de provincie, pe aceeasi strada, casa in casa.

Cum se intampla lucrurile, cum o iau razna relatiile, asta e mai mult sau mai putin firesc si frecvent, in anumite contexte. Ceeea ce este special la film insa este modul in care este prezentata povestea lui, si este atat de specifica New Wave-ului. Totul are forma unei relatari de tip reportaj: filmul incepe cu o doamna foarte placuta, pe la 50 de ani, care in fata unui teren de tenis ne promite o poveste tragica si foarte interesanta. Ea ne va relata despre ce s-a intamplat in casele celor doua cupluri conjugale si cum s-a ajuns la asa ceva.

Pe tot parcursul filmului, mai multe secvente se vor desfasura la acest club de tenis si cred ca asta este destul de simbolic (prietenul meu sustine ca acest tenis semnifica jocul dintre barbati si femei, mingea e cand la unul, cand la celalalt, si asta se intampla intr-adevar in film).

[Dl.cinematic]

“Mi-a plăcut mult, mai ales imaginea trenului intrând în gară la Cannes, în 1950 (n.n. 1959). Parcă vedeam nişte vechi fotografii, atinse de patina vremii. În orice caz, nu cred că între timp a mai existat vreun regizor care să egaleze performanţele atinse de Truffaut şi Godard în cinema”.

Presupunând că nu v-aţi dat seama, citatul de mai sus nu este opinia-epilog, formulată în cheie meditativă de vreun critic de film la finalul documentarului “Deux de la vague”, proiectat ieri seară la Institutul Francez din Bucureşti. Dimpotrivă, este ceva mai puţin sofisticat şi mult mai profan decât atât. E chiar opinia unuia din cei patru (sic!) spectatori prezenţi în sală, recte o doamnă trecută binişor de 40 de ani, marcată de o dispoziţie pronunţat contemplativă în faţa unor vremuri “demult apuse”. În cazul domniei sale, nu firul narativ pare să fi fost punctul forte al documentarului, ci mai degrabă imaginile de epocă şi filmările “vintage”, selectate cu vădită atenţie de Emmanuel Laurent, regizorul-autor al peliculei.



Într-adevăr, filmul poate fi “desferecat” folosind chei cu mărimi şi canelaturi dintre cele mai felurite, de la cele brute şi difuz conturate ale mai puţin cunoscătorilor în ale cinematografiei (cazul doamnei...), până la cele “profesioniste” ale cinefililor sau, de ce nu, ale criticilor de film. Spun asta deoarece documentarul reţine, ca într-o cuşcă, cu unicul scop de a ne-o prezenta nouă, spectatorilor, o “menajerie” extrem de diversă de personalităţi, unele contemporane încă de pe-atunci statutului de “celebritate”, altele devenite abia ulterior figuri iconice în istoria cinematografului (i-am remarcat, între alţii, pe Jean Cocteau, Fritz Lang, Alain Resnais sau Anouk Aimée).

Şi cu toate acestea, regizorul nu se sinchiseşte să puncteze prin subtitluri defilarea prin cadru a acestor monştrii sacri. De ce? Motivul e simplu: pe Laurent nu îl interesează decât osatura delimitată în mod parcimonios de relaţia (de prietenie şi, mai târziu, de colaborare profesională) dintre Francois Truffaut şi Jean-Luc Godard (de aici şi titlul filmului, “Doi din noul val”, fiind vorba, evident, de noul val din cinematografia franceză, lansat pe orbită în anii 1950-1960). Orice alte detalii, oricât de relevante ar putea fi pentru un cinefil, sunt retrogradate de regizor în plan secundar, li se atribuie o importanţă marginală. Abordând astfel problema, Laurent doreşte să înlăture o parte din confuziile pe care le-ar fi creat spectatorilor în situaţia opusă, în care ar fi încercat să fie cât mai exhaustiv, disipând mesajului principal în prea multe direcţii, dificil de urmărit.

În termenii mizanscenei, Laurent transcende graniţele stereotipice ale filmului documentar, abandonând tehnica şablonardă a interviurilor, ca modalitate de a releva treptat contextul narativ. În schimb, o plasează în centrul acţiunii pe actriţa Isild Le Besco, care ne dă impresia că rememorează, ajutată fiind de o foarte bogată arhivă de felurite documente (reviste – e.g. Cahiers du cinema, presă scrisă, postere, scrisori etc.), conjunctura în care s-au cunoscut, s-au împrietenit şi ulterior, au colaborat cei doi cineaşti.

Un al doilea personaj, non-diegetic acţiunii filmului, este naratorul (nu am reuşit să deconspir din caseta tehnică identitatea acestuia), pe principiul des întâlnit în filmul documentar, al povestitorului de tip “non-personaj”. În fine, cel de-al treilea protagonist, tot din categoria “secundar”-ilor (deşi sunt convins că unii l-ar considera “principal”) este Jean-Pierre Leáud, actorul fetiş atât al lui Truffaut, cât şi al lui Godard, care serveşte aici drept liant al planurilor narative, care nu funcţionează într-un mod perfect complementar unele cu altele.

Neînţelegerile dintre Truffaut şi Godard (după 1968, anul revoltelor studenţeşti din Paris, Godard renunţă la estetica primordială care l-a consacrat şi se angajează tot mai mult în producţia de filme “militantiste”, pe teme explicit politice, în timp ce Truffaut continuă să rămână fidel filmului de factură clasică), au afectat, în mod inevitabil şi relaţia celor doi cu Jean-Pierre. În documentar, se aminteşte meteoric că ruptura intervenită între Truffaut şi Godard l-a determinat pe acesta din urmă să trimită apostrofări directe şi în direcţia lui Leáud, urmate, desigur, de întreruperea colaborării cu acesta. De aceea, în intervalul 1968-1984 (anul morţii lui Truffaut), nu a existat nici măcar un film la care Godard şi Leáud să fi lucrat împreună (după ce, între 1959 şi 1968 bifaseră şapte lung metraje). Ce mi s-a părut interesant, a fost faptul că după dispariţia (fizică...a) lui Truffaut, cei doi şi-au reunit eforturile în câteva producţii comune...

Este oarecum neverosimil cât de fulgerător a putut fi escaladată relaţia de prietenie dintre Truffaut şi Godard, până într-acolo încât au renunţat totalmente să îşi mai vorbească. Dar, viaţa ne rezervă şi asemenea surprize şi mă întreb dacă există vreun temei pentru a ne face să respingem a priori posibilitatea (oricât ar fi de mică...) ca astfel de neînţelegeri să se producă şi la “case” mai mari...

Pentru a vă da seama până unde a ajuns relaţia dintre cei doi, reproduc mai jos răspunsul lui Truffaut (din iunie 1973) la scrisoarea caustică pe care i-o adresase Godard cu o lună mai devreme:

“Îţi returnez scrisoarea pe care i-ai scris-o lui Jean-Pierre. Am citit-o şi îţi pot spune că am găsit-o dezgustătoare. Din cauza ei, simt că a venit momentul să îţi spun, deşi aş fi vrut să o fac mai repede, că după părerea mea, te comporţi ca un ticălos. Nu-mi pasă care e părerea ta despre <Noaptea americană> (n.n. filmul din 1973 al lui Truffaut), iar ceea ce găsesc cu adevărat lamentabil este că tu continui să mergi să vezi astfel de filme, al căror conţinut îl ştii chiar mai înainte de a intra în sala de cinema şi care nu îţi mai fac să rezoneze nicio coardă sensibilă, fiind total opuse concepţiilor tale despre cinema sau viaţă”.

Sfatul meu: mergeţi să vedeţi documentarul, chiar dacă alegerea s-ar întâmpla să fie motivată doar de imaginea trenului intrând în gara din Cannes ...Într-un documentar care îşi propune - şi reuşeşte! - să reînvie o frântură din istoria cinematografiei, sunt convins că şi o astfel de scenă, chiar aşa, simplă şi trivială, cum este, vă va lăsa imaginaţia să zboare, cel puţin la celebra secvenţă a “trenului intrând în gară”, marcă înregistrată a fraţilor Lumière…


Casetă tehnică:

Titlu: "Deux de la vague" (eng. "Two in the wave")
Regizor: Emmanuel Laurent
Scenariu: Antoine de Baecque
Cu: Anouk Aimee, Charles Aznavour, Jean-Paul Belmondo, Claude Chabrol, Jean Cocteau, Jean Luc Godard, Francois Truffaut, Jean-Pierre Leaud, Claude Jade, Anna Karina...
An: 2010
Producţie: Franţa
Durata: n-am fost curios, la filmul ăsta, timpul oricum trece repede.

[SMC]

Intr-adevar, un documentar remarcabil, care poate functiona foarte bine si ca material didactic, pentru cei ce vor sa patrunda in adancimile prieteniei zbuciumate (profesionala si personala) dintre principalii reprezentanti ai Nouvelle Vague-ului. L-am vazut si eu in cadrul festivalului DaKino, anul trecut, si am fost cuprins de un sentiment de incantare, din care n-am mai iesit vreo doua zile.
As contibui si eu spunand despre Emmanuel Laurent ca este un regizor si scenarist autodidact. A studiat in cadrul Cinematecii Franceze si si-a demarat cariera in montaj. A infiintat compania de productie Film a Trois in 1984, iar Deux de la Vague este debut.
Durata documentarului este de 90 de minute.
Il recomand, la randu-mi, cu caldura (care pe unde il veti putea vedea)!

[Dl.cinematic]

Citisem și eu că au mai fost niște proiecții ale documentarului anul trecut. Tot atunci s-a lansat și cartea Magdei M.?

[SMC]

Nu. Cartea dumneaei s-a lansat in 2009. Despre "Francois Truffaut, barbatul care iubea filmele" sint extraordinar de multe lucruri de spus... Citeste-o si tu, daca o gasesti pe undeva, si o vom discuta candva aici, daca e... Caci documentarul gasesc ca este o premisa formidabila pentru a aprofunda viata "hitchocko-hawks-ianului", "tanarului turc", in cea mai pasionala carte scrisa despre un autor, pe care am citit-o vreodata. Si un studiu de-al autoarei de aproape 20 de ani al fenomenului Truffaut. Nicaieri cercetat, decat la fata locului. In arhivele cineastului.

[SMC]

Note din activitatea de critic a lui Truffaut (I)




Indata cu publicarea analizei “O anumita tendinta a cinematografului francez” (in nr. 31 din 1954 al revistei “Cahiers du cinema”) de Francois Truffaut, teoriile prefigurate de Alexandre Astruc (critic de film predecesor lui Truffaut) au capatat o mare amploare. Datorita cercetarilor intreprinse de Antoine de Baeque (istoric al revistei “Cahiers du cinema”), azi stim, ca in cadrul redactiei, publicarea acestei analize-pamflet, a generat o puternica opozitie – mai ales din partea redactorilor-sefi Doniol-Valcroze si Andre Bazin (mentorul si parintele nelegitim lui Truffaut). Insa aceasta “opozitie” nu confirma decat ca pamfletul lui Truffaut era un punct de plecare pentru ceea ce avea sa fie cunoscut ca “politica autorilor”.

Opozitia consta in tonul polemic extrem de violent al tanarului critic (drept pentru care “colegii” de la “Positif” nu incetau sa-l numeasca “golan” si “derbedeu”) si faptul ca ataca regizori foarte apreciati de criticii epocii (incluzandu-i pe cei de la “Cahiers…”). Bazin si Valcroze, crestini cu optiuni politice de stanga, il admirau pe Rene Clement si Autant-Lara. Insa este improprie “judecarea” politicilor duse in anii ’50 in Franta, dar eticheta politica pusa miscarii” hitchcocko-hawksiene” (care avea sa-i includa, aproape imediat, si pe alti trei tineri critici: Rivette, Chabrol si Goddard), considerate a fi mai degraba de dreapta, a jucat un rol decisiv in declansarea atacurilor violente indreptate catre autorii primelor lungmetraje ale Nouvelle-Vague-ului, din partea criticilor “de stanga”, mai ales a celor ce scriau la “Positif”. Articolul este, in primul rand, un rechizitoriu impotriva “traditiei calitatii” a cinematografului francez, iar Truffaut viza doar filmele recompensate regulat la diferite festivaluri de film (multe dintre ele regizate de Jean Delanoy, Claude Autant-Lara si Rene Clement – regizori ce preferau ecranizarile unor romane). “Aceste 10-12 filme constituie acea orientare care, in mod magulitor, a fost numita “traditia calitatii”. Filmele in cauza se ambitioneaza sa castige atentia publicului si a presei straine si reprezinta Franta in fiecare an la Venetia si Cannes, iar din 1946 incoace inhata cu regularitate Lei de Aur si Marele Premiu de la Cannes (…)”. (“Cahiers du cinema”, nr. 31, 1954). Truffaut nu se sfieste sa-i atace si pe cei mai cunoscuti scenaristi ce adaptau regulat romane pentru ecranizari: Jean Aurenche si Pierre Bost.

Potrivit lui Truffaut, adaptarile lui Aurenche dadeau la iveala doua lucruri: 1) “ inclinatia deliberata si constanta de a nu respecta nici spiritul, nici litera textului” si 2) “un gust pronuntat pentru profanare si blasfemie”. Mai mentioneaza: “ Dar ca sa nu-si tradeze convingerile, tema profanarii, tema blasfemiilor si dialogurilor cu dublu sens, revin din loc in loc, pentru a demonstra prietenilor ca stiu sa traga in piept atat producatorul, dandu-i totodata satisfactie , cat si <<marele public>>, pe care reusesc, de asemenea, sa-l satisfaca. Acest procedeu isi merita numele de alibism.” Considerandu-i “oameni de litere”, Truffaut le reprosa scenaristilor Aurenche si Bost ca dispretuiesc cinematograful prin faptul ca il subestimeaza. “ Ei se comporta fata de scenariu de parca s-ar ocupa de reeducarea unui delicvent caruia incearca sa-i gaseasca de lucru. Isi inchipuie ca << au facut tot ce se putea >> pentru scenariu, daca il presara cu subtilitati, daca ii aplica acea arta a nuantelor care constituie meritul neinsemnat al romanelor moderne”. De asemenea, Truffaut credea ca o adaptare adecvata poate fi facuta doar de catre un OM DE CINEMA. (ATENTIE!!!)


Alte sesizari ale acesui “maestru al polemicii” (din revista “Arts”, 15 mai, 1957).
(Spicuiri ale principalelor idei din aceste teze, scrise pe sase coloane, care reprezentau un adevarat program-manifest: “Toti sunteti martori in acest proces: cinematografia franceza este sufocata de falsele legende”)


-Cineastii invoca faptul ca subiectele filmelor le sunt impuse, dar acesta este doar un pretext pentru a-si justifica lasitatea.
-Criza cinematografiei este o criza a curajului, deci a virilitatii.
-Se poate face un film excelent cu un buget foarte mic, de ordinal a cinci milioane de franci.
-Un cineast precum Roberto Rossellini demonstreaza ca merita sa-ti asumi riscuri.
-Onorariile primite de Brigitte Bardot nu sunt deloc scandaloase, ci perfect meritate.
-In asa-zisul cinematograf “inteligent” (cuv. lui Truffaut), exista prea multe semne cu ochiul si prea multe subantelesuri.
-Nu exista filme proaste, ci doar regizori mediocri.
-In viitor filmele vor fi turnate de aventurieri. (O clarviziune ce avea sa devina realitate.)

[SMC]

Ars!!!
Acu' vad: l-am uitat pe Rohmer la "hitchocoko-hawksieni" si am scris Godard cu doi "d".

[SMC]

Note din activitatea de critic a lui Truffaut (II)




Ceea ce Truffaut incepuse in 1954, odata cu “O anumita tendinta a cinematografului francez”, avea sa continue in urmatorii ani, ba chiar sa ia proportiile unei adevarate politici. Ea va deveni cunoscuta ca “Politica autorilor”, definita si cu ajutorul altor trei tineri critici: Godard, Rohmer, Rivette. Atribuirea acestei “miscari” ca fiind a lui Andre Bazin este gresita (acesta si Valcroze erau foarte rezervati in ceea ce-i privea pe “tinerii reformisti” – asa cum ii poreclisera).
Truffaut incepe aceasta politica intr-o cronica dedicata unui film cel putin mediocru: “Ali Baba et les quarante voleurs”/”Ali Baba si cei 40 de hoti”.
Principalele idei din tezele sale, prilejuite de acest film, sint:
1.Autorul unui film este regizorul sau. Scenaristul nu are nici o contributie creatoare; el doar furnizeaza autorului materia prima. ( Teorie cu care avea sa fie de acord, mai tarziu, in 1977, si criticul-teoretician D. I. Suchianu, in “Drumuri – Destine – Climate” [vol. 4 din ciclul “Filme de neuitat”.])

2.“Nu exista opere, ci doar autori”. Acest aforism era folosit de Truffaut pentru a sustine ca un film “ratat” al unui autor (ca “Ali Baba…”, de Jaques Becker) este mai interesant decat un film aparent mai “reusit” al unui regizor (in acest sens Truffaut invoca “Domnul Ripois”, a lui Rene Clement).
Politica sa era una foarte selectiva, ce se intemeia pe anumite preconceptii si judecati de valoare. Regizori precum Renoir, Breson si Ophuls erau considerati autori, in timp ce regizori precum Autant-Lara nu aveau sa fie niciodata inclusi in aceasta categorie (chiar daca “Strabatand Parisul”, a lui Autant-Lara, era unul dintre favoritele lui Truffaut). Altminteri, aceasta politica era provocatoare si paradoxala in mod intentionat. Nega caracterul colectiv al procesului de creatie cinematografic, considerand ca scenariul avea un rol secundar. REGIA era privirea AUTORULUI. Truffaut isi incheia articolul astfel: “In ciuda scenariului morfolit de 10-12 persoane, care cu exceptia lui Becker, sunt de prisos, <<Ali Baba… >> este un film de autor, care a dobandit o tehnica exceptionala, un adevarat film de autor.” (“Cahiers du cinema”, nr. 44, februarie 1955) In acelasi numar al revistei, Andre Bazin a tinut sa precizeze si sa se “intrebe”: “Cum poate fi cineva <<hitchcocko-hawksian>>?” (Lui Bazin nu-i placuse “Rebecca” lui Hitchcock si nici “Scarface” a lui Hawks.) Insa Bazin sprijinea pozitiile tinerilor critici, deoarece dovedeau o reala competenta analitica (vazusera de cel putin cinci-sase ori filmul despre care vorbeau), cat si pentru ca “refuza sa reduca CINEMATOGRAFUL [subl. lui Bazin] la ceea ce exprima”. Bazin continua, sustinand ca un film nu poate fi evaluat doar prin scenariu, implicit, tematica: “Acestia acorda regiei o importanta foarte mare deoarece identifica insasi materia filmului – atat din punct de vedere etic cat si estetic. Orice tehnica trimite la METAFIZICA [subl. mea].”

Godard dezvolta, in “Cahiers du cinema”, pe marginea filmului “Hiroshima, dragostea mea” (nr. 97, iulie 1959) tema “tehnicii care trimite la metafizica”: “ In <<Hiroshima…>> am observat ceva care ma deranjeaza, ceva care m-a deranjat si in <<Noapte si Ceata>>, si anume usurinta cu care sunt aratate scenele infioratoare, pentru ca se trece rapid dincolo de ESTETICA [subl. mea].” (...) Lanseaza, cu aceasta ocazie, celebra formula: “travlingurile sunt o problema de etica.”

Doi ani mai tarziu, in 1961(in “Cahiers du cinema”, nr. 120 din luna iunie), “Kapo” ii prilejuieste lui Jaques Rivette “afilierea” la aceasta idee: “Ganditi-va la planul din <<Kapo>> - constata el- in care personajul interpretat de Emanuelle Riva se sinucide, aruncandu-se in gardul de sarma ghimpata electrificata; omul care in acel moment hotareste sa faca un travling inainte si sa cadreze cadavrul in contraplonjeu, cu mana ridicata a personajului inscrisa perfect intr-un colt al cadrului final, merita cel mai adanc dispret.”


Francois Truffaut (1932-1984)


Francois Truffaut este unul dintre cei mai faimosi reprezentanti autori de cinema din Europa. Si-a inceput cariera ca si critic de cinema, la “Cahiers du cinema”, intre 1953-1954, scriind texte polemice ce pledau pentru o revigorare a Cinematografiei Franceze. Intocmai contemporanilor sai, Jean-Luc Godard si Claude Chabrol (mentionandu-i doar pe acestia), Truffaut credea ca nu totul poate fi atribuit “scrisului” (facea, desigur, aluzie la scenariu [vezi “Politica Autorilor” enuntata succint mai sus]). De asemenea, isi fondeaza propria companie de productie, devenind instantaneu senzatia Nouvelle Vague-ului, cu semiautobiografia (din categoria “Film Artists”) capodoperiala “Les Quatre cents coups”/”Cele 400 de lovituri”, din 1959. “Tirez sur le pianiste”, din 1960, a fost tributul sau filmului-noir, pe care l-a adorat pana la sfarsitul vietii. Cu “Jules et Jim” – film ce-i va aduce notorietatea – Truffaut, intocmai ca si ceilalti campioni ai Nouvelle Vague-ului, continua sa se bucure de success mult dupa ce miscarea se sfarsise.

In filmele lui Truffaut se poate, pe drept, recepta influenta altor mari realizatori de film, precum Renoir, Hawks si Hitchcock; entuziasmul cineastului pentru acestia… de asemenea! “La nuit americaine”, din 1973 extinde “o scrisoare de dragoste” la arta cinematografica. Cu acest film, Truffaut castiga Oscarul in 1974 la categoria “Best Foreign Film”. Alte mari filme ale sale sint: “L’enfant Sauvage” (1970) si “Le Dernier Metro” (1980). De asemenea, Truffaut este initiatorul volumului de interviuri pe care l-a condus cu Alfred Hitchcock, publicat in 1966, sub titlul “Le Cinema selon Hitchcock” (aka “Hitchcock – Truffaut”).

[1MicuCelUmilSiViril]

Omul asta a fost tare meserias. Imi plac multe din filmele lui.
Nu a dat el chiar 400 de lovituri, dar a dat destule!
Iar din seria de filme ce il are ca personaj principal pe A. Doinel, completez lista cu inca doua, Baisers voles (1968), respectiv Domicile Conjugal (1970), filme care nu au fost amintite aici pana acum si merita a fi mentionate.