Un film cu o fată fermecătoare - de Lucian Bratu

[mirodoni]

„Un film cu o fată fermecătoare” - regizat de Lucian Bratu în 1966

Filmul poate fi văzut gratis aici: https://www.youtube.com/watch?v=jsIQGBk8PYc

În vremea aceea, 1966, tocmai absolveam liceul. Trebuie să recunosc faptul că, atunci, apariția unei vedete, cum era Margareta Pâslaru, într-un film românesc era suficientă, nu mai trebuia să și „joace”. O abordare superficială, desigur, care nu era numai a mea. Se pare că pe aceasta s-a bazat și regizorul Lucian Bratu când i-a oferit rolul principal. Cred că nici scenaristul Radu Cosașu nu avea ambiții mai mari decât să facă „un film cu o fată fermecătoare”, chiar dacă ulterior a avut și alte... pretenții. Așa că mi se pare inutil să căutăm semnificații profunde ale titlului, cu săpături adânci în „curentele cinematografice” ale vremii.

Abia acum aflu de pe internet că filmul a avut circa 753 de mii de spectatori, ceea ce pare enorm, pe lângă 4 - 5 mii ale unuia din zilele noastre. Cu toate acestea, filmul „Tudor”, regizat tot de Lucian Bratu cu 3 ani înainte, a avut peste 11 milioane de spectatori!

Pe scurt, „Un film cu o fată fermecătoare” este despre o fată care, în ultimul moment, în loc să dea admiterea la „Chimie”, dă la „Institutul de Teatru” și pică. Ulterior dă o probă pentru un rol într-un film de lungmetraj, dar nu-l obține, deși părea că are șanse. Filmul avusese alt final, și anume, fata obținea rolul. A fost oprit după premieră, modificat finalul și repus în circulație.

„Un film cu o fată fermecătoare” a avut premiera în 1967, an în care au fost realizate 13 filme. Dintre acestea, doar două au avut un milion de spectatori, 7 au avut câte 1,5 milioane, unul 7,5 milioane, iar „Dacii” a avut 13 milioane de spectatori. Filmul „Meandre”, interzis de cenzură, a avut aproape 64 de mii de spectatori.

Filmul lui Lucian Bratu, pentru mine nu a fost decât „un film cu Margareta Pâslaru”. Ulterior, victimizat, a ajuns să fie declarat în vremurile noastre „film de artă”, i s-au dedicat studii, a intrat în atenția istoricilor și criticilor de film. A fost inclus în programul european „Éducation a l'image”, care în traducere liberă înseamnă „Educația cinematografică în școli”, ocazie cu care l-am revăzut la Cinemateca Eforie pe 15 mai, anul de grație 2018.

Au fost declarate prezente 35 de persoane, incluzând-o pe Margareta Păslaru, moderatorul întâlnirii Mihai Fulger, Andrei Gorzo, care și-a susținut „studiul critic” asupra filmului, persoanele care au adus flori, câțiva fotografi, probabil și-un cameraman, dar nu l-am remarcat. Am remarcat calitatea infectă a sunetului la stația de amplificare. Fețe de elevi nu am remarcat.

Nu pot spune că am văzut filmul cu alți ochi! Am remarcat din nou discordanța dintre titlu și conținut. Cu tot respectul de atunci și de acum pentru cântăreața Margareta Pâslaru, în film nu a reușit câtuși de puțin să fie fermecătoare. Nu pentru că, până la urmă, rolul ei era unul negativ, ci pentru că personajul nu era credibil construit de către scenarist, dar nici credibil jucat de către cântăreață. Dealtfel, nici celelalte personaje nu sunt construite decât de la buric în sus, cam până deasupra gurii, de unde și abundența de vorbe în film, fără a ști cât de sus au nasul, sau de mare cutia craniană. Pare ca și cum, dacă personajul este un atlet, trebuie făcut numai din mușchi.

Din păcate, cam acesta este și „stilul” unor cronicari, care nu analizează filmul ca un tot unitar, ci urmăresc anumite „filoane”, despre existența cărora știu doar din teorie. Dacă aceste „filoane”, oricât de meritorii ar fi, nu se sprijină pe o structură solidă, o poveste credibilă, filmul se prăbușește în fața spectatorului.

Eu nu pun problema că Ruxandra Vancu nu era „reprezentativă”, din punctul de vedere al „moralei socialiste”, și nici că nu era „reală”. Poate că era, dar în film trebuie să avem, totuși, anumite elemente, nu drept mură-n-gură, dar pe baza cărora să putem intui, construi!

Cum am spus, aveam vârsta personajului, absolvisem liceul. Oricât de ne-dus la biserică aș fi fost, tot puteam să-mi dau seama că un astfel de personaj nu există, decât dacă m-ar fi convins filmul de contrariu. La 18 ani, „fata” avea un prieten mult mai în vârstă, practic un concubin, relația părea să aibă deja un trecut, umbla „liberă”, pe banii cui?, și nu dădea socoteală nimănui. În viața reală, astfel de fete, care voiau să fie actrițe, vedete, fie erau susținute de familia „mic burgheză”, fie chiar aveau talent, sau măcar credeau cu tărie că au.

Ruxandra nu trebuia să fie un personaj negativ sau unul pozitiv, ci unul uman, real, credibil. Să zicem că era... debusolată. În acest caz, cum credeau realizatorii că ar putea fi... fermecătoare?!

Eșecul admiterii la teatru nu are nicio relevanță pentru personaj. Acesta se limitează la ironizarea examinatorului: „Ai văzut vreodată un om mort?”. Dar personajul nu spune ce-i trece lui prin cap, pentru a fi fermecător, ci numai ce-i dictează scenaristul. Scenaristul, însă, nu-i dă acestei replici nicio direcție. Nu știm dacă examinatorul este idiot, sau candidatul nu are talent. Alte direcții nici nu ne interesează. Ca și replica: „De ce? De ce? Ca la tribunal!” De unde știa o proaspătă absolventă de liceu, care se pregătise pentru chimie, cum e la tribunal?

Eșecul admiterii se pare că nu prezintă o problemă nici pentru scenarist. Trece mai departe cu lejeritate, căutând situații care să aducă mereu în prim-plan fata sa... fermecătoare. Modul cum abordează relația sentimentală a acesteia cu Paul Manu este chiar inedit. Mult timp am crezut că este fratele ei mai mare. Acesta lucra deja în „cinematografie”, realizând filme... utilitare. Așa că mi s-a părut un pigmeu față de cei din comisia de examinare, unde fata avea pretenția să-i pună o pilă. Paul Manu avea, însă, propriile lui concepții filozofice, dar și aspirații artistice... ca sculptor. Avea podul plin de lucrări, mai mari sau mai mici: o „Bufniță”, „Craniul-nu-știu-cui”, „Eu, gândind”... Întrebarea firească mi se părea a fi: Și cum le reții denumirea?

Trimiterea la „sculptura modernă” a lui Paciurea nu este suficientă pentru a declara filmul lui Bratu „de artă”. Filmul este „artă colectivă”, nu poate fi comparat cu o sculptură, care poate fi valoroasă indiferent de numărul celor care o „înțeleg”, sau au pretenția că o înțeleg. Filmul fără spectatori, sau cu spectatori puțini, nu are nicio valoare! De aceea, imitarea curentelor din alte arte în cinematografie nu funcționează!

Aducerea în același cadru a celor doi bărbați, printre care protagonista trece ca din întâmplare la începutul filmului, a fost inspirată, un moment de gândire cinematografică a regizorului, probabil și a scenaristului, dar insuficient valorificată. Unul era, aflăm ulterior, actualul iubit, Paul Manu, interpretat de Ștefan Iordache, celălalt, viitorul iubit, Șerban Rotaru, interpretat de Emeric Schäffer.

Pe cel de-al doilea, Ruxi îl găsește deschizând absolut la întâmplare cartea de telefon, într-un moment de singurătate în care se plictisea, deși spune că ea nu se plictisește niciodată. Într-un film de ficțiune sunt acceptate astfel de „întâmplări”, numai că aceasta a dus la plictisitoare și neconvingătoare discuții telefonice, cu final previzibil. Ruxi își caută un alt iubit pentru a-l face gelos pe primul, dar, în același timp, nu vrea să fie „proprietatea” nimănui, să fie liberă, după cum declară. Aici nu este vorba de superficialitatea personajului, ci de inconsecvența scenaristului. Primul iubit, regizorul Paul Manu, nu dăduse semne de acaparare, de dominare, care, în general, culminează cu scene de gelozie sau cererea insistentă în căsătorie. Ba, dimpotrivă, cum spuneam, pare un frate mai mare care îi vrea binele. Dacă și-a propus să-l facă gelos, inseamnă că vrea o relație serioasă, de durată.

Relația cu cel de-al doilea bărbat, chiar mai în vârstă decât primul, inginerul Șerban Rotaru, începe neverosimil. Ce fată s-ar duce, de ce s-ar duce la o întâlnire cu un bărbat pe care nu-l cunoaște, nu știe cum arată, ce hram poartă? S-ar accepta într-un film de ficțiune, dacă ar avea un sens ulterior în construcția dramaturgică. Mult mai eficient ar fi fost dacă, în câmpul vizual al primului iubit, fără ca noi și celălalt să știm cine este acesta, să-i fi dat celui din urmă, pe un colț de hârtie, numărul de telefon, sau să-i indice un loc de întâlnire. Emeric Schäffer era un bărbat matur, cu privire caldă, poate chiar interesată, în care putea avea toată încrederea. Îl făcea gelos pe Paul, îi demonstra că poate găsi oricând pe altul, dacă el nu este suficient de „interesat”, sau, dimpotrivă, prea dominant.

Drumurile pe care le face mai apoi cu inginerul Șerban sunt de asemenea fără sens. Dramaturgic, desigur! Să spunem că acceptă să meargă noaptea pe șantier, pentru ca inginerul să-și verifice muncitorii de la schimbul 3, dar să doarmă toată noapte singură în baracă așteptându-l este peste poate! Nu era vorba de „suspans”! În niciun caz nu se punea problema vreunui viol în grup într-un film românesc al acelor ani!

Ca să-i pună moț filmului, scenaristul nu-i dă personajului său, fata fermecătoare, altă preocupare dimineața, când este trezită din somn de un procuror, decât căutarea pantofilor pe sub pat. „Actrița” Margareta Pâslaru mimează fără convingere buimăceala și dezvinovățirea, iar vestea unui accident de muncă o lasă rece. Rece rămâne și filmul, pentru că accidentul cu pricina nu are nici-o „conotație”. Este tot ceva gen: ce să „băgăm” noi aici?!

Jalnic este și momentul când Ruxi îi plânge pe umăr inginerului, întorcându-se cu mașina de la Studioul Buftea. Margareta Pâslaru era, într-adevăr, o fată fermecătoare, dar în alte filme, atunci când cânta, ca în „Veronica”. Niște ochi mari, de un albastru intens, buze senzuale, o aluniță provocatoare. Dar plânsul nu-i reușește!

La Buftea discută cu un documentarist care descoperise în „Arhiva pionierilor” un filmuleț în care fetița Ruxandra Vancu recita o poezie la o serbare școlară. Voia ca acum să o filmeze la maturitate, pentru a arăta ce a ajuns în viață. Aflând că nu este studentă și nici nu are „un loc de muncă”, nu-i poate promite decât că o va suna, dacă va fi cazul. „Nu mă va suna!”, repeta Ruxi printre sughițuri. „Nu mă va suna!”.

Probabil scenaristul prevăzuse un plâns zgomotos, dar fără a-i sugera semnificația, așa că interpretarea a fost doar la nivel de spectacol. Dacă finalul urma să fie reușita Ruxandrei, atunci ar fi fost momentul nu să plângă formal, ci să conștientizeze că „ pentru a reuși în viață nu e destul să fii o fată fermecătoare”. O tăcere profundă ar fi avut mai mult efect decât un plâns fals jucat. Nu ar mai fi fost necesară nici replica didacticistă pomenită. Prima reacție ar fi trebuit să fie renunțarea la dans. Desigur, din amabilitate masculină interesată, Șerban ar fi urmat să insiste, fie și pentru a evita o schimbare prea bruscă în atitudinea Ruxandrei, și filmul ar fi mers mai departe.

„Trezirea la realitate” are loc abia la final, când râsul isteric devine plâns. Nu prea reușită scena, dar semnificația este clară.

Altă secvență pe care se pare că au mizat realizatorii filmului, este proba pentru un rol într-un lungmetraj.

Ruxandra este rugată să „joace” momentul în care primește vestea morții tatălui său, dar vestea este eronată, sau este o farsă.

Regizorul spune: Să zicem că tatăl dumitale, schior încercat, a fost prins de o avalanșă. Cum primești această veste? Dar fără vorbe, domnișoară, fără nicio vorbă! Joacă!

Ruxi se preface a plânge în pumni, ceva mai fals decât în secvențele pe care le-am pomenit.

Regizorul continuă: Să zicem că tot eu îți spun că a fost o eroare, sau o farsă.

Eroare, sau farsă? întreabă Ruxi, trebuie să știu! Surprins de „inteligența” fetei, deși n-avea de ce, regizorul menționează: O eroare!

Ruxi se așază pe scaun, scoate un pachet de țigări din geantă și aprinde o țigară, ratând câteva chibrituri.

Chiar aceasta să fie reacția când afli că vestea morții tatălui tău este eronată? Așa se măsoară talentul interpretativ? Apoi tușește, semn că nu era fumătoare. În acest caz, de ce avea țigări la ea?

Și ultima încercare: Dar dacă este o farsă?

Ruxi străbate decorul, se apropie de regizor, care era lângă aparatul de filmat, și-i aplică două palme.

Ăsta-i talent? Dacă ar fi fost mai aproape, putem accepta că, impulsiv, l-ar fi plesnit, dar așa? Prezență de spirit, teribilism, inconștiență, ce?

E drept că pe vremea aceea circula un zvon cum că reputatul actor Grigore Vasiliu Birlic i-ar fi cerut unui candidat la actorie să-l facă să râdă, iar acesta l-a tras de nas. Birlic avea un nas... remarcabil! Nu știu dacă a râs, poate colegii din comisie, da, și nici care a fost rezultatul examinării nu știu.

În cazul de față, dacă finalul filmului era primirea rolului, atunci trebuia o reprezentație explozivă, gen: Cum fără vorbe, domnule, cum „să joc”?! Tată-l meu este un schior încercat, cum să-l surprindă o avalanșă!? Tatăl meu e tânăr..., nu mai e așa de tânăr, dar are experiență, el simte zăpada, simte vântul, simte tot! Cunoaște strigătul păsărilor, a salvat oameni de la moarte, cum să-l surprindă o avalanșă!?

Așa că, după prestația pe care a avut-o, protagonista nu avea cum să primească rolul din film, nu e vorba numai de cenzura socialistă!

Nu știam atunci, am aflat ceva mai târziu de la cineaștii noștri, despre regula celor „3C”: „Ce vrei să spui?”, „Cum vrei să spui?”, și „Cui te adresezi?”. Se pare că mai era unul, nedeclarat: „Cu ce scop?” Atunci scopul era propaganda, acum este profitul.

Despre meritele filmului mi-e greu să mă pronunț. Apoi, eu nici nu sunt plătit pentru așa ceva! Aș putea să remarc secvența cu Ruxandra Vancu fetiță. Chiar părea să aibă ochii Margaretei Pâslaru! Întrebarea clasică: Ce ai să te faci când vei fi mare? nu mai cade în banal, pentru că răspunsul este excelent: Ce zice tovarășa învățătoare! Adică ce zice „partidul”! Și ce zice tovarășa învățătoare? Aici, fetița, cu adevărat fermecătoare, aruncă priviri întrebătoare în sală, unde era tovarășa. Chiar și-apropie buzele să spună ceva, dar se abține, pentru că nu avea instrucțiuni în acest sens. Deși a mai fost folosită, secvența este meritorie ca realizare, mai ales că putea fi și ratată, dacă răspunsul ar fi fost „vreau să mă fac actriță”. Sau poate că nu, dacă scenariul ar fi fost cu totul și cu totul altul.

De remarcat este și secvența cu „premiantul clasei” vorbindu-i fetei cu patos, cu convingere și chiar corect, iar actorul chiar credea ce spune. Fața i se luminează când este comparat cu Don Quijote. Din păcate, Ruxi, deloc fermecătoare, îl întrerupe grosier. Aflăm din vorbe, nici măcar nu ne lasă pe noi să tragem concluzia, că este superficială, nu dă nici doi bani pe ce spune fostul ei coleg.

Aici pare să intervină și o greșeală de regie. Băiatul pierduse câteva ore pentru a cumpăra romanul unui autor american, parcă Faulkner, iar acum regăsim cartea sub o fructieră, în loc să fie protejată într-un ambalaj consistent și, mai ales, ferită de ochii răuvoitori. În carte, personajul, pornit în lume, ajunge să își cumpere un vapor cu marinari cu tot! Nu înțeleg cum a trecut de cenzură așa ceva!

Personajul Paul Manu mi se pare mult mai bine construit decât „fata fermecătoare”, atât din punct de vedere interpretativ, cât și al partiturii, iar inginerul rămâne doar un personaj necesar, deși bine jucat.

Singurul moment remarcat de mine, în care chipul Margaretei Pâslaru spune ceva, chiar mai profund decât atunci când vorbește, este cel în care află că pilotul, care a evitat moartea cât a fost la manșă, suferă un atac de cord în baia de aburi. Deci se poate și muri! Dar nu cum spunea personajul ei: Să mor cum vreau!

„Un film cu o fată fermecătoare” a fost ales, nu știu de către cine, să educe cinematografic elevii. Andrei Gorzo, critic de film, doctor în cinematografie, ca mai toți cineaștii noștri, a fost ales, nici aici nu știu de către cine, să întocmească un studiu critic asupra filmului pomenit. Acesta crede, naiv, că va reuși cu acest film să readucă spectatorii în sala de cinema.

Mai întâi, însă, ar fi trebuit ca cineva, nu dl doctor Gorzo, să întocmească un studiu din care să aflăm de ce nu mai merg românii la filmele românești. Ar fi putut constata că subiectele alese de cineaștii noștri, sau modul de tratare al acestora, nu prezintă interes pentru public. Adică, folosind o expresie mai veche, considerată de unii perimată, nu se regăsesc în film. Dar la unele filme încă mai vin românii. Ca să aibă elevi în sală, acestea ar fi trebuit să fie „obiect de studiu”, dar dl Gorzo începe direct cu „filmul de artă”, fără a-l defini „pe înțelesul tuturor”.

În concepția criticilor, cărora cineaștii le sunt docili, filmul de artă este filmul care se adresează unui public restrâns, unei elite, prin similitudine cu alte arte. Diferența față de acestea este că filmul, nu numai că include toate celelalte arte, dar și costurile de „producție” sunt însumate. Ca urmare, trebuie să se adreseze unui public larg, pentru „a-și scoate banii”. În cazul filmului, arta, în concepția spectatorului obișnuit, este ceea ce depășește acel „conținut util” specific oricărui produs de serie. Comparația e posibil să deranjeze, dar presupune „artă” și realizarea unui aspirator, se numește „design”, așa cum un sudor poate fi un simplu meseriaș, sau un artist în meserie, dacă nu se limitează doar la cerințele tehnice și abordează și aspectele estetice. O pictură sau o sculptură nu reprezintă un produs de serie, ca urmare, acestea se pot lipsi de acel „suport utilitar”, rămânând doar „arta”.

Asta nu înseamnă să nu existe preocupare și pentru filme care să se adreseze unor elite, unor persoane care au preocupări mai aprofundate în acest domeniu, dar nu e cazul impunerii lor unor liceeni.

În „studiul critic” privind „Un film cu o fată fermecătoare”, după un „Argument” și un „Editorial”, Andrei Gorzo face o analiză atât a contextului politic în care a fost realizat filmul, cât și al stadiului în care era cinematografia română. Se referă la „limitele liberalizării” din acea perioadă, și face o incursiune prin „valurile cinematografiei” de atunci. Rezultă că dintotdeauna, în cinematografie au fost valuri, iar fiecare cineast, nu numai cei de-acum, considera că filmul s-a născut odată cu el și va sfârși odată cu el, căutând noi mijloace de exprimare. Unii dintre ei fără a le stăpâni bine pe cele vechi, spun eu acum.

Andrei Gorzo prezintă un desfășurător al secvențelor filmului, rezumându-le fără a le comenta, de aceea nu i-am înțeles rostul, și analizează personajul Ruxandra Vancu din mai multe unghiuri, făcând paralelisme cu personaje similare din filme străine. Abordează și tema modernității, atât a personajului cât și privind „diegeza” filmului, apoi încheie cu un succint portret al regizorului Lucian Bratu, cineast feminist - socialist. Filmul istoric „Tudor” nu este luat în calcul.


După părerea mea, criticul de film, prin vasta sa experiență, nealterată de subiectivismul implicării în actul de creație, trebuie să-l ajute pe cineast să înțeleagă dacă opera sa poate fi văzută din exterior așa cum o vede el însuși, iar pe spectator să vadă ce nu se vede la prima vedere.

De la un timp, însă, cronicarii de film au ei înșiși scenariile lor, și, dintr-o solidarizare de breaslă sau din interes, nu se mai apleacă asupra operelor colegilor cu detașare și imparțialitate, tinzând să vadă cu lentile măritoare micile floricele, în timp ce ignoră bălăriile care spectatorului îi sar în ochi. Nu-i interesează construcția, structura de rezistență, ci doar spoiala. Cu cât este mai stridentă, cu atât devine mai orbitoare pentru juriile internaționale. Încântați de „recunoașterea internațională”, cineaștii noștri marșează pe acest drum, antrenându-i și pe novici. S-au înconjurat de un public ușor de mobilizat prin mijloacele actuale moderne, care le umple sala la premiera filmului, și viața merge înainte.

Publicul larg nu este interesat de „curentele cinematografice”, de mijloacele moderne de exprimare, acestea fiind ingrediente subtile, care susțin discret valoarea filmului, dar numai dacă aceasta există.

Cineaștii dau vina pe spectatori, dar nu spectatorii trebuie să se ridice la nivelul cineaștilor, ci aceștia trebuie să se ridice la nivelul spectatorilor. Pe aceștia îi interesează ce vor să spună cineaștii, cum spun, cui se adresează și cu ce scop!