Dreamgirls

[Viotrinitatea]

Muzica superba,protagonisti pe masura(Foxx,Glover,Murphy),o Diana Ross mai draguta si mai eleganta,merita o nota buna pentru costume si evident pentru coloana sonora.Si mai are un plus:formeaza cultura muzicala.Daca nu agreati acest gen de muzica probabil nu veti rezista prea mult,la inceput eram 4 si am ramas pana la final singura.

[Pitbull]

Unde-s musicalurile de altädatä? - "Dreamgirls"
Meserias lucrat, dar färä scânteie

Acum câteva luni, o loviturä de träsnet cäzutä (aparent) din senin în plinä scenä muzicalä româneascä dädea semnalul unei toamne furtunoase: una dintre formatiile noastre de top, Vama Veche, se spärgea în bucäti, la nici trei luni dupä ce fäcuse furori cu lansarea ultimului si celui mai bun album al säu, "Fericire în rate". Patrimoniul era partajat: tu iei studioul, eu iau biroul... Drepturile de autor erau disputate, a avea sau a nu avea dreptul sä mai cântäm vechile piese... Fostii prieteni, în care cohorte de fani väzuserä un grup statuar de solidaritate si armonie (nu numai muzicalä), îsi särea în beregatä ca hienele... În timpul delirantelor conferinte de presä si interviuri la televiziune, fanii näväleau disperati pe forumul formatiei, postând cu lacrimi în ochi: "Nu, opriti, ajunge...! Ce-ati pätit...? Cine sunteti voi?"
Fanii nu stiau - cäci dacä ar sti... fani poate n-ar mai fi - cä drama acestei despärtiri era tipicä pentru lumea showbizului, si mai cu seamä a celui muzical. A face muzicä, a träi din ea, a träi atât de bine încât sä fii capabil sä mai faci si în continuare muzicä... adicä a fi si bun, si popular, si mereu pe val... nu e usor deloc - este o luptä crudä, în care intervin si dolarii, si marea finantä, si businessul, si spiritul managerial färä scrupule - si, din päcate, formele de prostituare artisticä, pumnalele înfipte în spate, furturile si nedreptätile felurite... Dupä ce luminile rampei se sting, încep sä luceascä dintii fiarelor, sau mäcar ai hienelor. Fata neväzutä a visului e o adeväratä junglä - ca si cum visul ar apartine unui somn al ratiunii care naste monstri.
Ambele fete ale acestei realitäti se regäsesc în "Dreamgirls" - un film care mi-a amintit pe tot parcursul de drama scindärii Vämii Vechi în noile formatii Vama si Trupa Veche, cäci regulile jocului sunt universale. Managerul cautä mereu "un nou sound", "un nou look", ia pulsul publicului, ciuleste urechea la cârcotelile criticii, si uneori e nevoit sä înläture scurt cel mai mic factor de scârtâialä, pentru ca formatia sau artistul (bref, povestea) sä poatä... merge mai departe. Având norocul de a participa la un concurs tocmai pe fondul unei asemenea instabilitäti stilistice, surorile Deena, Effie si Lorell sunt recrutate pentru a-l acompania pe megastarul Jimmy Early (trimiteri clare la Jimi Hendrix, inclusiv moartea de supradozä la începutul anilor '70). Evident, din acest moment, viata lor va deveni un adevärat labirint de complicatii, drumuri mai line sau mai accidentate, ascensiuni pe culmile gloriei si präbusiri în abisurile ratärii, trädäri si lovituri sub centurä, despärtiri si regäsiri, cäsätorii din dragoste sau din interes, copiii cärati de aripä prin turnee sau legäturi adulterine care ricoseazä cu efect de bumerang... Ar fi inutil sä relatäm aici toatä povestea - de ajuns sä spunem cä e tipicä pentru lumea muzicii soul din anii saizeci-saptezeci (si, în mare mäsurä, pentru showbizul muzical de oriunde si oricând). Din fericire, scenariul urmäreste abil aceastä tramä deloc simplä, articulând-o solid, mobil si clar. Färä a vädi neapärat un har dramaturgic deosebit, se simte cä Bill Condon stie meserie, asezând fiecare secventä la locul potrivit, jucându-se dibaci cu cuburile constructiei, astfel încât filmul sä fie urmärit cu implicare si interes chiar si de cei cärora putin le pasä de muzica soul si de emanciparea negrilor în America administratiei Johnson.
Acelasi Bill Condon semneazä si regia filmului - astfel impus ca operä de autor, cel putin la nivelul ecranului, întrucât la bazä stau piesa reprezentatä în 1981 pe Broadway, dupä cartea lui Tom Eyen (autor si al versurilor). În orice caz, unitatea autorialä functioneazä eficient cu aceastä ocazie, filmul rämânând unitar si profesional lucrat si la nivelul regiei. Chiar dacä nu exceleazä prin nimic la capitolul creativitate, Condon se impune ca un povestitor abil si un bun stilist al genului musical. Se remarcä discutabila optiune ca, în mai toate secventele dramatice, actorii sä înceapä "sä-si cânte" textele. Mi-e clar ce-a vrut Condon cu asta, si la fel de clar mi-e si de ce e... neclar modul cum si-a rezolvat problema. Ceea ce-l salveazä e faptul cä multe dintre aceste momente muzicale aparent improvizate curg, în continuare, pentru a deveni piese din repertoriul personajelor - arätând astfel cum, în partiturile soul, se regäsesc multe dintre dramele si sentimentele personale ale compozitorilor sau interpretilor. Ceea ce-l înfundä e faptul cä o foloseste abuzit în raport cu resursele de creativitate - sau cä e prea putin inventiv fatä de cât de mult repetä procedeul.
Noroc cä personajele sunt caracterizate si urmärite cu o mânä sigurä, mai ales dramatica Effie (Jennifer Hudson), cea mai bunä voce din trio - si prima eliminatä, din cauza orgoliilor ei nemäsurate (remarcabilä, în acest sens, secventa "biograficä" în care publicului îi sunt prezentate cele trei Deamgirls, Deena, Lorell si Michelle, ca si cum Effie nici n-ar fi existat vreodatä - în vreme ce särmana negresä grasä si cu voce de aur îsi creste fetita din flori, fäcutä tocmai cu managerul care îi trägea presul de sub picioare: Curtis Taylor jr. (Jamie Foxx, într-o compozitie de canalie charismaticä destul de banalä si necovingätoare). Printr-o interesantä coincidentä, glorioasa Deena (Beyoncé Knowles) päleste pe lângä Effie si ca interpretare cinematograficä, si ca personaj (nu numai ca solistä, cum recunoaste însusi sotul ei, Curtis: "Vocea ta nu are personalitate, de-aia te-am ales: ca sä fac ce vreau eu. Effie era prea puternicä!"). Beyoncé aratä bine, cântä bine, si joacä plat. No problemo. Mult mai interesantä e Lorell (Anika Noni Rose), prostuta trioului, care atât ca expresie facialä cât si ca voce si comportament, reuseste câteva momente de umor autentic. A patra din trei, Michelle (Sharon Leal) nu se distinge decât prin umplerea golului läsat de Effie.
Cabotinul de Eddie Murphy, care niciodatä nu m-a convins cä ar fi cine stie ce mare brânzä de capul lui ca actor (si simt cä de-acum e cam târzior ca sä mä mai räzgândesc), portretizeazä cu mijloace sigure si simpliste personajul jimihendrixian al lui Jimmy Early. Întrucât are o prezentä destul de economicä în film, nu deranjeazä - ba chiar se integreazä.
Restul actorilor îsi fac treaba destul de bine (chiar si în lacrimogena reconciliere din final, când cele trei Dreamgirls se repun în drepturi ca patru, dupä ce Deena l-a trimis putin pe mizerabilul de Curtis înapoi la origini). Deznodämântul e atât de fals, încât putea sä lipseascä - problema e cä nu prea exista nimic de pus în locul lui, cäci scenariul, oricât de meserias lucrat am spus cä era, rämâne totusi lipsit de scânteie, si mai ales de un substrat ideatic cu adevärat solid. Asa cä rämânem cu un film în care vedem ce si cum în chestia culiselor muzicii soul si a declinului rasismului în S.U.A., plus ceva secvente muzicale bune, foarte frumos filmate, si montate brici.
Dar unde-i Bob Fosse de altä datä? Unde-s Robert Wise si Arthur Hiller? Unde-i Stanley Donen? Aud?


Pitbull (Mihnea Columbeanu)
4 februarie, 2007, h. 19:30-20:24
Bucureshti, România

[StefanDo]

Da, fuse si se duse. Previzionarea Dreamgirls pentru forumistii Cinemagia a fost o ocazie sa vedem un videoclip de doua ore, cu o poveste destul de interesanta. Primul lucru pe care l-am remarcat: alunitza lui Beyonce, care sarea de pe clavicula stanga pe clavicula dreapta cu o zburdalnicie intrecuta numai de dansurile zvapaiate ale celor de la The Dreamettes.

E interesant de precizat ca povestea filmului are radacini mult mai bine infipte in realitate decat ai putea crede la prima vedere. Sunt voci care au precizat ca fetele de vis sunt The Supremes de la un capat la celalalt, de la trio-ul de amatoare, lansat sub numele de The Primettes, pana la toate loviturile sub centura, relatiile amoroase, ilegalitatile, suferintele si dezamagirile celor trei fete. Ca sa nu mai spun ca aproape toate afisele albumelor din film sunt copiate dupa albumele The Supremes, ca si informatiile despre turnee.

Ce nu mi-a placut la Dreamgirls? Faptul ca nu a stiut unde sa opreasca muzica. Un film mult prea cantat (desi muzica este super ok, iar vocile sunt fantastice, mai ales Jennifer Hudson, care nici macar nu a castigat concursul American Idol in 2004), desi Condon ezita foarte mult inainte de a transforma filmul dintr-o pelicula despre muzica intr-un muzical. Productia de pe Broadway era si mai "rau", adica replicile dintre personaje erau recitative, adica erau cantate de la un capat la celalalt, ca la opera. Condon a renuntat la aspectul asta, dar tot a pastrat niste momente in care melodiile cantate in film sunt folosite pentru ca personajele sa-si exprime sentimentele pe care le simt unele pentru celelalte (vezi acea melodie "we are family" sau reactiile lui Effie White la destramarea grupului). Din punctul meu de vedere a fost o alegere proasta, pentru ca filmul era deja extrem de bine sustinut din punct de vedere muzical, si chiar nu mai avea nevoie de momente de acest gen. Nu sunt multe, dar incarca, provoaca o supraexpunere deranjanta, o senzatie de "prea plin", care nu face decat sa strice. Oricum, ramane un film de vazut, cu conditia sa accepti conventia...