"Iubire elenă"

[Pashpix]

Geo Saizescu: "Dragostea mea, cat cerul si pamantul"

Magda Severin

Replica “Dragostea mea, cat cerul si pamantul”, din “Iubire elena”, cel mai recent film al regizorului Geo Saizescu, poarta in ea starea sufleteasca a eroilor, urmarindu-l pe maestru inca din momentul in care a citit povestirea scrisa de Kostas Assimakopoulos. Este povestea vietii pline de dramatism a unei pictorite din secolul XIX, Eleni Bukura, care, prin casatoria cu un maestru italian, renunta la ortodoxie si trece la catolicism, lucru de neconceput in acele vremuri. Povestea lor se petrece in paralel cu nasterea unei povesti contemporane de iubire, intre doua persoane ajunse la maturitate - Filipos, negustor si critic de arta, si Beatrice, o grecoaica din sudul Peloponezului, detinatoarea ultimului tablou al celei care a fost pictorita Eleni Altamoura.

Ziua Cargo: In ce stadiu va aflati cu productia filmului?

Geo SAIZESCU: Pot sa spun ca am intrat in linie dreapta – sa zic in limbaj de cursa sportiva, in ideea incheierii muncii artistice la filmul “Iubire elena”, despre care va fi vorba in propozitiune, adica dupa ce am trecut prin valtoarea filmarilor de anul trecut, in Elada – la Atena, in Insula Spetses si la Naflion. Ma felicit acum, dupa un an de zile, cand ma apropii de punerea la punct a filmului, ca daca nu reuseam atunci sa filmez, cu criza economica internationala, o incurcam, pentru ca gecii, prin forta lucrurilor, au un stil negustoresc de a vedea lucrurile – fie ca e in politica, fie ca e in arta, in stiinta, in tot ceea ce fac. Numai in religie nu fac politicale, desi, daca stau si ma gandesc acum, cand am fost in Insula Spetses – si chiar am o scena care se intampla intr-o biserica ortodoxa -, ei ar vrea sa fie purtatorii de stindard ai ortodoxiei – ceea ce - faptul ca lumea greceasca s-a intins in Mediterana, iar crestinismul s-a imprastiat prin ei si cu ei - este un lucru recunoscut. De aceea, cu ani in urma, cand m-am apropiat eu de acest fir, de aceasta poveste a iubirii elene scrise de Kostas Assimakopoulos, am si infiintat, dupa niste simpozioane pe care le-am tinut acolo pe diverse teme culturale, Liga Culturala Romano-Elena pentru Arte, Stiinta, Filosofie si Religie. Iar parintele Galeriu, cand a tinut discursul la deschiderea ligii, a vorbit enorm si consistent despre ceea ce inseamna filosofia ortodoxa, avandu-l ca mentor pe profesorul Daniloaie, care a insemnat pentru ortodoxia internationala un punct de reper - si inseamna si in momentul de fata.

Ziua Cargo: Exista si un conflict religios?

Geo SAIZESCU: Sunt bucuros ca am introdus aceasta scena in biserica si ca este un curent subteran al filmului. Pentru ca, de fapt, drama eroinei, marea pictorita Eleni Altamoura, care pleaca de tanara sa invete pictura in afara Greciei, in Italia, aceasta este: ea ajunge sa traiasca zbuciumul, si framantarile, si conflictul din familie cu lumea greceasca opunandu-se traditiei, ajungand pana acolo incat renunta la ortodoxie, in numele admiratiei, a dragostei pentru cel care era maestrul ei si omul care ii deschidea orizontul spre artele plastice, Altamoura, ea rupand cu ortodoxia si trecand la catolicism. Or, in secolul XIX, o asemenea ruptura era de neinchipuit. Mama pictoritei este interpretata superb, in doua-trei scene extraordinare, de Ileana Stana-Ionescu, in conflict cu sotul lei, un corabier care a participat la revolutia greceasca si care o indeamna si o ajuta pe fiica-sa. Ii spune acestuia: “Tu comanzi pe mare, dar aici, in Elada, in casa, comand eu!”. Deci mama nu a inteles niciodata ca o evadare din ortodoxie ar fi o implinire a unicei lor fiice – pentru ca mai avea doi baieti –, iar starea conflictuala este pe tema asta: ortodoxie sau catolicism! Spun asta pentru ca personajele poarta amprenta unei religiozitati.

Ziua Cargo: Actiunea se petrece in doua lumi diferite?

Geo SAIZESCU: Da. In Grecia asistam la ce se intampla in Atena, in Insula Spetses si in Naflion – prima capitala a Greciei libere, in sudul Peloponezului. In lumea asta curata a sudului Greciei – asa cum ar fi muntii nostri, un Maramures sau un nord de Oltenie – nu se merge cu jumatati de masura: ori esti, ori nu esti! Am tinut la acest tablou vivant al lumii elene, cum am tinut si la tabloul vivant al lumii italice, romanice. Pentru ca eroina ajunge in Italia, intalneste idealul ei de maestro in Napoli – care este nu numai un mare oras al sudului Italiei, ci si un mare oras din antichitate, strabatut de fiorii catastrofelor. Pompei este acolo, Vezuviu este acolo, nu ai cum sa nu simti ceea ce a fost odata. Este o lume mai deschisa, mai destinsa, mai luminoasa, pentru ca de aceea s-au nascut acolo Eduardo de Filippo, Sophia Loren, Vittorio de Sica si Sordi. Adica lumea artelor provine din sudul Italiei. Ajungand la Roma, Citta Eterna, eroinei i se impune modelul pe care l-au urmat civilizatiile postelenice, postromanice. N-aveai cum sa nu ti se impuna; pe langa atasamentul nostru pentru Columna lui Traian, Coloseul, San Pietro, Vaticanul, acestea comunica niste lucruri pe care un artist sensibil, cum era pictorita, le filtra prin propria gandire si simtire, iar asta se va vedea in decursul povestii filmului. Maestrul Altamoura nu este un pictor care traieste in turnul de fildes; el este partas la evenimentele socio-politice ale patriei lui, participa la unificarea Italiei. El, un fost garibaldist urmarit, persecutat, paraseste Napoli, iar ea pleaca pe urmele lui, ascunzandu-si identitatea, cautandu-l prin Roma si descoperindu-l la Firenze. Daca judec Napoli, Roma si Firenze, la Firenze este broderia artistica a umanitatii, a Renasterii. Acolo, eroina s-a adapat la ceea ce inseamna Renasterea dominata de marile figuri ale umanitatii - care au fost firenzisti, ca sa zic asa. Chiar modul in care am cautat si la Roma sa dau grandoarea Romei, la Napoli – acea lumina a Sudului, aici am fost tentat sa ajut la portretizarea unei lumi nordice renascentiste italiene, purtatoare de drapel fiind aceasta cetate superba, Firenze. Deci in acest cadru se desfasoara drama eroinei, care se consuma si capata acutizare pentru ca, atunci cand este la Firenze, familia este de acord – pentru ca ea avea un copil si era pe cale sa se nasca si altul –, in ciuda opozitiei mamei, sa treaca la catolicism, iar ea face acest gest, trece la catolicism. Sigur ca filmul nu este o batalie intre ortodoxie si catolicism, dar asta este drama eroinei, ceea ce a marcat-o pe ea, la plecarea dintr-o lume, venind intr-o alta lume, si care va avea un final rascolitor pentru publicul care va asista la spectacol.

Lumea asta a fost, este si va fi aceeasi

Nu este numai povestea acestei Eleni Altamoura. Se impleteste povestea lor – a pictoritei, a pictorului si a familiilor lor, cu implicatiile de care aminteam – cu doua destine ale vietii contemporane. Pentru ca unghiul de vedere asupra secolului XIX in care vietuiesc protagonistii nostri ajunge la noi prin intermediul unui scriitor critic, care redacteaza o poveste a celei care a fost Eleni Altamoura. Dar povestea nu este o zicere la ecran in prim-plan, ci se intampla povestea spusa unei doamne care este ultima posesoare a unei opera semnate de Eleni Altamoura. Pentru ca eroina, in drama ei amoroasa, si-a ars opera. Deci contactul cu lumea ei si cu destinul ei – care a vrut sa fie cum nu sunt altele – sunt prin intermediul unor oameni care rascolesc un trecut rascolind niste destine si, ce intamplare-ntamplatoare! Atat el, cat si ea, aveau in viata moderna similitudini de destin de familie, de indepartare de familie. Doamna avea un baiat care o parasise, deci ea traia aceasta drama asemanatoare destinului pictoritei, pentru ca ea insesi era o suferinda: avusese sot, avusese un copil, iar copilul o parasise. Cum si criticul, istoricul, scriitorul avusese propriile ei experiente. Asadar, m-a straduit ca aceasta impletire a destinelor celor care au fost, si destinele celor care sunt acum, sa ajunga la ideea ca lumea asta a fost, este si va fi aceeasi, cu dureri, cu suferinte, cu aspiratii, cu fericiri, cu nefericiri – cum spunea Lao Tze, ca in fericire exista nefericirea si in nefericire exista fericirea.

O poveste care sa tuseze sufletul contemporan

Am vrut sa fie o poveste care sa tuseze sufletul contemporan, pentru ca sunt unii care s-au instrainat departe de ei insisi prin arta filmului care a cucerit umanitatea prin destine, prin eroi, prin personaje, prin mesaje directe sau indirecte. Fara a face pedagogie sau studii de gen prin intermediul ecranului, dar filmul a cucerit – si se mentine. Marile succese ale filmelor americane se produc pentru ca ele cuceresc prin mari eroi care interpreteaza mari destine. Ei cuceresc prin destin, si invers, actorul este purtatorul in spinare al eroului. Adica, daca ne uitam acum la filmele mai noi americane (americanii isi cultiva valorile, nu si le neaga, indiferent ce varsta ar avea), ei sunt tentati chiar, la un moment dat, daca John Wayne nu mai este, sa gaseasca in lumea actoriceasca ce bate la portile consacrarii la Hollywood un tanar care seamana cu el. De ce? Pentru ca ei vor sa permanentizeze o credinta a americanului: ca el, John Wayne, si cu tanarul care poate sa fie un John Wayne vor fi permanentele unei scoli de viata, care e scoala de viata americana. Credeti ca ei, prin ecran, nu fac educatie? Ei colcaie de ganduri, de idei, de sentimente provocatoare pentru public, pe care il atrag dupa ei intr-un sens sau altul. Zic multi; “A, filmul asta e tezist!” Pai toate filmele americane sunt teziste. In momentul in care ei militeaza pentru impacarea familiilor destramate, cand pledeaza pentru copiii care trebuie sa-si regaseasca familia, pentru dezmostenitii sortii care trebuie sa-si gaseasca un sens, un rost in viata - pai, aia ce e?

Ziua Cargo: Ce actori ati ales sa joace in film?

Geo SAIZESCU: La capitolul eroi si personaje, eu beneficiez de o interpretare stralucita pe care Maia Morgenstern o da doamnei pastratoare a ultimei opere semnate Eleni Altamoura. Este o superba interpreta. Scriitorul – interpretat de Mircea Rusu, are un stil rafinat ultramodern de joc, pilduitor pentru tinerii care trebuie sa stie sa joace. Pictorul este Adrian Paduraru, tanarul care a debutat in filmele de tineret, Georgiana Saizescu este la al patrulea film personal, dar acum are o partitura in rolul Eleni Altamoura de mare consistenta. Aminteam de Eusebiu Stefanescu, de Ileana Stana-Ionescu - prezente remarcabile, cum la fel de remarcabile sunt si aparitiile picturale ale Ruxandrei Sireteanu sau a lui Alecu Croitoru intr-un preot ortodox. Adica punctuatii actoricesti, pentru ca nu este o descarcare de nume sau de numar de actori, este un concentrat ideoartistic care, sigur, mi-as dori sa ajunga la public, asa cum doreste si producatorul Alexandru Iclozan – de la Casaro Film – si Ioana Cantuniari, scenografa filmului. Si, muncind de saptamani si saptamani de zile, asa cum gandeste si Dumitru Lupu, compozitorul filmului, care a apelat la Temistocle Popa, care ne-a oferit cu dragoste sansa ca unul din cantecele lui – “Iubirea ta” – sa fie un leitmotivul de dragoste al filmului, melodie care va fi cantata de o tanara cantareata grecoaica. Tocmai acum, cand vorbim, astept sa primesc acel - hai sa zic asa - curriculum vitae al cantaretei, pentru ca vreau ca pe genericul filmului si la finalul filmului melodia principala sa fie cantata in greceste. Asta ca sa rotunjim, nu numai pentru a cuceri publicul grecesc de pe continent si chiar din insula Afrodita – Cipru. Toti, cand au auzit ca fac o poveste de dragoste, si cu un substrat asa de dramatic, de consistent emotional si emotionant, mi-au spus: “Domne, am crezut ca e comedie”. Sigur, majoritatea filmelor mele sunt comedii, dar exercitiul dramatic nu mi-a lipsit, pentru ca, atunci cand am rascolit televiziunea nationala, timp de 12 ani am tinut topul cu “Ciuta”, dupa Victor Ion Popa, cu Mariana Mihut, sau cu “Acesti ingeri tristi”, dupa D.R. Popescu, sau cu “Patima rosie”. Comedia e mai greu de facut. Nu pot spune ca mi-a fost usor, cu piese dramatice montate la televiziune, sau pe scena, ori cu filmul despre care vorbim, dar vreau sa spun ca am avut o mare bucurie sa pot lucra cu actori care comunica intre ei, care respecta cuvantul, care respecta relatia. Acuma este un fel de balmajeala verbala, adica nu mai e nicio acuratete in ceea ce priveste coloana sonora, muzica, zgomotele, ambiantele. Mi-a placut sa intrebuintez camera si lumina pe care Marian Stanciu - directorul de imagine al filmului - si-a dat masura talentului lui, reusind portrete feminine de exceptie. Trebuie spus ca, in materie de imagine, marea batalie pentru un director de imagine este reusesti sa faci portrete feminine. Ca si in pictura, toamna: ai o panza pe care o frunza galbena e in picaj. “Bai, zice ca e toamna. Pfui, e geniala chestia!”. Dar cand ajungi sa faci o fizionomie, un zambet, un gest, un comportament, atunci “Auguri!”.

Coloana sonora o lucrez acum cu un tanar monteur – Madalin Cristescu – si cu inginerul de sunet cu care am facut 8-10 filme – Mihai Orasanu -, sa dam o consistenta opera filmica.

Catalin Saizescu, regizorul second cu mana de fier

Sigur, nu pot sa uit ca, in afara de lumea actoriceasca pe care am pomenit-o, joaca si un tanar actor care este student la Universitatea Hyperion – Avram Iclozan –, care joaca rolul fratelui pictoritei, si un alt frate, mai mare - care mi-a fost de mare ajutor, fiind baiatul meu - regizorul Catalin Saizescu. Catalin mi-a facut munca de secundariat de mare exceptie, si i-am multumit pentru ca s-a dus sa munceasca mult si bine la productiile frantuzesti facute cu Puiu Marinescu la casa lui de filme, si a muncit enorm, ca asistent si ca secund, cu frantujii. Or, munca de regie este o munca organizatorica, o munca conceptionala - da, a maestrului, dar organizatoric, administrative, trebuie sa fie un creier care sa domine umanitatea aia pe care o ai la indemana. Ganditi-va: mergi – ca, doar am facut atatea filme – la munte si la mare, iar toata echipa crede ca e in vacanta. Dar daca esti in Grecia si in Italia, cum crezi ca e o echipa? Intr-o supervacanta! Si, atunci spun ca m-a ajutat Catalin, pe langa ca si-a facut rolul respectiv, dar a tinut in mana echipa, beneficiind de un scaun regizoral pe care scria “Regizor”, in amintirea scaunului pe care l-am luat eu de la Paramount. Am amintit de Paramount pentru ca, pana in primavara dau gata o carte personala “Mascatul din Santa Fe”, jurnalul sederii mele in America, un cocktail american.

Ziua Cargo: La cate volume publicate veti ajunge cu acesta?

Geo SAIZESCU: Al 9-lea volum, daca e sa nu le numaram si pe cele de stricta specialitate.

Ziua Cargo: Cand va fi lansat filmul?

Geo SAIZESCU: Nu cred ca este bine de lansat in miez de iarna filmul. Mi-ar placea ca evenimentul sa aiba loc de Martisor, ca un cadou dat lumii feminine. Asa ca, la sfarsitul lunii noiembrie mergem la Atena, sa vedem daca subtitram, pentru ca grecoaica canta, dar simti nevoia ca dialogurile din romana sa le subtitrezi. Mai sunt jocuri de apropiere cu partea greceasca, in special.

[bremen1980]

Alt ''geniu'' chinuit de sculament ,aaaa adica de talent .