|
|
Thread Tools | Search this Thread |
31 May 2020, 20:04 | #41 |
Guru
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
|
"Sein und Zeit", 44 de ani de la moarte, "Ce este «fiinţa»?..Fiinţa este transcendens-ul pur şi simplu.", moare la Freiburg pe 26 mai 1976, Martin Heidegger, născut în Messkirch (landul Baden-Wurttemberg), la 26 septembrie 1889, filosoful postmodernist german, ontolog, fenomenolog şi existențialist : notat (dedicatie) -Todtnauberg, Pădurea Neagră, 8 aprilie 1926. cu toată admiraţia şi prietenia lui Edmund Husserl - (Întrebarea poartă asupra fiinţei omului în întregul lui, pe care suntem obişnuiţi să-I concepem ca unitate trup-suflet-spirit), A studiat teologia şi filosofia la Universitatea din Freiburg, fost asistent al lui Husserl (1923‐1928), profesor la Universitatea din Marburg (1928‐1946) şi la cea din Freiburg (1946‐1951). i s‐a interzis să predea între 1952‐1976. - din fundamentala scriere filosofică a sec.XX- "Fiinţă şi timp :**Fiinţa este de fiecare dată fiinţa unei fiinţări. Fiinţarea poate foarte bine să fie determinată în fiinţa sa, fără ca pentru asta să trebuiască să dispui de un concept explicit al sensului fiinţei. Această fiinţare, care suntem de fiecare dată noi înşine, şi care, printre altele, deţine posibilitatea de a fi a interogării, o concepem terminologie ca "Dasein "/ "om". În?*ţelegerea fiinţei este ea însăşi o determinaţie a fiinţei "Dasein"-ului. "Dasein"-ul (omul) este de fiecare dată, în fiinţa sa factică, aşa cum el a fost deja şi "ceea ce "el a fost deja. Explicit sau nu, el este trecutul său. Şi aceasta nu se întîmplă doar în sensul că trecutul se furişează, aşa zicînd, "în urma" lui, că el posedă un trecut precum o calitate simplu-prezentă, care cînd şi cînd s-ar face simţită în el. Dasein-ul (omul) "este" propriul său trecut în modul fiinţei sale, care, în linii mari spus, "survine" de fiecare dată pornind din viitorul său. Fiinţarea este cea căreia, aşa zicînd, i se cere socoteală în privinţa fiinţei sale. Insă dacă ea trebuie să poată revela în chip nefalsificat caracteristicile fiinţei sale, atunci ea trebuie, în ce o priveşte, să fi devenit mai întai accesibilă aşa cum este în ea însăşi. Fiinţa fiinţării nu "este", ea însăşi, o fiinţare. Fiinţarea suntem de fiecare dată noi înşine. Fiinţa acestei fiinţări este de fiecare dată "a mea". Ţine de fiinţa acestei fiinţări ca această fiinţare însăşi să se raporteze la fiinţa sa. Dasein-ul există. Dasein-ul este apoi fiinţarea care sunt de fiecare dată eu însumi. Dasein-ului care există îi aparţine faptul-de- a-fi-de-fiecare-dată-al-meu ca o condiţie a posibilităţii autenticităţii şi neautenticităţii. Dasein-ul există de fiecare dată în unul dintre aceste moduri, respectiv în nediferenţierea lor ca moduri. Însă aceste determinări ale fiinţei Dasein-ului trebuie acum văzute şi înţelese a priori pe baza constituţiei de fiinţă pe care o numim *faptul-de-a-fi-în-lume*. Fiinţei Dasein-ului îi aparţine înţelegerea fiinţei. Înţelegerea a ceva îşi are fiinţa într-o capacitate de înţelegere. Dacă Dasein-ului îi revine în chip esenţial felul de a fi al faptului-de-a-fi-în-Iume, atunci din conţinutul esenţial al înţelegerii fiinţei face parte înţelegerea faptului-de-a-fi-în lume. Lumea nemijlocită a Dasein-ului cotidian este lumea ambiantă.**
*** **Dasein-ul/omul este în chip esenţial fapt-de a-fi-laolaltă. Grija-pentru-ceIălalt se dovedeşte a fi o constituţie de fiinţă a Dasein-ului care, potrivit diferitelor sale posibilităţi, este tot atît de strîns legată de fiinţa acestuia raportată la lumea preocupării sale, cît şi de fiinţa autentică raportată la sine însuși.Faptul-de- a- fi-unul- -Iaolaltă-cu-altul se întemeiază în primă instanţă, şi adesea chiar exclusiv, în acel ceva care -în cuprinsul faptului- de-a a- fi- unul laolaltă-cu-altul -constituie obiectul preocupării comune. Un fapt-de-a-fi-unul-Iaolaltă-cu-altul care rezultă din aceea că toţi fac acelaşi lucru nu numai că se menţine cel mai adesea în limitele exteriorităţii, ci se întîmplă să ia forma distanţei şi a rezervei. Faptul = de = a = fi = unul-Iaolaltă-cu-altul al celor care sunt prinşi în aceeaşi treabă se hrăneşte adesea doar din neîncredere. Invers, angajamentul comun pentru aceeaşi cauză este determinat de felul în care fiecare, de fiecare dată, şi-a asumat Dasein-ul propriu. Abia această solidaritate autentică face cu putinţă adevărata supunere la obiect care îl eliberează pe celălalt în libertatea sa pentru el însuşi.(..) Ca fapt = de= a = fi = unul-laolaltă-cu-altul cotidian, Dasein-ul se află sub autoritatea celorlalţi. El însuşi nu este; fiin?*ţa i-a fost confiscată de către ceilalţi. Bunul plac al celorlalţi dispune de posibilităţile de fiinţă cotidiene ale Dasein-ului. Aceşti ceilalţi nu sînt nişte alţii determinati. Dimpotrivă, oricare altul poate să-i reprezinte. Hotărîtoare este numai dominaţia inaparentă a celorlalţi, preluată deja în chip nevăzut de Dasein-ul ca fiinţă-laolaltă. "Fiecare dintre noi" (man selbst) aparţine celorlalţi şi le consolidează puterea. "Ceilalţi", numiţi astfel pentru a ascunde apartenenţa noastră esenţială la ei, sînt cei care, în primă instanţă şi cel mai adesea, "sînt prezenţi-aici" în faptul = de = a = fi = unul -laolaltă -cu -altul cotidian. "Cine"-le nu este nici cutare şi nici cutare, nici "fiecare dintre noi", nici cîţiva şi nici suma tuturor. "Cine"-le este neutrul, impersonalul "se". Faptul-de-a-fi-sine autentic nu se întemeiază pe o stare de excepţie a subiectului, una desprinsă de impersonalul "se", ci este o modificare existenţielă a impersonalului "se" ca existenţial esential.** *** ** Adevăr "există" (es gibt) numai în măsura în care si atîta vreme cît este Dasein. Fiinţarea este numai atunci descoperită şi numai atîta vreme deschisă cît este în genere Dasein. Legile lui Newton, principiul noncontradicţiei, fiecare adevăr în genere sînt numai atîta vreme adevărate cît Dasein-ul este. Înainte ca Dasein-ul în genere să fi fost şi după ce Dasein-ul în genere nu va mai fi, nici un adevăr nu a fost şi nici unul nu va mai fi, deoarece în aceste cazuri el nu poate fi ca stare de deschidere şi stare de descoperire. înainte ca legile lui Newton să fi fost descoperite, ele nu erau "adevărate"; de aici nu rezultă că ele erau false şi nici că ele ar deveni false dacă, ontic vorbind, nu mai este posibilă nici o stare de descoperire. Tot astfel, nu trebuie cîtuşi de puţin să ne imaginăm că o asemenea "îngrădire" reprezintă o diminuare a faptului - de-a-fi-adevărat propriu "adevărurilor"/**Fiinţa - şi nu fiinţarea - "există" (es gibt) doar în măsura în care este adevăr. Şi adevărul este numai în măsura în care este - şi câtă vreme este - "Dasein."** *** **A muri nu înseamnă oare a pleca din lume, nu înseamnă a pierde faptul-de-a-fi-în-Iume? Totuşi, fiinţa celui mort, ca ființă- care-l nu- mai-este-în-Iume, continuă să fie - dacă e înţeleasă într-un mod extrem - o fiinţă, numai că în sensul de doar-simplă-prezenţă a unui lucru corporal, aşa cum poate fi el întîlnit. Cînd ceilalţi mor, putem experimenta acest straniu fenomen de fiinţă ce poate fi definit ca transformare a unei fiinţări ce are felul de a fi al Dasein-ului (în speţă al vieţii) în fapt- de-a- nu- mai-fi-Dasein. Sfirşitul fiinţării ca Dasein este începutul fiinţării ca simplă-prezenţă.** /// ( Faptul-de-a-sfîrşi al vie?*ţuitoarelor l-am numit pieire. Moartea este o posibilitate de fiinţă pe care Dasein-ul însuşi are de fiecare dată să şi-o asume. Cu moartea, Dasein-ul stă în faţa lui însuşi în putinţa lui de a fi cea mai proprie Dasein-ul îşi are şi el moartea sa fiziologică, asemenea oricărei vieţuitoare; dar el o are nu într-o izolare ontică, ci codeterminată de modul său originar de a fi. Şi în măsura în care este aşa, Dasein-ul poate la rîndul său să sfîrşească, fără ca propriu-zis să moară, deşi, pe de altă parte, ca Dasein, el nu piere pur şi simplu. Acest fenomen intermediar îl desemnăm prin cuvîntul deces. Iar termenul a muri este folosit pentru acel fel de a fi în care Dasein-ul este întru moartea sa. De aceea trebuie spus: Dasein-ul nu piere niciodată.) ** - "Fiintă şi timp" /Martin Heidegger; trad. din germană Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă. - Bucureşti: Humanitas, 2003 - https://24pharte.ro/interviu-cu-mart...SabfBznKy2KYug |
29 Jul 2020, 15:27 | #42 |
Guru
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
|
=118 ani, Karl Raimund Popper, **Nu voi retrage propunerea de a adopta falsificabilitatea drept criteriu de demarcaţie logic-inductiv**, filosofia popperiană (In ce mă priveşte, mă interesează ştiinţa şi filozofia numai fiindcă doresc să învăţ ceva despre enigma lumii in care trăim şi despre enigma cunoaşterii acestei lumi de către om. Şi socot că numai o renaştere a interesului pentru aceste enigme poate salva ştiinţa şi filozofia)**Un om de ştiinţă angajat Intr-o cercetare ştiinţifică particulară, bunăoară una fizică, poate să înceapă, fără ocoluri, cu tratarea problemei lui. El poate, ca să spunem aşa, merge direct spre miezul lucrurilor. Există un "miez" aici: o construcţie ştiinţifică, o situatie-problemă general recunoscută. Din această cauză, cercetătorul poate să lase pe seama cititorului incadrarea cercetării sale în sistemul ştiinţei. Intr-o altă situaţie se găseşte filozoful. El nu slă în faţa unei construcţii ci a unui teren cu ruine (în care pot fi descoperite, ce-i drept, şi comori). Legătura cu o situaţie-problemă general recunoscută nu o poate stabili ; faptul că o asemenea situaţie nu există este, poate, singurul care se bucură de o recunoaştere generală. Într-adevăr, în controversele filozofice se iveşte mereu întrebarea dacă filozofia are de-a face, în general, cu "probleme" autentice. Cine răspunde afirmativ la această intrebare, cine nu consideră, cu toate acestea, ca lipsită de perspectivă încercarea de a depăşi starea tristă a ceea ce se numeşte discuţie filozofică, acela poate, dacă nu aderă la nici una din şcoIile în dispută, să meargă pe un singur drum: s-o ia de la început**, născut la 28 iulie 1902, un clasic al filosofiei secolului XX, gânditorul, la sfarşitul lui 1936 a acceptat o catedra in Noua Zeelandă, devine și profesor, austriacul Sir Karl Raimund Popper (1902-1994), recunoaște în biografie că a fost influențat de Einstein, in Scrisori este chiar combătut de celebrul fizician ; În prima sa carte, scrisă în limba germană (trad. rom. M. Flonta, Al. Surdu, E. Tivig, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981), de fapt opera sa principală**Logica cercetarii/ publicată în toamna anului 1934 – "Logik der Forschung", scris : " Deşi a părut unora ca o critică a Cercului de la Viena, scopurile ei principale erau pozitive. Am încercat să propun o teorie a cunoaşterii umane. Dar am privit cunoaşterea omenească într-un mod cu totul diferit de modul cum au privit-o filosofii clasici. De la Hume, Mill şi Mach, mulţi filozofi au considerat cunoaşterea omenească ca ceva stabilit. Cunoaşterea omenească era considerată in primul rând ca ceea ce ştia fiecare: că pisică este pe rogojină; că Iulius Caesar a fost asasinat; că iarba este verde. Toate acestea mi se par extrem de neinteresante. Ceea este interesant este cunoaşterea problematică, dezvoltarea cunoaşterii - descoperirea. Dacă privim teoria cunoaşterii ca o teorie a descoperirii, atunci cel mai bine va fi să examinăm descoperirea ştiiintifică.Ţine mai degrabă de măreţia şi frumuseţea ştiinţei că putem învăţa, prin cercetări critice, că lumea este cu totul altfel decat ne-am imaginat-o - Inainte ca imaginaţia noastră să fi fost pusă In mişcare de infirmarea teoriilor noastre anterioare. Nu poate să existe vreun motiv pentru a crede că acest proces se va Incheia vreodată. Există o metodă care poate fi caracterizată drept "metoda filozofiei". Dar ea nu este proprie numai filozofiei ; ea este mai degrabă metoda oricărei discutii raţionale şi prin urmare metoda ştiinelor naturii în aceeaşi măsură ca şi a filosofiei :'metoda pe care o am în vedere este aceea de a formula problema cu claritate şi de a examina în mod critic diferitele soluții propuse.**
*** **Teoria cunoaşterii, ca şi filosofia în general, are nevoie de o "apologia pro vita sua" - o apărare a dreptului ei la existenţă. Căci ceea ce are filozofia pe conştiinţă de la moartea lui Kant, atît din punct de vedere intelectual, cît şi din punct de vledere moral, reprezintă o grea învinuire. Există însă un argument în apărarea filozofiei. El este următorul : toti oamenii au o filozofie, fie că o ştiu, fie că nu. Sunt de acord că aceste filozofii ale noastre, toate împreuna, nu au o mare valoare. Dar influenţa lor asupra gîndirii şi acţiunii noastre este adesea de-a dreptul copleşitoare. Datorită acestui fapt devine necesar să examinăm crilic filozofiile noastre. Aceasta este menirea filozofiei : şi în aceasta constă apărarea ei. Cât priveşte ţelul pe care îl urmăreşte, această sarcină este mai puţin lipsită de modestie decît multe alte sarcini pe care şi le-a propus filozofia. Dar ea poate fi îndeplinită numai dacă învăţăm să vorbim şi să scriem cit mai clar şi mai simplu cu putinţă. Cultul neclarităţii, astăzi la modă, trebuie să fie abandonat iar expresionismul filozofic trebuie să fie înlocuit cu o atitudine critică şi raţională. Nu de cuvinte este vorba, ci de argumente care pot fi criticate. Tot astfel cum fiecare are propria sa filozofie, fiecare are şi o teorie a cunoaş?*terii - de obicei una inconştientă ; şi multe pledează pentru punctul de vedere că epistemologiile noastre au o influenţă hotărîtoare asupra filozofiilor noastre. Problema fundamentală a teoriei cunoaşterii este: Putem oare să cunoaştem într-adevăr ceva? (sau, în formularea lui Kant: Ce pot să cunosc?) .Am încercat acum 35 de ani, în cartea de faţă, să răspund la această intrebare. Răspunsul meu nu este pesimist, relativist sau "sceptic" (în sensul folosirii moderne a cuvîntului "sceptic"). El arată că putem învăţa din greşelile noastre. O apropiere de adevlar este posibilă. Acesta era răspunsul pe care l-am dat pesimismului gnoseologic. Dădeam însă şi un răspuns optimismului gnoseologic. Cunoştinţele sigure ne sunt refuzate. Ştiinţa noastră este formulare şi critică a conjeclurilor; o retea de ipoteze, de presupuneri, Această înţelegere îndeamnă la modestie intelectuală, în domeniul intelectual, şi îndeosebi în filosofie - este valabilă, in ciuda lui Goethe, zicala că "numai calicii sunt lipsiţi de modestie.** * / / / / * Viziunea gnoseologică pe care am formulat-o in 1934 a fost anticipată de Xenofan, acum 2500 de ani : Zeii nu au dezvaluit muritorilor totul de la început Ci noi, căutînd în decursul timpului, găsim ceea ce este mai bun. Adevăruri sigure dwspre zei şi despre toate lucrurile de care vorbesc eu Nu a cunoscut şi nu va cunoaşte niciun om Şi chiar dacă cineva ar vesti candva cel mai desăvîrşit adevăr El însuşi nu şi-ar da seama de aceasta, caci totul este urzit din opinie. *** (Karl Popper : Progresul ştiinţei nu se datoreşte faptului că acumulăm în decursul timpului tot mai mul te experienţe perceplive şi nici faptului că invăţăm să utilizăm mai bine simţurile noastre. Pornind de la trăirile noastre senzoriale neinterpretate nu ajungem niciodată la ştiinţă, oricît de sirguincios le-am aduna şi ordona. Numai prin idei îndrăzneţe, prin anticipări nejustificate, prin speculaţii cutezătoare, puse mereu la incercare , putem prinde/ captura natura. Acei dintre noi care nu doresc să-şi supună ideile riscului infirmării, nu participă la jocul numit ştiinţă.) *** https://www.youtube.com/watch?v=jXVC...yjQKA93ZHgOgWk Last edited by victor_homescu : 29 Jul 2020 at 20:01. |
02 Jan 2021, 08:35 | #43 |
Guru
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
|
104 ani, împliniți astăzi, sâmbătă 2020 noiembrie 6**marxist n-am fost niciodatã (nefiind niciodatã, nici materialist, nici monist, nici imanentist, ci mizînd întotdeauna pe transcendență)**, filosoful Mihai Șora **Doar omul este pus in pozitia de a cauta solutii, de a trebui mereu sa opteze intre „da” si „nu”. Aceasta continuă oscilare, aceasta deliberare, prealabilă oricarei decizii umane, este ceea ce numesc dialog interior. El nu se desfășoară la modul explicit, ba, în majoritatea cazurilor, nici măcar verbal, pentru cã ar cere mai mult timp decit timpul care‑ți este lăsat pentru o hotărîre.(.).Cum sã spun ? Ființa (a mea, a ta, a lui, a ei ;a noastrã – împreunã) e, întotdeauna, un anume potențial de existență. Nimeni (în afara titularului ei) n-o poate – ca ființă (potențială – mãtura din (ne)locul ei. Oricum, niciodatã „împrejurãrile”. Tu însuți, noi înșine, da ; din lene; din nebãgare de seamã. Tu o poți noi o putem mãtura, asa-zicînd „cu dosul palmei”. Cum? Pur si simplu, neasumînd-o. Dacã însã – și cîtã vreme – într-adevãr ții, ținem la ea ca la o sămînță datã în custodie spre fructificare, în nici un caz n-o vei, n-o vom pierde. Nici chiar în situații - limitã. Spre exemplificare, sã luãm cărțile apãrute pînã acum cu referire la regimul penitenciar din România comunistã. Din ele rezultã limpede cã pînã si în experientele cele mai devastatoare, de tip Pitesti, pînã si acolo se poate rezista. Eu l-am cunoscut pe Ovidiu Cotrus, un om asupra cãruia a apãsat cu toatã greutatea ei experiența devastatoare a Pitestiului. L-au rãpus pînã la urmã bolile organice contractate acolo, dar nu l-au diminuat cu nimic în ființa lui ororile pe care le-a îndurat. Sau exemplul lui Nicu Steinhardt, cunoscut de toatã lumea. El a avut un moment de cumpãnã din care l-a scos tatãl sãu, atunci cînd i-a spus „sã nu fie jidan fricos”. A fost, în ce-l priveste, momentul de trezire. și treaz a rãmas în toate încercãrile prin care a trecut în continuare. Eu prefer sã zic : „trezeste-te”. Fac dihotomia aceasta, între destept si treaz. Cãci desteptul, s-o fi deșteptat el din somn, dar e încã buimac ; cel treaz de-a binelea vede însã departe.**
*** **Nu e deloc totuna s-o duci de pe o zi pe alta, înconjurat simtindu-te (doar tu, subiect adevãrat) de o masã omogenã de indivizi «oarecare», obiecte antropomorfe perfect intersanjabile, în care la tot pasul sã poti da nas în nas cu dușmanul, sau, dimpotrivã, sã trăiești din plin într-o lume familiarã, doldora de chipuri diferite unele de altele (și de tine, bineînțeles), pe care le-ai descoperit doar uitîndu-te pe tine si uitîndu-te la ele (la fiecare în parte) ca la cineva anume, cu disponibilitate si solicitudine – si cu încîntatã uimire. Cãci lumea în care ți se petrece viața e într-adevãr mai bogatã sau mai sãracã în proporție directã cu capacitatea ta de a descoperi în juru-ti miraculoasa bogăție a diferențelor, întruchipateîn tot atîtea chipuri ireductibile care, la rîndul lor, te vor descoperi pe tine, în deplinã reciprocitate, ca unic, ireductibil și de neînlocuit. Da, da : singura șansă a fiecãruia de a face parte dintr-o atare lume – re-umanizatã (si re-vrãjitã), adicã din Lumea netrucatã a lui Dumnezeu (în care sã se simtã cu adevãrat «acasã») – descoperit fiind de cãtre ceilalti drept o persoanã ireductibilã învestitã cu demnitatea asumãrii în deplinã libertate a chipului propriu si a împlinirii acestuia pînã la deplina asemãnare ; singura șansă, deci, a fiecãruia de a accede la propria-i împlinire este de a începe prin a se uita de-a binelea pe sine si de a-si întoarce privirea spre ceilalti (luati unul cîte unul), descoperindu-le fiecãruia în parte chipul propriu, unic si ireductibil – si iubindu-l în consecintã (sub acoperisul unei aceleiasi case)”./-(Firul ierbii, Scrisul românesc, 1998) *** Mihai Sora : *O datã bine așezat în aceastã situatie de normalitate, iti vei putea spune ție însuți ceea ce Adam Michnik a ajuns (dar dupã cîte avataruri !) sã-si spunã siesi – si anume cã „nu trebuie sã luptãm pentru o societate idealã, perfectã și fãrã conflicte, ci pentru o societate conflictualã, în care conflictele pot fi rezolvate prin regula jocului democratic. Așa m-am lecuit eu de inflamarea leninistã care a marcat începutul uceniciei mele întru cele politicesti* - volumul "Despre dialogul interior. Fragment dintr-o Antropologie Metafizicã," traducere din limba francezã - Mona Antohi si Sorin Antohi, postfatã de Virgil Nemoianu, Humanitas, Bucuresti, - Mihai Șora, (o glosă convingătoare ; zic!), despre cum : **m-am lecuit eu de inflamarea leninistã care a marcat începutul uceniciei mele întru cele politicesti.** - *** **Douãzeci și opt de ani aveam (în urmã cu cincizeci de ani) cînd am scris aceastã carte nãbãdãioasã. Am scris-o, asa-zicînd, pe nerãsuflate : în fierbintea varã a lui 1944. Ocupația hitleristã în Franta, desi isi întetise violența dincolo de orice limite, trãgea în mod vizibil sã moarã, împreunã cu forma instituționalizată a nazismului, care-i dãduse naștere . Lumea întreagã era la o rãscruce. Viitorul nu se știa prea bine ce anume avea sã ne aducã, dar un lucru mãcar era absolut sigur: cã în nici un caz nu va readuce trecutul. Oricum, era o vreme în care cine se simțea angajat profund în soarta lumii (și care tînãr nu se simte astfel ?) avea în primul rînd de regîndit lumea din temelii, ca sã-și lãmureascã mãcar sieși drumul de urmat ; de regîndit, bineînțeles cu întreaga ființă trup și suflet ; de regîndit din încercãri și îndurãri poate mai mult chiar decît din carti și din cunostinte puse cap la cap, desi nici acestea nu lipseau.cunoștințe Opțiunea cea mai urgentã – și care trebuia cel mai repede lãmuritã – era evident opțiunea politicã. Dacã însã la întrebarea negativã : „Ce nu vrei ?”, rãspunsul era ușor de dat, în sensul cã nu trebuie sã vrei si cã, oricum, nici nu poti voi rãul ce-ți sare în ochi, rãspunsul era mult mai greu de dat în cazul întrebãrii asa-zicînd pozitive : „Ce anume e cazul sã vrei ? Încotro s-o apuci ?”Revin la acea perioadã de cumpãnã din tinerețea mea, pentru cã alegerea de atunci se configurase la intersecția unui elan cu o iluzie, iar elanul acela nu-l reneg nici în ziua de azi, cãci îl știu generos și pur; cît despre iluzie, ei bine, ea avea sã se destrame relativ repede, în contact cu o realitate, în numele ei construitã (sau pe cale de a fi construitã),dar care, la fiecare pas, o dezmintea cu o brutalã evidentã. (Mã refer, bineînțeles, vorbind despre aceastã progresivã auto-demistificare, la primii doi-trei ani care au urmat întoarcerii mele în România, în toamna lui 1948, plãnuitã de mine ca o scurtã vizitã familialã – ca sã-mi revãd părinții de care mã despãrtisem la sfîrșitul anului 1938 –, dar transformatã, fulgerãtor, într-o veritabilã sechestrare, prin inflexibila decizie discreționară a unui „aparat” inuman cãruia nimeni și nimic nu i se putea opune). Dar sã revenim, deocamdatã, la iluzia despre care vorbeam: cea din anii ocupației hitleriste în Franța Construitã în bunã parte pe neștiință, deși, într-o anumitã (chiar dacã minimã) mãsurã, și pe un refuz (neasumat ca atare), sã spunem, mai degrabã, pe o oarecare reticență de a da crezare deplinã puținelor informații – de detaliu în genere, și ca atare socotite irelevante – care o contraziceau, iluzia despre care vorbesc consta, în primul rînd, în împărțirea în douã zone antagonice – una evident neagrã, cealaltã albã - albã, cu excluderea din principiu a oricãrei nuanțe de gri – a lumii învrãjbite din care omenirea întreagã – sãtulã de ororile rãzboiului – se pregãtea sã se smulgã. Cei rãi erau asadar îngrãmãditi cu toții într-o singurã parte : erau acești ocupanți realmente dezumanizati, într-adevãr capabili de a duce la îndeplinire cele mai cumplite bestialitãti, nu numai cu sînge rece si cu conștiința sigurã de sine a autoproclamatei lor superioritãti „ariene”, ci chiar și cu aceea de a-și fi îndeplinit în felul acesta datoria. De cealaltã parte, nici un singur rãu ; numai bunii și cei mai buni posibili. („Cealaltã parte” o constituiau, evident, marile puteri angajate în lupta contra triunghiului Berlin-Roma-Tokio, iar Uniunea Sovieticã în aceeași tabãrã cu democrațiile occidentale se afla.) Desigur, încã din țară auzisem de marile epurãri din Partidul bolșevic și din Armata roșie, de la sfîrsitul anilor treizeci ; asta însã – deși îmi crease imaginea unui regim nu doar autoritar, ci de-a dreptul tiranic –, nu numai cã nu-mi impusese imaginea apocalipticã pe care avea sã mi-o impunã comunismul real (îndurat mai tîrziu pe propria-mi piele), dar nu mã fãcea mãcar sã întrevãd amploarea și gravitatea crimelor directe, a crimelor propriu-zise care apãsau pe umerii lui Stalin și ai anturajului sãu. Și asta cu atît mai mult cu cît, imediat dupã declanșarea rãzboiului germano-sovietic și rapida ocupare de cãtre Wermacht a unei bune părți din teritoriul european al colosului bolșevic, Stalin a simțit cu viclenia ce-i era proprie, cã e cazul sã ușureze temporar povara opresiunii ideologice interne, și a și usurat-o într-un mod ostentativ, deschizînd porțile bisericilor pravoslavnice și acordînd unele libertăți care pînã atunci fuseserã de neconceput. La asta se cade sã adãugãm efectul propagandistic obținut prin intensa „mediatizare” (cum se spune acum), de cãtre foștii aliați ai URSS, a acestei „liberalizãri” efectuate doar sub presiunea evenimentelor, dar care nu numai cã era deliberat supradimensionatã, dar mai era și prezentatã ca o dovadã a începutului de „umanizare” ireversibilã a unui regim pînã atunci abhorat de toți. În schimb, crimele de care se fãcuse vinovat Hitler și nazismul îmi erau prea bine cunoscute : într-adevãr, în ultimii doi ani de ocupație a Franței le-am fost, cu teroarea în suflet, potențială victimã și oricum, martor asa-zicînd cotidian, cãci nu era zi de la Dumnezeu în care sã nu-mi fie dat sã trec pe lîngã urmele unei crime, sãvîrsitã de obicei în zorii zilei (victimele fiind „ridicate” cu predilecție în toiul nopții ); ba, începînd cu primãvara lui 1943, cînd înfrîngerea Germaniei începea sã prindã chip, prindea chip de asemenea și tot ce se zvonise pînã atunci despre lagãrele de exterminare naziste, a cãror oroare avea sã fie dezvãluitã în toatã grozãvia ei de trupele anglo-americane, pe mãsurã ce înaintau spre inima Germaniei.În fond, iluzia fusese de a crede cã bolșevismul era într-adevãr totuna cu puterea sovietelor, firește adunatã la vîrf (altfel cum s-ar fi putut, mai ales la vreme de rãzboi ?), dar emanînd totuși în ultimã instanță, ca în orice democrație , fie ea și de un tip cu totul aparte, de la multitudinea însumatã a demos-ului, adicã „de jos”, de la baza piramidei. Acesta mi se pare a fi constituit punctul de plecare al supradimensionãrii figurii lui Lenin în cartea mea de acum cincizeci de ani. Nu a figurii teoreticianului cu pretenții filozofice din Materialism și empiriocriticism, desigur. Cãci punctele mele de plecare au fost cu totul altele (și oricum, toate își aveau rãdãcinile înfipte în humusul neotestamentar, în lumina cãruia era, firește, descifrat și mesajul veterotestamentar), iar marxist n-am fost niciodatã (nefiind niciodatã, nici materialist, nici monist, nici imanentist, ci mizînd întotdeauna pe transcendență), deși lucrãrile de tinerețe ale lui Marx m-au impresionat prin coincidența problematicii alienãrii (Entfremdung) – la el, firește, secularizatã din creștet pînã-n tãlpi – cu propria mea problematicã : aceea a salvãrii ontologice. Așadar nu figura gînditorului, nici mãcar aceea a teoreticianului politic, ci aceea a omului de acțiune Lenin, a politicianului care, pe muchie de cuțit, a izbutit sã rãstoarne o stare de lucruri ce pãrea înțepenită de secole și sã îndrepte cursul evenimentelor într-o cu totul altã direcție, a fost- în textul meu-supradimensionatã. El mi s-a pãrut a fi fost o figurã providentialã, iar regimul care s-a ridicat în Rusia dupã moartea lui, și mai ales dupã lichidarea trotkismului, într-un cuvînt : regimul stalinist, îmi apãrea ca o deviere monstruoasã tocmai de la ceea ce mi se pãruse mie atunci cã trebuia sã fi constituit sensul inițial (și definitoriu) al acțiunii lui Lenin. Cît despre Stalin, numele lui n-a venit nici o singurã datã sub pana mea. (Nu-i mai puțin adevãrat cã nici despre Lenin n-am mai scãpat vreun cuvînt de audã, în nãuceala care m-a cuprins dupã ce am dat cu ochii de realitatea însãsi pe care pînã atunci mã multumisem s-o imaginez). De ce, totuși mi s-a pãrut providentialã figura lui Lenin ? Poate pentru cã – în înfruntarea, pentru mine de importantă vitalã, dintre a avea și a fi – nutream convingerea cã (fie și blocat cum era, ca gînditor, de inacceptabile, pentru mine, presupoziții materialiste) el se plasa totuși cu hotãrîre, de partea lui a fi. Și evident, aici m-am înșelat amarnic. Cãci ceea ce gîndeam eu în termenii unei eliberãri de balast, în termenii unei libere autodespuieri de excrescentele încremenite ale lui a fi, tocmai pentru a nu mai fi încãtusat de funcționarea lor inerțială el gîndise în termeni de expropriere a lui a fi, de deposedare brutalã a acestuia de orice garanție asa-zicînd palpabilã a autonomiei sale ontologice, tocmai prin mijlocirea unui avut (economic) propriu, direct proporțional cu „volumul” sãu ontologic. Profunda descumpãnire, ulterioarã – cum am mai spus – întoarcerii mele în țară, a marcat și începutul limpezirii mele. Pe la sfîrșitul anului 1987 – reconsiderîndu-mi tinerețea și încercînd sã dau în vileag iluzia care a imprimat opțiunii mele de atunci stiuta direcție –, am și scris despre asta, într-o carte ce urma sã aparã cînd (șidacã !) s-o putea, și care a și apãrut, apoi, în vara lui 1990 : Eu & tu & el & ea...Citez : „Cu vreo patruzeci și ceva de ani în urmã mi s-a întîmplat și mie sã cred cã libertatea de a fi, adicã de a te împlini și de a strãluci prin aceastã liberã împlinire, de a strãluci și de a te bucura de aceastã strãlucire care peste întreaga lume se revarsã ; într-un cuvînt, am crezut cã libertatea asta, dupã care o lume întreagã tînjea la ieșirea din inomabilul tunel al unei opresiuni fãrã precedent, merita sã te angajezi într-un supliment (crezut trecãtor) de alienare, dacã acest supliment de alienare reprezenta singura cale de a ajunge la ea. (La starea de libertate, adicã). Credeam deci cã zece-cincisprezece, fie și douãzeci de ani buni puteau sã-i fie rãpiti unei generații (devenitã astfel generație de sacrificiu) pentru ca ea însãsi, la capãtul acestei plăți (partial consimțite, parțial impuse), sã se poatã bucura, alãturi de și împreunã cu generația urmãtoare (si cu certitudinea cã toate generațiile ulterioare se vor bucura din bun început și din plin), de libertatea în numele și pentru realizarea cãreia consimtise la propria-i alienare. Evident, nu mi-au trebuit chiar patruzeci de ani, nici chiar cei cincisprezece-douãzeci dinainte programați ca sã aflu...cã nu se poate cu nici un chip ajunge la libertate luînd calea alienãrii. Alienarea, o datã ce te-ai angajat în necrutãtoarele ei angrenaje, pune cãrãmidã peste cãrãmidã întru propria ei edificare și te îngroapã pas cu pas sub greutatea propriului ei edificiu ; ceea ce fusese considerat doar urgent (spartul ouãlor, de exemplu) se substituie pe nesimțit esentialului (care doar el te pusese cîndva în mișcare) (savuroasa omletã, sã zicem); mijloacele se îngroasã pe mãsurã ce se subțiază scopul inițial propus, acesta sfîrșind prin a fi dat practic uitãrii, iar golul astfel obținut fiind efectiv ocupat de mijloacele inițiale devenite ele însele scopuri (firește : neproclamate ca atare de ideologie, care – din inerție consimțită pe bazã de rea-credintã – continuã sã evoce fantoma unui scop de mult aruncat la coș, dupã ce, prin complicate medieri «logice» izbutise sã-i schimbe definiția, și deci conținutul, pînã-ntr-atît încît, de pildã, cuvîntul «libertate» sã ajungã a semnifica perfecta aliniere pe modelul însuși pe care-l constituie strivitorul edificiu al alienãrii)”. Concluzia paginii pe care mi-am îngãduit s-o reproduc aici era cã „nu se poate ajunge la libertate decît prin libertate”. Pentru ca lucrurile sã fie foarte clare, mi-as permite sã modific propozitia precedentã în felul urmãtor: la adevãrata libertate nu se poate ajunge decît printr-o libertate adevãratã. Într-adevãr, comunistul de rînd a fost învățat sã spunã (și uneori a ajuns, poate, sã și creadã) cã libertatea nu e nimic altceva și nimic în plus decît „necesitate înțeleasă , așa cum Spinoza spusese cel dintîi, iar necesitatea la care marxismul acesta de toate zilele fãcea apel, pentru a-i oferi libertății un fundal și a-i conferi astfel o iluzie de sens, nu era în ultimã instanță nimic altceva decît modul în care o colectivitate depersonalizatã (inițial prin teroare, dar mai apoi și prin efecte înlãntuindu-se și derivînd unul din altul de-a lungul timpului) impunea (devenind ea însãsi cauzã la rîndul ei) fiecãrui individ în parte pecetea depersonalizãrii (un fel de „capul plecat, sabia nu-l taie”). În mod cu totul paradoxal, și omul doldora de culturã filosoficã, impregnat, pe deasupra, de teologie scolasticã, tot ca „necesitate înțeleasă ”defineste libertatea. Numai cã, spre deosebire de necesitatea (secundã) de sorginte marxo-lenino-stalinistã, croitã pe tiparul exterioritãtii, necesitatea aceasta (primã) la care facem apel e cu adevãrat întemeietoare, în ambele sensuri ale cuvîntului : și ca punct de start, înainte de care nimic (creat) nu fusese, ante quem nemo fuit, ba mai mult : nici nu putea fi – dar și ca dãtãtoare de temeiuri (lãuntrice) pentru tot ceea ce, din acel start încoace, era susceptibil de a se desfășura în timp și spațiu. Libertatea adevãratã este, așadar, o cît mai exactã suprapunere (împlinitoare) a fãptuirii peste propriul ei temei ; împlinitoare și – evident ! – absolut neconstrîngãtoare. De ce neconstrîngãtoare ? Pentru bunul motiv cã, dacã e sã fie ceea ce – din strãfunduri – este cu adevãrat, nici o fiintã nu e pusã în situația de a se constrînge pe sine, pentru a se putea desfășura ca atare. Fãrã îndoialã, o înfruntare de tendințe și de direcții existã (ca un prealabil) în orice act liber, lupta dîndu-se între, pe de-o parte, nenumãratele tropisme exogene ce paraziteazã ființa omului și pe de altã parte, unicul ei tropism endogen (acela anume care o „pune” pe propria ei direcție, îndreptînd-o spre propria ei destinatie). A fi liber în sensul adevãrat al cuvîntului echivaleazã deci cu a înlãtura mereu exteriorul invadant (tropismele exogene) din calea interiorului constituant (tropismul endogen) și a-i lãsa acestuia cale deschisã spre propria-i exprimare. Cu alte cuvinte, libertatea adevãratã este : asumare deliberatã a propriei ființe pentru a o manifesta în afarã așa cum este ea înlãuntrul ei. Aceastã manifestare are loc în condiții de perfectã autonomie, deși libertatea vine de mult mai departe decît strãfundul lãuntrului, a cãrui manifestare tocmai ea, libertatea, o face posibilã, exercitîndu-se de fapt în cadrul rînduielii universale a teonomiei. (Cu aceastã precizare – capitalã – cã teonomia, departe de a contracara autonomia, dimpotrivã se întretese, ca sã spun asa, cu – sau mai degrabã : în – ea, întãrind-o și ajutîndu-i sã se apere de ingerintele heteronomiei.) Pentru o mai deplinã intelegere a ceea ce vreau sã spun, îmi iau îngăduința de a recurge la un model ontologic pe care îl imaginasem într-o carte apãrutã acum cincisprezece ani, deși fusese scrisã cu un sfert de secol în urmã : Sarea pãmîntului. E vorba despre o sferã, cu raza – în mod paradoxal – de valoare nulã. Infinitatea de puncte din care e alcãtuitã suprafața sferei nu e nimic altceva decît proiecția multitudinarã a centrului pe aceastã suprafatã : o proiecție care-l manifestã (sau îl exprimã) de fiecare datã sub speciile acelui punct anume, cu care de altfel se și identificã în sensul forte al cuvîntului (de vreme ce distanta dintre el și oricare din proiecțiile sale e literalmente nulã). Altfel spus : toate punctele actualizate pe suprafața sferei, în amiaza lui „este”, încep – dacã acest cuvînt îsi mai pãstreazã vreun înteles în zona pre-liminarã oricãrui început – prin a sãlãslui de-a valma în centrul sferei, sub forma unui impalpabil infinit intensiv, a unui „infinit de compenetratie”, perfect compatibil cu starea de virtualitate polimorfã, cu tenebra zãmislitoare a lui „poate fi”. Concomitent, punctele de pe suprafatã sînt în mod evident exterioare unul altuia, substantial diferite unul de altul. Raza este, cu alte cuvinte, locul geometric al interiorității ; suprafaþa, al exterioritãtii. Iar dacã ne-am desfãsura sfera pînã ce am obține din ea o planisferã, locul geometric al interiorității ar fi verticala, ca omolog al razei ; al exterioritãtii ar fi orizontala, ca omolog al suprafeței. În regim de exterioritate, adicã pe orizontalã, necesitatea (singura recunoscutã în mod curent) este constrîngãtoare. În regim de interioritate, așadar pe verticalã, necesitatea e, dimpotrivã, institutivã de contur propriu și garantã a libertății de proprie manifestare ad extra. A „înțelege” primul fel de necesitate – în sensul de : „Asta e, n-am ce-i face !” – e totuna cu a depune armele și a te preda (ca rob). A înțelege (asa-zicînd „pe dinãuntru”) cel de-al doilea fel de necesitate înseamnã, exact invers, a te elibera ipso facto de balastul exterior și a-ți asuma propria ființă, a intra în propria-ți albie și a te desfãsura dupã propria-ți lege. (Dupã propria-ți lege de fãpturã, bineînțeles ; pe care lege, din capul locului, a imprimat-o în tine, ca pe un fel de „cod genetic” – în lipsa cãruia nimic n-ai fi fost –, Cel prin care toate s-au fãcut.) Asta în legãturã cu libertatea. Dar mai era și o a doua neînțelegere între ceea ce îmi imaginasem eu, acasã fiind, și ceea ce am aflat o datã ajuns la tîrg. Neînțelegere legatã tot de un cuvînt amfibologic, și anume de cuvîntul egalitate. Într-adevãr, acolo unde eu (sub)întelegeam un fel de proportionare cît mai exactã a fiecãruia în raport cu propriu-i potential ontologic, în efortul de a-l aduce pe acesta în întregime în zona de luminã a actualității existențiale – așadar o egalitate proporțională a fiecãruia cu fiecare, mãsurati fiind cu toții (în mod diferențiat, fireste), cu propriile lor statùri potențiale –, ei bine, prin acest cuvînt de „egalitate”, socialismul în care mã trezisem înglodat (sub)întelegea o brutalã egalizare procustianã (croitã firește pe un calapod exterior ființei, și anume pe calapodul cel mai mic, la nivelul brutei supraviețuiri). Cît despre cuvîntul fraternitate, ce ar mai rãmîne de spus ? Îl concepusem inițial, așa cum era si de așteptat, ca pe o deschidere, nu numai spre pãsul, ci și spre țelul Celuilalt, al semenului și aproapelui meu adicã (spre țelul lui propriu, firește ; spre propria lui destinație ontologicã, altfel spus). De-abia aici – întors în țară sub un regim stalinist ce-si îngrosa pe zi ce trece trãsãturile definitorii –, de-abia aici am ajuns sã-mi dau seama cã vocabula „noi” (care, lãrgitã mãcar pînã la hotarele natiunii, dacã pînã la cuprinderea întregului neam omenesc e greu sã fie dilatatã, ar fi însemnat o fraternizare realã a oamenilor angajați cot la cot întru edificarea bunãstãrii interioare și exterioare a fiecãruia în parte, ba chiar și a tuturor împreunã) poate fi cea mai închisã și exclusivã dintre vocabule. De-abia aici, într-adevãr, în democrația popularã românã, m-am întîlnit pentru întîia datã cu „noi”-ul restrîns al celor ce – înstãpîniti, nu înțelegeam prea bine de ce, pe putere – tratau multitudinea de „ei” (încã depãrtati), deveniți „voi” pe mãsurã ce erau luați în colimator, ca pe o (macro)colectivitate dusmanã, trebuind a fi pe orice cãi supusã voinței lor inflexibile de a rãmîne stãpîni discretionari pe situatie.„Fraternitatea” devenise astfel simplu liant de interese pentru o formațiune umanã restrînsã, al cãrei nume adevãrat era de gãsit la intersectia cuvintelor: bandã, gang și gașcă , cu o preponderentã marcatã a termenului mediu, conferind extremelor coeziune maximã și ceea ce francezii numesc "la force de frappe" – zdrobitoarea loviturã a glontului care nu iartã. Iar la nivelul lui „voi”, a multitudinii inombrabile a celor năpăstuiți, fraternitatea – care ar fi putut eventual face minuni de reactivitate dacã apãsarea de sus în jos ar fi fost executatã instantaneu pînã la capãtul ei extrem – a fost fãrîmitatã și ticãlositã printr-o lentã uzurã, obținută pas cu pas, „favorizînd” cvasi-insensibil, cînd pe unii în dauna altora, cînd pe altii în dauna unora, si apãsîndu-i alternativ, cu o agresivitate savant dozatã, dar întotdeauna implacabilã. De fapt, în socialism, marea gresealã a naivilor (de care, vai !, nu mi-am dat seama pe loc) era de a se lãsa ademeniti de cuvinte. Eliberarea de toate aceste mirobolante constelații verbale („des lendemains qui chantent”, „de la fiecare dupã putintã, fiecãruia dupã trebuintã” etc. etc.) nu se putea însã obține decît dupã o prealabilã pãtrundere a subîntelesurilor lor, iar aceastã pãtrundere nu o puteai face rãmînînd strict la nivelul analizei semantice, ci doar încercîndu-le – pe propria-ți piele – efectele. Numai asa, într-adevãr, îndurînd adicã urmãrile reale – si absolut neașteptate – a ceea ce apucasesi sã visezi despre un posibil optimum generalizat, iti puteai da seama de acel pessimum inconceptibil care zãcea în strãfundul Utopiei. Numai așa puteai ajunge la înțelepciunea de a te împãca, în pofida setei de Absolut, cu imperfectiunile supãrãtoare – dar autoreglabile – ale societății omenești, compusã din indivizi cu interesele cele mai diverse (ba chiar divergente), dar care își gãsesc mereu, ca de la sine, punctul mobil de echilibru dinamic, prin efectul cvasi-miraculos al unei mîini invizibile. Numai dupã ce îți vei fi dat seama cã „utopia nu poate fi construitã fãrã teroare și...curînd, teroarea e singurul lucru care mai rãmîne”1 , numai atunci te vei elibera cu totul de dorința de a transpune Absolutul (desigur secularizîndu-l, deci întorcîndu-l pe dos) pe orizontala vieții relaționale a omenirii. Cãci exact invers se produce inserția Absolutului în universul creat : nu direct si brutal, prin organizarea „rațională” a inter-relatiilor umane, ci pe verticalã, printr-o insinuare împlinitoare în intimitatea persoanei ireductibile, cãreia, departe de a-i stirbi astfel libertatea, dimpotrivã, i-o potenteazã. La înțelepciunea asta politicã a mersului cu picioarele pe pãmînt nu vei putea ajunge însã decît dupã ce încercarea-îndurarea realității brute îți va fi coborît capul „din nori”, unde-l proiectasesi, si ți-l va fi pus, în sfîrsit, pe umeri. O datã bine așezat în aceastã situatie de normalitate, iti vei putea spune ție însuți ceea ce Adam Michnik a ajuns (dar dupã cîte avataruri !) sã-si spunã siesi – si anume cã „nu trebuie sã luptãm pentru o societate idealã, perfectã și fãrã conflicte, ci pentru o societate conflictualã, în care conflictele pot fi rezolvate prin regula jocului democratic. Așa m-am lecuit eu de inflamarea leninistã care a marcat începutul uceniciei mele întru cele politicesti. Cel mai bine e sã închei aici. ** *** ("Există, în Pascal, o propoziţie pe care adesea îmi place s-o citez: „Tout se tient!“, „Totul se ţine!“, s-ar traduce în grabă. În realitate, este altceva acolo: „Totul se leagă şi se întrepătrunde.“ Fiecare element al unui întreg se potriveşte cu tot restul elementelor pentru a da un întreg rotund, împlinit. Întocmai cum era bandoul pe care mi-l lega Mama, seară de seară, ca să-mi ţină urechile lipite de cap.") https://humanitas.ro/humanitas/carte...eaabxnj3I8BvYI |
27 Jan 2021, 19:11 | #44 |
Guru
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
|
Friedrich Wilhelm Joseph Schelling, născut la 27 ianuarie 1775**Fiecare fiinţă se poate revela numai în contrariul său, iubirea numai în ură, unitatea numai în conflict. Omul este aşezat pe o culme de unde el însuşi poartă în sine sursa propriei sale mişcări în direcţia binelui sau a răului: în el, legătura celor două principii nu este necesară, ci liberă. El se află la răscruce; orice va alege va fi fapta sa, însă el nu poate rămâne indecis, pentru că Dumnezeu trebuie să se reveleze în mod necesar şi pentru că în creaţie nimic nu poate rămâne ambiguu. Omul, deşi născut în timp, este creat totuşi în începutul creaţiei. Actul prin care viaţa sa este determinată în timp nu aparţine timpului, ci eternităţii: el nu precede însă viaţa din punct de vedere temporal, ci traversează timpul ca un act etern potrivit naturii sale. Prin el, viaţa omului ajunge până la începutul creaţiei; de aceea, prin el, omul se află deopotrivă în afara celor create, fiind liber şi fiind, el însuşi, un etern început. **(.)**De vreme ce raţiunea, gândirea şi cunoaşterea sunt atribuite înainte de toate esenţei naturii spirituale, opoziţia dintre natură şi spirit a fost pe drept cuvânt observată mai întâi din această perspectivă. Acest mod de abordare a problemei este suficient justificat de credinţa neclintită într-o raţiune pur umană, de convingerea că orice gândire şi orice cunoaştere sunt pe deplin subiective, şi că natura este cu desăvârşire lipsită de raţiune şi de gândire, precum şi de modul mecanic de reprezentare care domneşte pretutindeni, nefiind în nici un caz recunoscut în identitatea sa cu spiritualul...Cine nu vede că libertatea este posibilitatea de a face răul, nu vede ce este, adânc, libertatea.**/- volumul ("Cercetări filozofice asupra esenţei libertăţii umane şi asupra chestiunilor legate de aceasta”, Ed.Humanitas, traducere Paul-Gabriel Sandu/ "Philosophische Untersuchungen über das Wesen der menschlichen Freiheit und die damit zusammenhängenden Gegenstände", 1809*
*** Schelling în "Filosofia artei": **În lumea ideală, filosofia se comportă faţă de artă, întocmai ca raţiunea faţă de organism în lumea reală . Căci dacă raţiunea devine obiectivă în chip nemijlocit prin intermediul organismului şi ideile eterne ale raţiunii se obiectivează în natură ca suflete ale corpurilor organice, tot astfel ideile filosofiei se obiectivează în artă ca sufletele unor lucruri reale...Arta aduce întregul om, aşa cum este el, la cunoaşterea supremului, iar pe aceasta se bazează eterna deosebire şi miracolul artei. Adevărul şi frumuseţea sunt doar două moduri diferite de a privi absolutul unic. Numai frumuseţea absolută este, în artă şi adevărul propriu-zis. Adevărul care nu este frumuseţe nu este nici adevăr absolut; şi invers. Sublimul în absoluitatea sa cuprinde frumosul, la fel cum frumosul în absoluitatea lui cuprinde sublimul. Opera de artă reflectă pentru noi identitatea activităţii conştiente şi inconştiente… Această obiectivitate universal recunoscută şi absolut de netăgăduit a intuiţiei intelectuale este arta însăşi. Căci intuiţia estetică este tocmai intuiţia intelectuala devenită obiectivă.** /- F.W.J. Schelling, "Filosofia artei", Editura Meridiane, Bucureşti, 1992 *** F.W.J. Schelling, despre artă în "Bruno sau despre principiul divin si principiul natural al lucrurilor" - dialogul filosofic „Bruno": - "Aveai toată dreptatea, spune Anselmo, când judecai că o operă de artă este frumoasă numai prin adevărul ei, căci nu cred că prin adevăr ai în?*ţeles altceva mai puţin de seamă sau mai mic decât modelele inteligibile ale lucrurilor.. Numai că, o, prietene, după ce am dovedit suprema unitate a frumuseţii cu adevărul, mi se pare că am probat şi pe aceea a filosofiei cu poesia. Căci încotro aspiră filosofia decât că?*tre acel adevăr etern care este tot una cu frumuseţea, după cum poesia năzueşte către acea frumuseţe increată şi nemuritoare, care este unul şi acelaşi lucru cu adevărul". *** ("Ceea ce este începutul absolut nu se poate şti; tranzitând în cunoaştere, el încetează să fie începutul şi trebuie prin urmare să înainteze până ce se regăseşte ca început. Începutul restabilit ca început care se ştie este fnalitatea oricărei cunoaşteri.") *** |
04 Feb 2021, 19:39 | #45 |
Guru
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
|
Filosof, sociolog român, (ca învățătură, deloc puțină filologie), traduce din Kant "Critica rațiunii practice", în "33, insuficient cunoscut cititorului din țara natală, Dumitru Cristian Amzăr (1906 octombrie 21, Cersani, Argeș = 1999 martie 10, Sigmaringen, Germania), în volumul "Jurnal Berlinez": 1842, Berlin 11 Octomvrie: Despre scris și scriitori: <Ca și în dragoste, în scris trebuie să fii mai degrabă zgârcit decât risipitor cu cuvintele>
<Cartea bună e ca vinul: cu cât se invechește cu atât devine mai bună> <Spre a fi operă de artă, orice propoziție trebuie să atingă armonia frazei muzicale și conciziunea formulei matematice> <O recenzie este interesantă și cu adevărat utilă numai în cazul când autorul ei știe în materia respectivă mai mult decât autorul cărții recenzate> <Atacând scriitorii slabi, critica face o operă utilă: contribuie la imputinarea lor; dar mă întreb, dacă lăudând prea mult scriitorii buni nu realizează uneori tocmai contrariul: sporește numărul celor slabi> *** 1942 iunie 28:"Un cuvânt la timp":**Citesc în jurnalul de război al lui Ernst Junger (Cartea Garten und Strasben, 1842/ Grădini și drumuri) despre satele pustii din Franța, pe care populația, cuprinsă de panică, le părăsea până la ultimul suflet, și mă gândesc ce cuminte a fost porunca trimisă de pe front a tatii, de a rămânea pe loc în toamna lui 1916, când, la intrarea armatei germane în țară, ne pregăteam să luăm și noi, împreună cu alți fruntași ai satului, drumul refugiului. Când am primit scrisoarea se aflau la noi bunicul din partea mamei, învățător în Brosteni, și alți câțiva oameni, care-l întovărasau.Toți am fost contrariați de dispoziția tatii, dar nimeni n"a îndrăznit s"o calce. Parcă ni să luat tuturor o piatră de pe suflet; niciunul nu pleca convins. Am făcut o masă cu merindea celor de la Brosteni și am hotărât să rămânem, în ciuda tunurilor, care se auzeau în depărtare și ale căror bubuituri zguduiau casa din temelii. A doua zi satul întreg a știut de întâmplarea <de la Cristian>. Rezultatul a fost că n-a plecat nimeni în pribegit = dar nici din Cersani, nici din satele vecine.** *** Berlin, 1942 iunie 29: ** Moartea profesorului Lietzmann de Istoria Bisericii de la Universitatea din Berlin, este o pierdere și pentru Biserica noastră răsăriteană, cunoscutul învățat german fiind cel mai mare specialist în istoria primelor 4 secole ale creștinismului. România era singura țară ortodoxă pe care n'o cunoștea. Boala, care l=a chinuit în ultimul an, ne-a zădărnicit proiectul unei vizite în România, întocmit cu ocazia conferinței profesorului Nichifor Crainic la Berlin. Plănuise ca profesorul Lietzmann să vorbească la București despre "Conceptia despre stat a Bisericii Răsăritene și a celei Apusene". I-am ascultat cursurile și predicile, am locuit în căminul condus de el, 'Johanneum' din Artilleriestrasse, am avut deseori cinstea de a=i fi oaspete acasă. L-am cunoscut pe Lietzmann în aspectele cele mai caracteristice ale personalitatii sale: savant și duhovnic Sunt profesori care predică știința și sunt alții care o practică. Aceștia sunt singurii de la care se poate învăța. Și anume : nu știința respectivă, care se găsește în cel mai nou manual, ci arta de a ajunge la ea. Lietzmann a fost un asemenea maestru. Cu el se stinge din viață unul din adevărații savanți ai lumii, a cărui celebritate nu se datorește nici propagandei oficiale, nici reclamei personale, ci muncii lui oneste și modeste, încoronata de cele mai trainice rezultate în domeniul istoriei bisericești. Lietzmann a fost unul din cei mai tipici reprezentanți ai științei și teologiei protestante, sigur pe știința proprie și neîncrezător în știința în genere, nefatarnic și necruțător cu adevărul istoric. A avut un singur fiu și un singur elev de valoare; amândoi au căzut în campania contra bolșevismului anticrestin.** *** Berlin, 1942 august 3 :"Proza ritmică a lui Ernst Junger"=** Volumul <Auf den Marmorklippen/ Pe falezele de marmură, Editura Univers, 1971> m'a interesat în primul rând prin proza lui ritmică, în care autorul pare a-și pune în aplicare teoria sa mai veche despre semnificația sunetelor și în special despre rolul vocalelor în armonia frazei. Cartea va apărea și în limba franceză. Va fi greu de redat în traducere un scris, în care fiecare cuvânt este cântărit nu numai ca înțeles, dar și ca valoare estetică (ca "estem", cum ar spune profesorul Caracostea). Justă distribuirea vocalelor și consonantelor; pare a fi fost, după cum reiese și din ultimul său jurnal (Garden und Strasben), preocuparea de căpetenie a autorului în scrierea acestei cărți, a cărei limbă se caracterizează mai ales prin abundența vocalelor. De altfel Junger acordă acestei categorii de sunete o importanță hotărâtoare în fizionomia limbilor. Vocalele, cărora Jacob Grimm le atribuie un caracter feminin, spre deosebire de caracterul masculin al consonantelor, sunt pentru Ernst Junger partea "cărnoasă", iar consonantele partea " osoasă" a unei limbi. Vocalele sunt partea primitoare a limbilor și totuși = sau tocmai de aceea = ele fixează fizionomia specifică a fiecărui cuvânt. Și carnea putrezeste mai repede decât scheletul și totuși = sau poate tocmai de aceea = înțelegem mai mult din ființa omenească, atunci când studiem <oameni în carne și oase>...Privind fața unui om viu înțelegi mai mult din sufletul lui decât vor putea spune toate măsurătorile craniului său după moarte. În vocale, spune Junger, trebuie căutat motivul esențial, care face ca poezia lirică să fie foarte greu sau chiar cu neputință de tradus. Și "Auf de Marmoklippen" nu este numai o carte bogată în vocale, ci și plină de lirism.** *** Despre lucrările autorului român = aici: http://www.xn--rumnische-bibliothek-...h-damzar-2.php Last edited by victor_homescu : 04 Feb 2021 at 20:23. |
04 Feb 2021, 19:39 | #46 |
Guru
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
|
Născută în urmă cu 112 ani, Simone Weil :**La grande enigme de la vie, ce n"est pas la souffrance, c"est le malheur**, Paris, 1909 februarie 3 :**Prin bucurie frumusețea lumii ne intră în suflet. Prin durere ea ne intră în carne**; scriitoarea = filosof ("Fecioara roșie"), moare la Ashford, 1943, Regatul Unit, comitatul Kent, pe 24 august : **Nefericirea l-a constrâns pe un drept sã strige împotriva lui Dumnezeu, un drept atât de desãvârsit în mãsura în care natura umanã poate fi, mai degrabã, dacã Iov este mai putin un personaj istoric decât o prefigurare a lui Hristos..<Îsi râde de nefericirea neprihãnitilor>. Nu este o hulã, este un strigãt autentic smuls durerii. Cartea lui Iov, de la un capãt la altul, este o purã minune de adevãr si autenticitate. În ce priveste nefericirea, tot ce se abate de la acest model este mai mult sau mai putin pãtat de minciunã. Nefericirea Îl face pe Dumnezeu absent pentru o vreme, mai absent decât un mort, mai absent decât lumina într-o carcerã întunecoasã. Un fel de spaimã scufundã întregul suflet; în timpul acestei absente nu este nimic de iubit. Ceea ce este înfricosãtor este aceea cã în acest întuneric, unde nu este nimic de iubit, sufletul înceteazã sã iubeascã, absenta lui Dumnezeu devine definitivã. Trebuie ca sufletul sã continue sã iubeascã în gol, sau cel putin sã doreascã a iubi, fie chiar si cu a participa infinitezimal din el. Atunci Dumnezeu vine odatã sã i se arate El Însusi si sã-i descopere frumusetea lumii, cum a fost în cazul lui Iov. Dar dacã sufletul înceteazã sã iubeascã, el cade de aici în ceva asemãnãtor iadului. Iatã de ce aceia care se aruncã în nefericire, oameni nepregãtiti sã o primeascã, ucid suflete. Pe de altã parte, într-o epocã ca a noastrã, unde nefericirea este aruncatã asupra tuturor, ajutorul adus sufletelor nu este eficace decât dacã sunt pregãtite în mod real pentru nefericire. Si aceasta nu este putin lucru. Nefericirea te întãreste si te deznãdãjduieste, pentru cã imprimã pânã în adâncul sufletului, ca si cu un fier înrosit, acest dispret, acest dezgust si chiar aceastã repulsie de sine însusi, aceastã senzatie de vinovãtie si de murdãrie, pe care pãcatul ar fi trebuit în mod logic sã o producã și nu o produce.**(L"Amour de Dieu et le malheur)
*** **Raiul locuieste în sufletul pãcãtosului fãrã ca sã-l simtã. El este simtit în sufletul neprihãnitului nefericit. Totul se petrece ca si cum starea sufletului, care prin esenta ei convine pãcãtosului, ar fi fost separatã de pãcat si legatã de nefericire si în ceea ce priveste neprihãnirea nefericitilor. Dacã Iov îsi strigã neprihãnirea cu un accent atât de deznãdãjduit, este pentru cã el însusi nu ajunge s-o creadã, când el însusi ar da dreptate prietenilor sãi. El cheamã mãrturia lui Dumnezeu Însusi, pentru cã nu mai aude mãrturia propriei lui constiinte; aceasta nu mai este pentru el decât o mãrturie abstractã si moartã.** *** (*La seule source de clarte assez lumineuse pour eclairer le malheur est la Croix du Christ. A n"importe quelle epoque, dans n"importe quel pays, partout ou il y le malheur, la Croix du Christ en est la verite. Tout homme qui aime la verite au point de ne pas courir dans les profondeurs du mensonge pour faire face au malheur a part a la Croix du Christ, quelle que soit sa croyance. Si Dieu avait consenti a priver du Christ les hommes d'un pays et d"une epoque determinee, nous les reconnaitrions a un signe certain, c"est que parmi eux il n"y aurait pas de mallheur. Nous ne connaissons rien de pareil dans l"histoire. Partout ou il y a le malheur, il y a la Croix, cachee, mais presente a quiconque choisit la verite plutot que le mensonge et l"amour plutot que la haine. Le malheur sans la Croix, c"est l"enfer, et Dieu n"a pas mis l"enfer sur terre.**S.Weil :"Pensees sans ordre concernant l"amour de Dieu", Gallimard, 1962) *** **Întregul dispret, întreaga repulsie, întreaga urã pe care ratiunea noastrã o leagã de crimã, sensibilitatea noastrã o leagã de nefericire; cu exceptia celor în sufletul cãrora Hristos trãieste deplin, întreaga lume îi dispretuieste mai mult sau mai putin pe nefericiti, desi nimeni nu prea ia lucrul acesta în seamã. <“S-a lãsat batjocorit pentru noi toti”>. Și nu doar trupul Lui rãstignit pe lemn a fost batjocorit, ci și întregul sãu suflet. De asemenea, orice neprihãnit în nefericire se simte blestemat. La fel e cu cei care au cunoscut nefericirea și au scãpat de ea printr-o schimbare de soartã, dacã au fost îndeajuns atinsi de ideea de nefericire. Un alt efect al nefericirii este sã își facã sufletul complice, puțin câte puțin infuzându-i o otravã de inerție și cel care a fost nefericit îndeajuns de mult timp poartã o complicitate în ceea ce privește propria nefericire. Aceastã complicitate împiedicã toate eforturile pe care le-ar fi putut face pentru a-și ameliora soarta; ea merge pânã acolo încât îl oprește sã caute mijloacele de a fi mântuit, câteodatã chiar pânã la a-l opri să-și doreascã mântuirea. E atunci instalat în nefericire, și oamenii pot sã creadã cã el e satisfãcut. Mai mult, aceastã complicitate îl poate împinge împotriva lui însuși, sã evite, sã fugã de mijloacele mântuirii, se ascunde deci sub pretexte ridicole câteodatã. Chiar la acela care a fost smuls din nefericire, dacã a fost atins pânã în adâncul sufletului, rãmâne ceva care îl împinge sã se arunce din nou ca si cum nefericirea s-ar fi instalat în el asemenea unui parazit și l-ar dirija cãtre propriile lui scopuri. Câteodatã acest impuls îl poartã prin toate mișcările sufletului spre fericire.** *** **Dacã nefericirea a luat sfârsit grație unei fapte bune, ea poate fi însoțită de ura împotriva binefãcãtorului. Aceasta este cauza multor acte de nerecunostintã sãlbaticã,în aparentã inexplicabilã. Este câteodatã ușor sã eliberezi un nefericit de nefericirea sa prezentã, dar este dificil sã-l eliberezi de nefericirea sa trecutã; numai Dumnezeu Însuși o poate face. Însuși harul lui Dumnezeu nu poate sã vindece natura iremediabil rãnitã. Trupul slãvit al lui Hristos purta rãnile. Nu se poate accepta existența nefericirii decât privind-o ca o depãrtare. Dumnezeu a creat prin dragoste și pentru dragoste. Dumnezeu nu a creat altceva decât dragostea însãsi și mijloacele dragostei. El a creat ființe capabile de dragoste, indiferent de distanță. El Însuși a mers, cãci nimeni altcineva nu putea s-o facã, la distanța maximã, infinitã. Aceastã distanță infinitã între Dumnezeu și Dumnezeu, în mod sfîșietor supremã, durere de care nimeni altcineva nu se putea apropia, minunea dragostei, este rãstignirea. Nimic nu poate fi mai departe de Dumnezeu decât ceea ce a fãcut batjocura.** *** **Oamenii loviți de nefericire se aflã la picioarele crucii, aproape la cea mai mare distantã posibilã de Dumnezeu. Nu trebuie crezut cã pãcatul se aflã la o distantã mai mare. Pãcatul nu este o distantã. El este o greșită orientare a privirii; existã, e drept, o legãturã misterioasã între aceastã distanță și neascultarea originarã. La origine, umanitatea și-a întors privirea de la Dumnezeu și a mers într-o directie gresitã, cât de departe se putea merge. Noi suntem tintuiti pe loc, liberi doar prin orientãrile noastre, supuși necesității. Un mecanism orb, care nu ține deloc cont de gradul de desăvârșire spiritualã, îi zgâltâie continuu pe oameni și îi aruncã pe unii chiar la picioarele crucii. Depinde doar de ei înșiși să-și pãstreze sau nu ochii întorși cãtre Dumnezeu prin toate zdruncinãturile. Și aceasta nu pentru cã providenta lui Dumnezeu este absentã, ci pentru cã providența lui Dumnezeu a dorit necesitatea ca pe un mecanism orb. Dacã mecanismul nu ar fi fost orb, n-ar fi existat deloc nefericire. Nefericirea este înainte de toate anonimã, îi priveazã pe cei ce-i cuprinde de personalitatea lor și îi face biete lucruri, este indiferentã și este acest frig al indiferenței, un frig metalic care îngheață pânã în adâncul sufletului pe toti cei pe care îi atinge. Ei nu vor mai regãsi niciodatã cãldura. Ei nu vor mai crede cã sunt cineva. Nefericirea n-ar fi avut niciodatã aceastã caracteristicã fãrã partea de hazard pe care o cuprinde. Cei care au fost persecutati pentru credinta lor și care o stiu, chiar dacã au de suferit, nu sunt niste nefericiți. Ei cad în nefericire doar dacã suferința sau frica le ocupã sufletele.** |
12 Mar 2021, 20:54 | #47 |
Guru
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
|
"Sein und Zeit"/ "Uşa interzisă" : Filosofia lui Heidegger în tălmăcirea lui Liiceanu :**Această carte nu poate fi deschisă la întîmplare şi, cu atît mai puţin, ea nu poate fi frunzărită. Cine vrea să îşi facă o "idee" despre ea plonjînd pe o pagină sau alta şi crezînd că poate să ia o "mostră" din ea aşa cum sustragi cu pipeta o picătură dintr-un lichid va avea net senzaţia că citeş?*te, în cuvintele limbii sale, o limbă străină. El nu va înţelege literalmente nimic şi va sfîrşi prin a închide cartea cu superioritatea celui care, de la nivelul bunului-simţ, a hotărît că filozofia bate pur şi simplu cîmpii.** : "Fiinţă şi timp este una dintre cele mai ambiţioase cărţi ale filozofiei, ea nefiind egalată - prin miza ei şi prin efortul de a înţelege şi de a explica "totul" - decît de Critica raţiunii pure a lui Kant şi de Fenomenologia spiritului a lui Hegel. Scriind Fiinţă şi timp, Heidegger a construit un discurs. Ceea ce înseamnă că a avansat pas cu pas, punînd, cu fiecare pas, premisele pasului următor. Nici măcar un singur cuvînt nu a fost scris la întîmplare. Pesemne că nici o carte de pe lume nu a fost scrisă, într-un limbaj "natural", atît de riguros." (Gabriel Liiceanu :"Cîteva repere", la primă traducere a lui "Sein und Zeit" în limba română, Bucureşti: Humanitas, 2003)."
*** **Ce altceva este traducerea, dacă nu provocarea care vine din afara propriei tale rostiri? Am considerat, pentru limba română, că provocarea lui Heidegger trebuie acceptată.** *** "Uşa interzisă", 2001 mai ziua 15, Gabriel Liiceanu :** M-am agăţat de Heidegger (şi de traducerea lui) ca de o ultimă garanţie a faptului că jurămîntul de credinţă pe care-l făcusem în tinereţe nu fusese călcat. M-am oprit asupra acelui filozof care repudiase limbajul metafizicii punînd în locul lui un idiom şi mai teribil încă. În fond Heidegger a fost penitenţa mea, pensum=ul pe care mi l-am dat pentru trădarea care era pe cale să se petreacă. Dar mai era ceva: Heidegger reprezenta puntea cea mai onorabilă = şi, odată pătruns în el, cea mai seducătoare = pentru a-ţi pregăti evadarea din filosofie. Aş vrea să fiu bine înţeles: grimasa rămînea a filosofiei, dar resorturile care o produceau erau altele, pregătite de Augustin, de teologia lutherană, de Aristotelul Eticii şi Retoricii, de "existenţialismul" paulian, de Kierkegaard şi de literatura rusă. Numai că "bietul" Heidegger încerca să capteze Viaţa (ceea ce însemna trecerea omului prin lume) cu plasa de prins fluturi a fenomenologiei. Întreprinderea era enormă şi Sein und Zeit rămîne pesemne una dintre minunile omenirii, dar cu Heidegger nu puteai naviga în speranţa că vei ajunge la un liman propriu. Ori rămîneai sclav pe plantaţia lui (adică unul dintre miile de cercetători onorabili care îl îngînă şi încearcă să explice ceea ce pesemne că uneori Heidegger însuşi nu a înţeles), ori treceai pe acolo ca să îţi iei binecuvîntarea înainte de a pleca în lume cu gîndul de a te pierde sau de a te găsi.** *** Cătălin Cioabă şi Gabriel Liiceanu în "Notă asupra ediţiei" traducerea "Sein und Zeit" din 2003:** Există, în linii mari, două variante de a traduce Heidegger în culturile mari ale lumii. Prima o reprezintă acele traduceri care pun în joc pietatea ultimă, mergînd pînă la respectarea în detaliu a morfologiei textului heideggerian şi a topicii sale. Riscul este în acest caz de a obţine o falsă fidelitate faţă de textul original în detrimentul limpezimii sensului. Aşa a procedat, în limba franceză, Emmanuel Martineau, a cărui traducere, desi "corectă", rămîne, nu de puţine ori, ininteligibilă. Cea de-a doua variantă, rămînînd fidelă originalului, năzuieşte la mai mult: să ofere cititorului felul în care ar fi fost formulat gîndul lui Heidegger dacă acesta ar fi scris în limba traducătorului. Aşa au procedat traducătorii americani John Macquarrie şi Edward Robinson şi mai cu seamă aşa a procedat în limba franceză Francois Vezin care, dintre toţi cei ce s-au confruntat cu textul lui Heidegger, a mers cel mai departe pe linia înţelegerii fiecărei nuanţe a lui şi a redării ei libere în limba traducătorului.Tocmai în această direcţie au mers şi strădaniile noastre.** *** Urmaşii lui Heidegger şi editorii germani au interzis ca publicarea şi traducerea textelor sale să fie însoţite de studii introductive. Iată de ce, "Uşa interzisă", Liiceanu, 6 iunie 2001 :**Singurul efort al filosofiei de a nu rămîne în urma vieţii sau, mai curînd, de a nu o rata sărind, dintr-un prea mare avînt, dincolo de ea, l-a făcut Heidegger vorbind de "facticitate". Dar cînd vrei să explici ce este facticitatea, îţi vine să spui: "de pildă, o zi din viaţa lui Ivan Denisovici". Şi în felul acesta ajungi din nou la literatură. Pesemne că din cauza asta literatura izbuteşte acolo unde filozofia eşuează". <<"Tema prăpastiei pe care stăm">> : **Grecii ştiau asta, ştiau că fiecare ins are prăpastia vieţii lui şi că, într-o bună zi, vălul care o acoperă se va da la o parte. Noi, în schimb, trăim cu ideea că prăpastia este a altuia. Dar vorba lui Ionesco: "nu există scăpare". Tema prăpastiei reapare la Heidegger sub forma nimicului ca temei sau a prăpastiei (Abgrund) ca ne-temei (Un-grund). În Sein und Zeit, Heidegger vorbeşte de "vina" noastră într-un sens extra-moral, unul care ţine de constituţia existenţei noastre, adică unul existenţial. Iar vina alcătuirii noastre este tocmai aceea de a subîntinde "nimicnicitatea": sîntem "vinovaţi" pentru că sîntem "temei al nimicnicităţii". Dar ce înseamnă asta? Asta înseamnă că ne lipseşte mai întîi temeiul lui "de unde?" (de unde venim). Lipsa de provenienţă pe care e aşezată viaţa noastră Heidegger o numeşte "aruncare". Aruncarea exprimă ne-temeiul prin excelenţă: ea ne confruntă cu un rezultat a cărui explicaţie ni se refuză cu desăvîrşire. Sîntem rezultaţi dintr-o aruncare - şi, ca dovadă, iată-ne, sîntem aici -,dar nici aruncătorul şi nici sensul gestului lui nu ne sînt transparente. Absenţa lui "de unde?" întemeiază nimicnicitatea, iar viaţa noastră este direct instalată pe neantul acestei explicaţii. Dar pentru ca "aruncarea" să fie deplină, nici "de partea cealaltă" - a ieşirii din scenă - nu stăm mai bine. Misterului lui "de unde?" îi corespunde cel al lui "încotro?". În această construcţie, Heidegger nu ia în calcul credinţa (aşa cum pentru "de unde?" nu ia în calcul ipotezele ştiinţei), pentru că el se rezumă la "aici"-ul fenomenal - manifestabil şi întîlnibil - al secvenţei cuprinse între naştere şi moarte. Locul în care sînt eu aşezat nu-mi permite să văd decît scena; despre culisele din "stînga" şi din "dreapta" ei nu am pe ce temei să vorbesc. Totul se rezumă la faptul că sînt aruncat pe scenă, trebuind să joc. Culisele, oarbe pentru mine, sînt primul temei al nimicnicităţii mele şi primul fel în care "vina" se articulează în existenţa mea.** *** *Excursia pe teritoriul lui "a fi" i-a impus lui Heidegger confecţionarea unui vehicul. Cine va avea puterea să se îmbarce în el şi să ia parte la călătoria pe care i-o propune Heidegger, cine va intra în acest cod şi se va familiariza treptat cu el va sfîrşi prin a-i aprecia rigoarea şi coerenţa. Nu este exclus ca la capătul călătoriei el să dobîndească o limpezime a privirii de care îi va fi ruşine că s-a putut lipsi pînă atunci. Invers, cine nu va avea curajul sau dorinţa să urce în acest vehicul şi va prefera să folosească alte mijloace de deplasare sau să meargă, aşa cum a făcut-o pînă atunci, pe drumuri bine ştiute (rămînînd, adică, prizonierul habitudinilor curente de gîndire) va socoti, deschizînd această carte, că are de-a face cu un delir verbal şi nicidecum cu un gînd perfect controlat. */ - Gabriel Liiceanu :"Cîteva repere", 2003 *** (luni, 17 septembrie 2001 :**Au trecut două săptămîni de cînd sînt la Heidelberg, împreună cu Cătălin Cioabă, cu o bursă din "programul Thyssen" al Fundaţiei Humboldt: un doctorand şi profesorul lui pot veni în Germania pentru a lucra la un proiect comun vreme de trei luni. Programul Fundaţiei ni se potriveşte de minune, pentru că putem duce la capăt verificarea traducerii româneşti a lui "Sein und Zeit", iar Cătălin face oricum un doctorat pe "Heideggerul deceniului fenomenologic". Orice team cultural are întotdeauna o poveste a lui. Şi aşa cum echipa pe care am alcătuit-o cu Thomas Kleininger (ea a durat exact zece ani, din 1977 pînă în 1987), cînd am lucrat împreună la primele două volume traduse în română din opera lui Heidegger, are povestea ei, tot astfel echipa pe care o fac acum cu Cătălin s-a născut şi ea cumva.**) *** sîmbătă, 22 septembrie 2001 :** Nici unul dintre traducătorii lui Sein u. Zeit nu s-a încumetat să spună ce anume a trăit. Singurătatea celui care a făcut-o este oarecum la fel de mare ca aceea a lui Heidegger însuşi cînd a scris cartea şi cînd a înţeles pesemne că doar o mînă de oameni îi va putea urmări gîndul. Este enorm. Heidegger "formalizează", structurează, articulează ceea ce poate fi cunoscut, dar care pînă la el nu a fost cunoscut cu rigoarea ontologiei. Ceea ce explică Heidegger sînt articulaţiile lui aici, ale acelui "aici" care este "locul" propriei noastre vieţi. Aşa stînd lucrurile, S.u.Z. este descrierea şi analiza palierelor lui "a fi".. Cartea lui Heidegger este cea mai completă şi sistematică analiză a "lumii în care trăim" şi a "condiţiei" noastre din cîte s-au făcut vreodată pe lume.** 3 nov. 2001 : <<Despre pudoarea filozofilor>>, incapabili să prelucreze în discursul lor iubirea şi să-i asigure acesteia "în sistem" un loc pe măsura celui pe care ea îl ocupă în viaţa lor. În cea de a doua scrisoare de îndrăgostire pe care Heidegger i-o scrie Hannei Arendt în 21 februarie 1925, citim: "De ce iubirea este de o bogăţie fără pereche printre celelalte posibilităţi acordate fiinţei umane şi cum se face că ea rămîne o suavă povară pentru cei pe care îi atinge? Răspunsul e simplu: pentru că, iubind, ne preschimbăm în obiectul iubirii noastre rămînînd totodată noi înşine." Un an mai tîrziu, Heidegger redactează "Sein und Zeit". |
11 Apr 2021, 16:41 | #48 |
Guru
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
|
110 ani :" Todo mi Cioran"<<Mi l-am ales, nu ca pe un maestru, nici măcar ca pe un simplu model, ci mai degrabă ca pe daimonul meu lăuntric>>; "În iunie 1995, Fernando Savater, scria în El Pais un tulburător adio, ce se încheia astfel : "Emil, amigo mio, acolo unde mergi acum, va trebui să cobori singur", amintește Simone Boué în prefață la "Caietele lui Cioran '57='65", Humanitas, 1999; articolul integral în El Pais=(sub titlul**Un exquisito de la amárgura/ Un desăvârșit al amărăciunii**)=
**** https://elpais.com/diario/1995/06/21...10_850215.html **** " Después de pronunciar cualquier certera enormidad contra el universo, Cioran entrecerraba los ojos, vivaces y lanzaba una carcajada breve, afénica y triunfal. A la vez celebraba as?* la diana y le quitaba importancia a su sentencia. Digamos lo que digamos, todo va a seguir igual. Nadie fue menos lúgubre, nadie se rodeó de menos prosopopeya, nadie formuló diagnósticos más aterradores con un aire menos intimidatorio. <Podemos imaginar amable al ángel, exterminador? Cioran lo era y, tal como cuentan, los teólogos de los otros ángeles, su individualidad agotó la especie a la que pertenec?*a. No se le puede encasillar en ningún movimiento literario o filosófico, en ninguna escuela ni en ninguna moda. Es imposible imaginarle hablando de la "deconstrucción", el "neobarroco", la ""posmodernidad" o el "retorno del sujeto". Sólo le preocupaban los temas que podemos compartir con Montaigne o con Buda.<Por qué escrib?*a? Quizá por ansia de componer "un libro ligero e irrespirable, que llegase al l?*mite de todo y no se dirigiera a nadie". Insistió una"y otra, vez en las mismas cuestiones, hurgando de mil maneras en la estremecedora fragilidad de lo que somos y en el inabarcable delirio de lo que apetecernos, rezongando irónicamente contra su propio empeno pero sin cansarse nunca de él ni aburrirnos con él. Hay que ser un estilista del mayor calibre para lograr tal proeza "pues no hay progreso en la idea de la vanidad de todo, ni desenlace; y, por más lejos que nos arriesguemos en tal meditación, nuestro conocimiento no crece en modo alguno: es en su momento presente tan rico y taw nulo como lo era en un principio. Es un alto en lo incurable, una lepra del esp?*ritu, una revelación por el estupor".Por su dominio de la abreviatura fulgurante en"la cual se condensa, no ya un tratado -que es poca cosa-, sino toda una rama del saber que nadie ha explorado, sálo puede compararse en nuestro siglo con.El?*as Canetti.* *** *Cioran es un escritor literalmente insustituible: cuando uno se aficiona a su tono, no consiente reemplazarlo por ningún paliativo. As?* logró la estima de adictos no desdeñables (Octavio Paz, Susan Sontag, Paul Celan, Clément Rosset .) y también la reprobación, de otros (Eduardo. Subirats, Luis Racionero, Javier Sádaba . ): la lista de sus cómplices y la de sus adversarios le honran por igual. <Tiene su obra alguna moraleja? Evidentemente ninguna y, por tanto, puedo proponer dos. La primera pertenece al campo ontológico: "Hemos perdido naciendo tanto como perderemos muriendo. Todo". La segunda es de orden práctico: "Somos y seremos e sclavos mientras no estemos curados de la man?*a de esperar".* *** *Fuimos amigos durante más de veinticinco, años. Nunca he conocido a un maestro menos solemne a un compañero mas acogedor y más ameno. Fue la única persona de alto rango in telectual totalmente carente de pedanter?*a con la que he trata do. Su forma de vida era tan poco ostentosa que ni siquiera, hac?*a ostentación de su faltade ostentación. Y es que no hab?*a renunciado a nada: simplemen te sab?*a lo que importaba y daba de lado el resto sin alharacas. Viv?*a a su modo pero jamás hac?*a reproches a la forma de vivir de los demás, al contrario, celebraba sinceramente que, un escritor al que apreciaba recibiera el premio que él hab?*a rechazado discretamente la semana anterior. Ten?*a una generosidad casi risible con todo, con su tiempo, con su hospitafidad, wn ropas o comida o libros de segunda mano, con sus consejos, sorprendentemente atinados y llenos de sentido común, Por lo que yo sé no carec?*a de ninguno de los tics de la santidad, aunque para ser santo le faltaba la tara de la fe y le sobraba humor. Mantuvo inalterada su agilidad mental y f?*sica hasta un par de años antes de morir, cuando le demolió bruscamente el mal de Alzheiiner: " Haber proferido más blasfemias que todos los demon?*os juntos y verse maltratado por los órganos, por los caprichos de un cuerpo, de un esconibro!".* *** *Alguna de aquellas noches de sábado a comienzos de. octubre, cuando cada año sol?*a ir a verle, tras la deliciosa velada con la incomparable Simone, y con él, Cioran me escoltaba hasta el metro de la plaza del Odeón. Se inquietaba por mi seguridad en la jungla urbana: "Mire que aqu?* el metro es, muy peligroso, no estamos eri Espafia, de veras no quiere que le acompañe?" As?* le recuerdo ahora, su figurilla Érágil envuelta en un abrigo gastado y cubiérto con su gorro de piel de esp?*a moscovita despidiéndose de m?* con una sonrisa preocupada mientras yo empezaba a descender las éscaleras del metro. No, Emil, amigo mio, no puedes acompañarme ni yo puedo acompañarte ahora: a ,las tinieblas inferiores cada cual tiene que bajar solo.* *** (Este articulo apareció en la edición impresa del martes, 20 de junio de 1995) *** "Deși vechiul și admiratul meu prieten, ar dori să fie un maestru al dezamăgirilor, el este încă un focar de căutări, de noi vocații" = Fernando Savater= " Todo mi Cioran " Last edited by victor_homescu : 11 Apr 2021 at 16:53. |
22 May 2021, 18:47 | #49 |
Guru
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
|
● 60 de ani fără Lucian Blaga.<<Viața este frumoasă și bună, dacă la 30 de ani pot primi un asemenea dar: prietenia lui Lucian Blaga>> = Mircea Eliade.
*** ● Blaga (Către cititori)**Voi..aşteptaţi să vorbesc../ despre orişice poţi să vorbeşti cât vrei/ Înainte de toate despre marea trecere/ Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit/ aşa de mult să plângă şi n-au putut/ Amare sunt toate cuvintele/ de aceea-lăsaţi-mă/ să umblu mut printre voi** *** ● "Trilogia culturii : Semnificații metafizice": **Cultura este semnul vizibil, expresia, figura, trupul existenței umane. Cultura ține mai strâns de definiția omului, decât conformatia să fizică, sau cel putin tot așa de strâns. Ni de va obiecta că nu toți oamenii sunt creatori de cultură. Desigur. Dar virtual, sau de fapt, toți oamenii participă la cultură în măsura omeniei lor, activ sau receptacular. Să risipim o eventuală neînțelegere. Cultura n=o privim aici neapărat în înțeles umanist, ca mijloc de atenuare a animalității, sau că reacțiune împotriva animalității ca atare. ..Crearea culturii cere câteodată negrăite jertfe: ea ucide și devastează. Creația își are parjolul ei. Mesterul Manole și-a zidit soția sub pietre și var, pentru că să înalțe biserica. ..Creația sfarmă adeseori pe creator. Și creatorul de cultură în genere nu poate să aibă măcar mângâierea că se atenuează cruzimile inerente vieții. Dimpotrivă, uneori el le agravează, sau îi adaugă noi cruzimi. Creatorul de cultură poate deci să spună cu Iisus :" N-am venit să aduc pace pe pământ ci sabie!= ". Omul a devenit creator de cultură în clipa promițătoare de tragice măreții, când a devenit cu adevărat "om". Marele Anonim a înzestrat pe om cu un destin creator, dar prin frânele transcendente el a luat măsura că omul să nu i se poată substitui.** *** **Satisfacţia cea mai înaltă, ce o dau explorările filosofice, este tocmai aceea prilejuită de clipele clarobscure ale unui tărîm de dincolo. Se povesteşte că poetul, care pe vremuri descrisese iadul şi alte tărîmuri mărginaşe, umblînd pe străzile cetăţii sale, era arătat cu degetul din partea trecătorilor: „Iată omul care a fost în iad". Desigur că poetul nu dăduse pe acolo decît în imaginaţie. Dar niciodată el nu şi=a luat osteneala să producă dovezile unui alibi, spre a dezminţi degetele arătătoare ale străzii. Tîlcul acestei reticenţe este poate tocmai acela că într-un anume fel, numai lui însuşi ştiut şi de necomunicat, poetul umblase totuşi prin tărîmurile oprite.** *** ●Mircea Eliade:**Aflu despre moartea lui Lucian Blaga. De când nu l-am văzut? Probabil din toamna 1939 sau din iarna 1940..Am petrecut o săptămână la Berna în timpul verii 1937, și îl vedeam în fiecare după=amiază. Uneori mă simțeam stingherit pentru că Blaga rostea câte o vorbă la trei minute.** *** ● Mircea Eliade în 1982 : **Spirit de esență și nostalgii goetheene, a străbătut toate climele și culturile..Liber, curajos, nepăsător de prejudecăți, Lucian Blaga nu se sfiește să introducă în cărțile sale de filosofie sentimente patetice, grații de artist sau amănunte de erudiție. Spirit universal leonardesc, Lucian Blaga este atât de <român> în tot ceea ce creează, încât a fost silit să nascocească termeni noi că să-și poată formula precis <românitatea> gândirii sale. Ce splendidă verificare că geniul specific românesc nu se poate realiza deplin decât în universal, că duhul românesc nu trebuie înțircuit de teama ca nu cumva să se altereze, să se <influențeze>, ci poate fi lăsat să cunoască, să-și asimileze și să lupte cu oricâte culturi, cu oricâte personalități.** *** ● Lucian Blaga:**O concepţie metafizică e destinată să dea o transparenţă mai întâi figurii şi articulaţiilor grave ale existenţei, să pună în lumină coordonatele fundamentale ale tainei cosmice, să reveleze osatura şi arhitectura secretă ce le bănuim în fiinţa Marelui Tot din care facem parte. Ca atare, orice gând metafizic aspiră să-şi aducă lumina sa în noaptea mare în mijlocul căreia suntem puşi. Metafizica e o lansare de făclii aprinse în ultime abisuri şi se repercutează în noi ca o «trezire». Noaptea din afară nu e însă totul. Mai este şi o noapte lăuntrică a propriei noastre fiinţe. Când ochiul filozofic s-a îndrumat spre lăuntrul omului, s-a ajuns de asemenea la înţelegeri care, indiferent de priza lor sub raport absolut, au devenit şi ele tot atâtea «treziri» pentru spiritul omenesc.** |
01 Jun 2021, 16:56 | #50 |
Guru
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
|
<<Peste 100 de ani nici eu nu voi mai fi cunoscut, nici Liiceanu. Dar raportul dintre noi va fi cunoscut. A face cultură e a sta într-un picior. Într-o fotografie și eu sunt într-un picior, și el. Dar eu sunt pe piciorul drept, pe când el e pe cel stâng. Acesta este raportul.>>
**** <<Gabriel Liiceanu, astăzi 2021, mai, duminică 23, împlinește 79 de ani.>> *** 24 decembrie 1982 :**Mult iubite Domnule Noica = Țin pe masa mea o poză pe care Andrei ne-a facut-o la Păltiniș, în timp ce urcam pe poteca pietruita care duce spre cabana d-voastra. Poza este făcută din spate și are în ea o elocventa a insotirii care mă fascinează de câte ori o privesc. Poate pentru că astazi este ajunul Craciunului și simt nevoia să mă deschid catre obiectele iubirilor și veneratiilor mele, mă întorc către d-voastra, din departarea aceasta care apropie în chipul cel mai adânc, și vă mulțumesc pentru drumul pe care, cu spatele întors către lume, m-ati lăsat să îl facem împreună. De „despartit“ poate fi vorba doar in sensul că drumul ce mi se deschide în față trebuie de-acum să-l străbat singur, vegheat doar de privirea d-voastra, pe care îmi place să o simt în urma mea ca pe o însoțire, ce îmi măsoară din departare poticnirile, șovăiala și regasirile. Așa mă simt în clipa aceasta, altfel, dar la fel de tare, legat de d-voastra..** *** **Asist cu bucurie la «despartirea» lui Gabriel de mine. O grabesc chiar. Voi sfârși în singurătate așa cum mi-am dorit. Sau poate legat numai de departele meu…“ (Constantin Noica, "Jurnal de idei"). *** ● Gabriel Liiceanu: «Jurnalul de la Păltiniş» a fost scris pentru că au existat – le-aş numi – ramele de timp ale Păltinişului: răstimpurile în care ne aflam, o mână de oameni, izolaţi de lume, cu Noica acolo. Nu oricine are norocul să se ducă undeva şi să se întâlnească cu un personaj ieşit cu totul din comun, apt să schimbe claviatura obişnuită a vieţii. Noica umbla la alte resorturi ale fiinţei umane decât la cele la care se recurge îndeobşte când «te întâlneşti» cu cineva. Sigur, trebuia să fii deja pregătit pentru această întâlnire, trebuia s-o fi aşteptat de mult. Trebuia să tânjeşti dintotdeauna după ea, după personajul care avea să iasă în întâmpinarea acestei aşteptări şi care, la rândul lui, te aştepta. Şi totuşi, ce făcea Noica atât de neobişnuit? Îţi arăta că miza vieţii este în altă parte decât acolo unde o situează în mod spontan viaţa însăşi prin simpla perindare a generaţiilor în timp. Noica îţi spunea – şi ăsta cred că era secretul lui – că, indiferent de infernul în care ne-am afla, fericirea e la îndemâna oricui. Cu o singură condiţie: să descoperi că bunul cel mai de preţ al vieţii se află în acel loc în care se acumulaseră de-a lungul secolelor cele mai mari splendori ale umanităţii. Locul ăsta se numea cultura, iar într-un sens restrâns, filosofia. După ce te atrăgea pe tărâmul acesta, după ce te conducea la locul unde zăcea comoara, Noica te plimba printre minunile care o compuneau, întârziind, desigur, în pavilionul filozofiei. Altfel spus, te ghida în «paradisul culturii», până în punctul în care învăţai să te mişti de unul singur prin el... Noica va rămâne pesemne ultimul autor de sistem din Europa, dar unul anacronic. Căci el face asta într-o vreme în care oamenii au nevoie să afle de la filozofi cum pot să-şi pună în ordine viaţa, nu cum să găsească «ordinea lumii» după o mecanică a conceptelor....Orice scenariu educativ autentic este unul al educării în spaţiul libertăţii. Cel care se supune o vreme pentru a putea primi, o face în vederea momentului în care va sta pe picioarele sale. Ceea ce în filozofie – şi în genere în viaţă – înseamnă: a gândi pe cont propriu, a gândi cu mintea ta, după ce ai asimilat oferta de gândire a generaţiilor precedente. «Cultură» înseamnă asimilarea acestei oferte. Dar cum oferta asta e uriaşă, trebuie să existe cineva care să te ghideze printre tarabele culturii. Despre „nevoia pură de a consemna» La momentul apariţiei, «Jurnalul» a fost o gură de oxigen pentru cei care găseau, în cărţi, evadarea din comunism. (…).Oamenii vor avea întotdeauna parte de un «infern» (însăşi condiţia umană este unul) din care vor vrea să evadeze şi de un «paradis» în care să poată evada. Întâmplarea că eu mă aflu în spatele acestei cărţi este, neîndoielnic, cea mai frumoasă din viaţa mea.** https://www.youtube.com/watch?v=8_s8...Gdnnk7Q3x7ORaY |
21 Jun 2021, 21:44 | #51 |
Guru
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
|
116 ani de la naştere :<< Nu pot întreba : "De ce m-am născut?"; nu pot blestema ziua naşterii mele sau declara că n-arn cerut să mă nasc>>; ● Jean Paul Sartre :"L'Etre et le neant" (Fiinţa şi neantul, 1943) :??* Fiinţa este peste tot.>>??*<< Fiinţa este sine.>>. Asta Înseamnă că nu este nici pasivitate, nici activitate. Şi una şi cealaltă din aceste noţiuni sunt umane şi desemnează conduite umane sau instrumente ale conduitelor umane. Există activitate atunci când o fiinţă conştientă dispune de mijloace în vederea unui scop. Şi numim pasive obiectele asupra cărora se exercită activitatea noastră, în măsura în care ele nu vizează în mod spontan scopul la care le facem să servească. Într-un cuvânt, omul este activ şi mijloacele pe care le foloseşte sunt socotite pasive. Aceste concepte, împinse la absolut, îşi pierd orice semnifica?*ţie. În special, fiinţa nu este activă: pentru ca să existe un scop și mijloacele, trebuie să existe fiinţă. Cu atât mai mult ea nu ar putea fi pasivă, căci pentru a fi pasivă ea trebuie să "fie". Consistenţa-în-sine a fiin?*ţei este dincolo de activ şi de pasiv. E în aceeaşi măsură dincolo de negaţie ca şi de afirmaţie.??*<< Fiinţa în sine este ceea ce este.>>
??* Neantul este punerea în discuţie a fiinţei de către fiinţă :<<Fisura intraconştienţială este un nimic în afara a ceea ce ea neagă şi nu poate avea fiinţă decât în măsura în care nu se vede. Acest negativ care este neant de fiinţă şi putere neantizatoare totodată este neantul. Nicăieri nu l-am putea sesiza într-o astfel de puritate. Peste tot în altă parte trebuie, într-un fel sau altul, să-i conferim fiinţa-în-sine în calitate de neant. Dar neantul care apare în inima conştiinţei "nu este". El este "fost". Neantul nu se găseşte, nu se dezvăluie în felul în care se poate găsi, dezvălui o fiinţă. Neantul este mereu un "altundeva". Neantul este posibilitatea proprie fiinţei şi unica sa posibilitate. Iar această posibilitate originară nu apare decât în actul absolut care o realizează. Neantul, fiind neant de fiinţă, nu poate veni la fiinţă decât prin fiinţa însăşi. Şi, fără îndoială, vine la fiinţă printr-o fiinţă aparte, care este relitatea-umană.** *** ??*<<Trecutul este substanţa În acest sens cogito-ul cartezian ar trebui să se formuleze mai degrabă: "gândesc, deci eram">> : **La limită, în clipa infinitezimală a morţii mele, nu voi mai fi decât trecutul meu. El singur mă va defini. E ceea ce Sofocle înţelege să exprime atunci când, în Trahinienele, face să i se spună lui Deianira: "Există o maximă acceptată de mult timp printre oameni că n-ai putea să te pronunţi asupra vieţii muritorilor şi să spui dacă ea a fost fericită sau nefericită înaintea morţii lor." E şi sensul acestei fraze a lui Malraux pe care o citam mai sus: "Moartea schimbă viaţa în destin." E ceea ce, în sfăr?*şit, frapează credinciosul atunci când el realizează cu spaimă că, în momentul morţii, jocurile sunt făcute, nu mai rămâne nici o carte de jucat. Moartea ne uneşte cu noi înşine, aşa cum eternitatea ne-a schimbat în noi înşine. În momentul morţii suntem, adică suntem fără apărare în faţa judecăţilor celuilalt, se poate decide într-adevăr ce suntem, nu mai avem nici o şansă de a scăpa totalului pe care o inteligenţă atotcunoscătoare l-ar putea face. Şi căinţa ultimei ore este un efort total de a sfâşia toată această fiinţă care încet-încet s-a prins şi s-a solidificat deasupra noastră, un ultim suspin pentru a ne desolidariza de ceea ce suntem. În zadar: moartea încremeneşte acest suspin împreună cu restul, el nu mai face decât să intre în compoziţie cu ceea ce l-a precedat, ca un factor printre alţii, ca o determinaţie singulară care se înţelege numai plecând de la totalitate. Prin moarte pentru-sinele se schimbă pentru totdeauna în în-sine.** *** ??*<<Spre deosebire de trecut, care este "în-sine", prezentul este "pentru-sine". Prezentul pentru-sinelui este prezenţă la fiinţă şi, ca atare, el "nu este". Dar el este dezvăluire de fiinţă. Fiinţa care apare la prezenţă apare ca fiind în prezent. Din această cauză, prezentul apare în mod antinomic ca nefiind, atunci când este trăit, şi ca fiind măsura unică a fiinţei în măsura în care ea se dezvăluie ca fiind ceea ce ea este în prezent.Prezentul meu este de a fi prezent. Prezent la ce? La această masă, la această cameră, la Paris, la lume, pe scurt la fiinţa-în-sine >> *** ??**Viitorul e cel care decide dacă trecutul este viu sau mort :<<Viitorul este trecutul depăşit ca în-sine dat către un în-sine care ar fi propriul său fundament, care ar fi în măsura în care eu aş avea spre a fi el. Posibilul meu este libera reluare a trecutului meu, în măsura în care această reluare poate să-I salveze întemeindu-l. Eu fug de fiinţa fără fundament care eram către actul fondator care nu pot să fiu decât sub chipul lui aş fi.* *** *A avea, a face şi a fi sunt categoriile cardinale ale realităţii umane. Ele subsumează toate conduitele omului. A cunoaşte, de exemplu, este o modalitate a lui a avea. Aceste categorii nu sunt fără legătură între ele şi mai mulţi autori au insistat asupra acestor raporturi. O relaţie de acest fel pune Denis de Rougemont în lumină atunci când scrie în articolul său despre Don Juan: "Nu era suficient să aibă." Şi tot o legătură asemănătoare se indică atunci când se arată un agent moral făcând pentru a se face şi făcându-se pentru a fi. Totuşi, tendinţa antisubstanţialistă biruind în filosofia modernă, cea mai mare parte a gânditorilor au încercat să îi imite, pe terenul conduitelor umane, pe aceia dintre predecesorii lor care înlocuiseră în fizică substanţa cu simpla mişcare. Scopul moralei a fost, multă vreme, acela de a-i furniza omului metoda de a fi. Era semnificaţia moralei stoice sau a Eticii lui Spinoza. Dar dacă fiinţa omului trebuie să se resoarbă în succesiunea actelor sale, scopul moralei nu va mai fi de a ridica omul la o demnitate ontologică superioară. În acest sens, morala kantiană este primul mare sistem etic care substituie pe a face lui a fi ca valoare supremă a acţiunii. Eroii Speranţei sunt în cea mai mare parte pe terenul lui a face şi Malraux ne arată conflictul vechilor democraţi spanioli, care încearcă încă să fie, cu comuniştii, a căror morală se descompune într-o serie de obligaţii precise şi detaliate, fiecare dintre aceste obligaţii vizând un a face particular. Cine are dreptate? Valoarea supremă a activităţii umane este un a face sau un a fi? Şi, oricare ar fi soluţia adoptată, ce devine a avea?* *** *Ce este, deci, clipa?**Clipa va fi atunci un început şi un sfârşit. Într-un cuvânt, dacă sfârşitul unui proiect coincide eu începutul unui alt proiect, se va ivi o realitate temporală ambiguă, care va fi limitată de un neant anterior în măsura în care ea este început şi de un neant posterior în măsura în care este sfârşit. Dar această structură temporală nu va fi concretă decât dacă începutul îşi apare lui însuşi ca sfârşit al procesului pe care-I paseifică. Un început care apare ca sfârşit al unui proces anterior, aceasta trebuie să fie clipa. Ea nu va exista, deci, decât dacă ne suntem nouă înşine început şi sfârşit în unitatea unui acelaşi act.* *** **Moartea a fost întotdeauna - pe nedrept sau pe drept, încă nu putem determina - considerată ca termenul final al vieţii umane. Rilke se străduieşte să arate că sfârşitul fiecărui om se aseamănă vieţii sale, deoarece întreaga viaţă individuală a fost pregătire a acestui sfârşit. Ar fi zadarnic să recurgem la sinucidere pentru a scăpa de această necesitate. Sinuciderea n-ar putea fi considerată ca un final al vieţii căruia i-aş fi propriul fundament. Într-adevăr, fiind act al vieţii mele, ea însăsi primeşte o semnificaţie pe care doar viitorul poate să i-o dea; dar cum ea este ultimul act al vieţii mele, îşi refuză acest viitor; astfel, rămâne total indeterminată. Într-adevăr, dacă scap de la moarte sau dacă "dau greş", nu voi judeca mai târziu sinuciderea mea ca pe o laşitate? Evenimentul nu va putea să-mi arate că alte soluţii ar fi posibile? Dar cum aceste soluţii nu pot fi decât propriile mele proiecte, ele nu pot să apară decât dacă eu le trăiesc. Sinuciderea este o absurditate care face ca viaţa să mi se prăbuşeacă în absurd.** *** ("Lumea este umană. Se vede pozi?*ţia foarte specială a conştiinţei - fiinţa este peste tot, în contact cu mine, în jurul meu, ea se lasă pe mine, mă asediază şi eu sunt trimis continuu din fiinţă în fiinţă, această masă care este aici este fiinţă şi nimic mai mult; această stâncă, acest copac, acest peisaj: fiinţă şi altceva nimic. Aş vrea să prind această fiinţă şi nu mă mai găsesc decât pe mine.") *** |
14 Jul 2021, 11:17 | #52 |
Guru
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
|
* 112 ani; Pentru <<Ziua lui Noica, născut 1909 iulie 12/25>> = un număr de 7 (remarcabile!!) scrisori primite de la prietenul Emil Cioran, anii "67 = "72:**Dragă Dinu, Aflasem minunea dintr-o scrisoare foarte recentă a lui Mircea (care va veni la Paris în 22 iunie). Îţi mărturisesc că tremur la gândul că te voi revedea. E ceva atât de ireal, de postum în această întâlnire: două umbre care se încăpăţânează să persevereze în existenţă. Criză depresivă? Nu, cu siguranţă. Dar la mine, tu ştii, orice emoţie mai puternică primeşte un accent funebru.** Cu drag, E. C., 26 mai 1972, Paris
*** * Către Constantin Noica : Paris, 10 nov. 1967 :** Dragă Dinu, îţi citesc scrierile admirabile şi nu încetez să mă uimesc: cum de ţi-ai putut recăpăta gustul pentru abstracţiuni după un contact atât de brutal cu Istoria? Şi tot eu îmi spun: aici toţi suntem acriţi, pervertiţi, dezamăgiţi, în schimb el, care ar trebui să urle precum Iov, e plin de viaţă, pradă unui entuziasm tineresc. Dacă mă gândesc bine, toate sunt aşa cum se cuvine: tu trebuia să-ţi primeşti răsplata, noi–pedeapsa. Astfel, în vreme ce tu ridici în slăvi devenirea istorică, noi ne scufundăm în „monotonia Destinului". Ataşamentul tău faţă de fenomenologie ţine şi el de miracol. Nu-ţi poţi da seama cât de greu ne vine nouă, celor de aici, să înţelegem cu adevărat sensul adânc al statorniciilor tale. Am renunţat pentru moment la gândul de a veni până acolo. Ar fi o experienţă îngrozitoare să-mi revăd prietenii după atâta amar de vreme. Iar fiinţa mea nu rezistă la astfel de emoţii. Din nefericire sunt mult mai vulnerabil la timpul proustian decât la timpul filosofic. Că fac sau nu călătoria asta vom vedea, important e să ştiu că într-o bună zi ne vom revedea, că am o odaie gata pregătită la tine. Toată prietenia soţiei tale. Cu vechea dragoste*, E. Cioran. *** * Paris, 27 iunie 1969 ,:** Dragă Dinu, Sunt fascinat de talentul tău de a însufleţi orice, chiar şi filosofia.Toate aceste bătrâne categorii–cu câtă graţie le învesteşti! E drept că şi aveau nevoie.—O mică distincţie însă. Atunci când tu zici şi implicit aprobi: „Nu există nici un motiv ca omul să nu apară pe lume", eu aş adăuga: Din păcate! Cum vezi, sunt mai sensibil la *rost* decât la *rostire* (cuvânt reabilitat pe vecie de tine). Cu drag, E. Cioran *** * Paris,11 iulie 1969 :** Dragă Dinu, îţi mulţumesc pentru consideraţiile admirabile despre prietenie. Am găsit printre ele o cugetare care m-a izbit puternic: acolo unde zici, în linia lui Aristotel: "Nu poţi purta prietenie dacă nu-ţi porţi prietenie".. Am înţeles că dacă sunt într-o relaţie atât de proastă cu ceilalţi şi mai ales cu mine însumi este datorită faptului că nu sunt în stare de un sentiment constant, normal, ci doar de pasiuni excesive. Mă.Iubesc sau mă urăsc, dar propriul meu prieten nu-mi sunt niciodată. Totuşi al altora mi se întâmplă uneori să fiu, ceea ce mă şi salvează, dacă vrei. Inutil să-ţi mai spun că eşti un scriitor uluitor.** Al tău, E. Cioran *** * Paris, 21 ian. 1970 :**Dragă Dinu, Primesc Gazeta literară şi ţi-am citit deja acest foarte frumos text pe care mi l-ai trimis. Admirabilă această limbă a noastră, a ta în mod special! În zadar caut în limbile „de circulaţie" un echivalent pentru *părelnicie*, cuvânt care singur ascunde un Lebensgefiihl, o metafizică şi tot ce vrei în materie de poezie. Cobori în adâncurile „rostirii"* noastre şi asta-i foarte important. Vei fi un punct de referinţă, asta cu siguranţă. Cumpănind bine lucrurile, dintre noi = tu eşti singurul care ai făcut cea mai bună alegere. Nu te poţi împlini decât aproape de originile tale. Este ceea ce ai căutat tu necontenit, cu încăpăţânare şi rigoare. E drept că o astfel de statornicie a cerut sacrificii, pe care nu ai de ce să le regreţi acum, din moment ce ele erau, pe cât se pare, înscrise de la bun început în destinul tău şi care până la urmă s-au dovedit fertile. Nu ştiu dacă la tine e vorba de preştiinţă sau de instinct–cert e că tu ai înţeles dintotdeauna ceea ce mie mi s-a părut multă vreme o extravaganţă sau chiar o nebunie: că a fi nu e cu putinţă decât înăuntrul propriei tale etnii. În mod normal, eu ar fi trebuit să susţin o idee ca asta şi nu tu, care, filosofic vorbind, te găseai la mii de leghe distanţă, mai ales în epoca slăbiciunii tale pentru Kant. În opţiunile de acest fel intră însă elemente care ţin mai puţin de teoriile noastre cât de *ursita* fiecăruia dintre noi. Sper să te revăd curând: sunt nerăbdător să aflu şi alte amănunte despre acest Coridaleu (Teofil), căruia nu-i ştiam nici numele până să-ţi citesc studiul. Cât despre Sibiu, acolo te întrec, fiindcă nu e zi să nu-mi aduc aminte de vreun colţ: specialist în nostalgie! Îți mulțumesc pentru intenția delicată. Toată prietenia, ție și Marianei.** E.Cioran *** * 9 aug. 1971 :**Dragă Dinu, Pe vremea când îl citeam pe Kant prin parcurile Sibiul îmi aduc aminte că mă călca pe nervi lista lui de categorii,, a căror simetrie mi se părea pură acrobaţie. Văd astăzi însă = din ea se pot deduce cugetări foarte vii, după cum arăți tu şi meditaţia ta.Te recunosc, bineînţeles, ca întotdeauna când părăseşti desfăşurările pur speculative, când trădezi logica pe care o foloseşti drept pretext pentru consideraţii de o altă natură, de un alt gen. Filosofia este o mască şi, având în vedere ce ne pregăteşte istoria, te sfătuiesc s-o păstrezi.** Cu drag, E. Cioran. *** * Paris, 3 sept. 1971:**Dragă Dinu, Frumoase broderii! Aşadar, poţi să te dedai filosofiei având şi gust. Totul e cu putinţă, de vreme ce ajungi să-i frecventezi pe Aristotel şi Iov în acelaşi timp. Acesta din urmă, pe care de când mă ştiu mi l-am considerat drept patron, şi-a găsit recent un interpret, a cărui voce cu inflexiuni tragice mi s-a părut deopotrivă cunoscută şi îndepărtată. Treizeci de ani! Oricum, îţi mulţumesc pentru această ploaie de surprize. Dacă am dreptate* sau nu, habar n-am, dar îmi doresc ca istoria (!) să mă pedepsească cu cea mai umilitoare dintre dezminţiri.** Cu drag, E. Cioran *** <<"Scrisori către cei de=acasă", Emil Cioran, Humanitas, 2010 >> Last edited by victor_homescu : 14 Jul 2021 at 11:19. |
03 Mar 2022, 20:11 | #53 |
Guru
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
|
234 de ani de la naștere: pesimistul ??*Arthur Schopenhauer??*:"Fiecare nenorocire individuală, desigur, pare o întâmplare excepțională; dar nenorocirea în general este regula."
《'Despre suferința lumii'》 *** ??*Arthur Schopenhauer :《"Lumea ca voință și reprezentare"》: ~"Lumea este reprezentarea mea“~ **Acesta este un adevăr valabil pentru orice vietate cunoscătoare, deşi numai omul îl poate conştientiza, reflectându-l în mod abstract: şi chiar aşa face; astfel a apărut la el chibzuinţa filozofică. Atunci, pentru om devine clar şi cert faptul că el nu cunoaşte nici soarele, nici pământul, ci e"ntotdeauna doar ochiul care vede soarele şi mâna care simte pământul, că lumea care-l înconjoară există numai ca reprezentare, adică exclusiv în relaţie cu altceva, cu cel care şi-o reprezintă şi care este el însuşi. Dacă poate fi rostit vreun adevăr a priori, atunci tocmai acesta este, deoarece el exprimă forma oricărei experienţe posibile şi imaginabile, o formă mai generală decât toate celelalte, decât timpul, spaţiul şi cauzalitatea; căci toate acestea o presupun deja, iar dacă fiecare dintre aceste forme, pe care le-am recunoscut ca fiind tot atâtea ipostaze particulare ale principiului raţiunii suficiente, este valabilă numai pentru o clasă aparte de reprezentări, atunci divizarea în obiect şi subiect este, în schimb, forma comună a tuturor claselor respective, singura în care este cu adevărat posibilă şi poate fi concepută vreo reprezentare, indiferent de ce tip ar fi ea: fie abstractă sau intuitivă, fie pură sau empirică. Prin urmare, niciun adevăr nu e mai sigur decât acesta; nici unul nu este mai independent de toate celelalte şi nu necesită dovezi mai puţine că tot ce există pentru cunoaştere, deci întreaga lume, este obiect doar în relaţie cu subiectul, intuiţie a celui ce intuieşte, într-un cuvânt, reprezentare. Fireşte, această afirmaţie este valabilă atât despre prezent, cât şi despre trecut şi despre orice viitor, atât despre lucrurile cele mai îndepărtate, cât şi despre cele apropiate, fiindcă e valabilă despre timpul şi spaţiul însuşi, singurele forme în care se diferenţiază toate acestea.** ▪︎"Lumea este reprezentare."▪︎ *** 《"Lumea este voința mea."》 **Voinţa, constituie cealaltă latură a lumii, aşa cum sper să devină mai târziu o certitudine pentru oricine; căci lumea este, pe de o parte, exclusiv reprezentare, iar pe de alta exclusiv voinţă.** *** ??*Arthur Schopenhauer: 《"Viata, amorul, moartea"》: **Scopul filozofiei este cunoasterea si explicarea existentei Universului. Expresia acestei existente este Vointa de a trai. Aspiratia la existenta se manifesta prin organizare, viata fiind unul dintre sensurile posibile de dezvoltare. La animale, Vointa de a trăi, ca principiu fundamental al existentei, este imuabila și unică. Forța germinatoare este universală, infinită în timp și spațiu, multiplicindu-se divers în forma și conținut, lanțul fecundare – germinare – fecundare – germinare fiind fără inceput și fără sfârșit. Orice materie susceptibila de a deveni vie este atrasă, orice element bănuit a întrerupe acest ciclu este respins. Cînd această Vointa de a trăi se epuizează într-o ființă oarecare sub imperiul unei cauze oarecare, în măsura în care ființa concretizează acestă stare, lupta dintre existența și nonexistenta se desfășoară violent, direct, excluzând variantele. Omul prin excelența reacționează prompt la suferinţa sa sau a anturajului său si, reciproc, anturajul său participă afectiv. De aceea, o condamnare la moarte, oricât de justificată, este primită de societate și de individul în cauză ca un șoc, rămânând, în final, un simplu act distrugător de viață, menit să anihileze Voința de a trăi. Viața în ansamblul ei este percepută pe plan social sau pentru fiecare individ în parte ca o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă, trăită într-o existență nesigură și tristă, inspirată de schimbări a căror amploare este cel mai adesea prea târziu constientizate. Oare nu se acorda prea mare importanță unui episod pe care orice ființă îl traversează în drumul său către eternitate?** *** ??*Arthur Schopenhauer??*: 《"Filosofia moralei"》: **Omul bun trăieşte într-o lume care se omogenizeaza cu propria lui esenţă, şi nu vede în ceilalţi un non-eu, ci spune despre ei: "sunt tot eu". Simte că este un prieten natural al lor, că orice fiinţă este legată, în fond, de fiinţa lui; el ia parte în mod direct: la binele şi răul tuturor. Cu această încredere, aşteaptă de la ei aceeaşi simpatie. De aici vine seninătatea profundă care-l domină, aerul de siguranţă, de linişte, de mulţumire care face ca toţi cei din jurul lui să se simtă bine. Răuvoitorul în suferinţa lui, nu contează pe ceilalţi. Dacă apelează la ei, o face fără încredere, iar dacă le obţine ajutorul nu este deloc recunoscător, căci nu consideră acest ajutor decât ca fiind un efect al nebuniei celorlalţi. Este complet incapabil să recunoască într-un străin propria sa fiinţă, chiar şi atunci când adevărul i-a apărut prin semnale de netăgăduit De aici i se trage toată partea monstruoasă a ingratitudinii. Izolarea morală în care răuvoitorul se închide, inevitabil şi prin natură, îl expune la a cădea adesea în disperare. Omul bun pune atâta Încredere în apelul pe care-l adresează altora, pe câtă bunăvoinţă le arată atunci când ei au nevoie de ajutorul său.** *** 《 **Am mai spus·o, pentru unul umanitatea este un non-eu, iar pentru celălalt, "sunt tot cu". Omul generos, care-şi iartă duşmanul şi îi răspunde cu bine la rău, iată fiinţa sublimă, demnă de cele mai înalte laude. Recunoaşte eul din interiorul său chiar şi acolo unde identitatea lui este negată cu maximum de forţă. Nu există binefacere pură, ajutor cu adevărat şi pe deplin dezinteresat, inspirat numai de gândul la sufetinţa celuilalt, care să nu apară, la un examen atent, drept un act totalmente misterios, un fel de mistică pusă în practică. Principiul său se află în chiar adevărul care constituie fondul misticii, iar orice altă explicaţie este greşită. Un om dă de pomană; el nu se gândeşte în nici un fel Ia altceva decât la a atenua mizeria care-l chinuieşte pe acel amărât Ei bine, un asemenea act ar fi imposibil dacă autorul lui n-ar şti că fiinţa atât de deplorabilă de lângă el este însăşi propria-i persoană, dacă nu şi-ar recunoaşte, în această apariţie străină, fiinţa sa intimă. Iată de ce am numit mila :<<<"marele mister al eticii".>>>**》 *** https://humanitas.ro/.../lumea-ca-voin%C5%A3%C4%83-%C5... |
18 Nov 2022, 11:32 | #54 |
Guru
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
|
<<<***O atare stiintă ar podeda=o numai Dumnezeu, ori în cea mai mare măsură Dumnezeu***>>>
??*Pentru Ziua mondială a Filosofiei: <**Este limpede că înţelepciunea este o ştiinţă ce are ca obiect anumite principii, anumite raţiuni de a fi ale lucrurilor.**>??*ARISTOTEL, despre filosofie în "METAFIZICA" ☆**Oamenii poartă în fire aspiraţia de a şti.**☆《**Abia după ce au existat aproape toate cele necesare atât pentru lejeritatea, cât şi pentru desfătările vieţii, a început să fie căutată cugetarea •filozofică•. Se vede, aşadar, că noi nu o căutăm pentru vreun folos străin, ci, aşa cum declarăm liber omul care ascultă de sine şi nu de un altul, tot aşa şi pe aceasta o declarăm ca fiind singura liberă dintre ştiinţe. Căci ea singură ţine de sine însăşi.**》 *** **Iată de ce cu dreptate s-ar socoti dobândirea ei ca fiind mai presus de putinţa omenească, de vreme ce firea oamenilor este în multe privinţe servilă. Cum zice Simonide: "numai un zeu ar putea avea cinstirea asta", iar omul nu merită să caute decât ştiinţa ce i se potriveşte lui însuşi. Or, dacă poeţii grăiesc ceva adevărat şi divinitatea este pizmaşă, este verosimil că tocmai aici se regăseşte pizma ei şi că toţi cei cu prea multă ştiinţă sunt nefericiţi. Numai că nu-i cu putinţă nici ca divinitatea să fie pizmaşă - ci, vorba proverbului, multe minciuni zic aezii -, nici ca vreo altă știință să fie socotită mai vrednică decât aceasta. Căci cea mai divină, este și cea mai vrednică de cinste. Or, numai ea este astfel din două puncte de vedere: întâi, fiindcă este divină ştiinţa pe care Dumnezeu ar poseda=o; apoi, deoarece ea s-ar ocupa cu lucrurile divine. Dar singură ea întruneşte ambele însuşiri. Dumnezeu, într-adevăr, pare tuturor a fi un principiu al raţiunilor de a fi; pe de altă parte, o atare ştiinţă ar poseda-o ori numai Dumnezeu, ori în cea mai mare măsură Dumnezeu.** 《**Iar toate ştiinţele sunt mai necesare decât ea, mai bună însă nu-i nici una.**》 *** ??*<<** Ca semn al ei stă iubirea de senzaţii: căci acestea sunt iubite pentru ele însele, chiar şi fără să aducă vreun folos. Cel mai multnînsă dintre toate este iubită senzaţia ce vine prin văz. Deoarece nu numai ca să acţionăm, dar şi fără să avem de gând să acţionăm, preferăm, cumva, vederea celorlalte simţuri. Motivul pentru această preferinţă este că vederea, mai mult decât toate celelalte simţuri, ne face să cunoaştem şi că ea lămureste multe trăsături distinctive ale lucrurilor. Prin natură, vieţuitoarele se nasc cu posesia senzaţiei, dar, pornind de la senzaţie, la unele nu se naşte memoria, la altele da. Din această pricină, ultimele sunt mai inteligente şi mai capabile să înveţe decât sunt cele ce nu pot să memoreze. Cele inteligente, dar care nu pot auzi zgomotele, rămân totuşi incapabile să înveţe (precum albina şi orice altă specie animală asemănătoare cu ea). În schimb, reuşesc să înveţe acele vietăţi care adaugă Ia memorie şi auzul. Restul animalelor trăieşte având reprezentări şi amintiri, dar rămâne puţin părtaş Ia experienţă. Neamul omenesc însă trăieşte fiind în posesia şi a artei şi a raţionamentelor. Iar experienţa, la oameni, se naşte din memorie. Căci numeroasele amintiri asociate aceluiaşi lucru produc capacitatea unei experienţe unitare. Aşadar, se pare că experienţa este ceva destul de asemănător cu arta şi cu ştiinţa. În fapt, ştiinţa şi arta se înfăptuiesc la oameni prin experienţă. Căci experienţa a produs arta - cum spune Polos -, iar lipsa ei dă naştere hazardului. Într-adevăr, arta se naşte atunci când, în baza multor reflecţii izvorâte din experienţă, ia naştere o concepţie generală, privitoare la toate cazurile asemănătoare. Aşadar, faptul de a concepe că un anume leac îi prieşte lui Callias care suferă de o anume boală, la fel şi lui Socrate şi multor altora, fiecăruia în parte, ţine de experienţă; dar faptul că tuturor celor de acest fel, definiţi printr-o unică formă, suferind de o anume boală, le foloseşte acel leac - precum flegmaticilor, bilioşilor sau celor cu febră - ţine de artă. Prin urmare, în ceea ce priveşte practica, experienţa nu pare a se deosebi de artă. Ba chiar, oamenii experimentaţi reuşesc mai bine decât teoreticienii fără experienţă. Explicaţia stă în faptul că experienţa este cunoaşterea situaţiilor individuale, în timp ce arta este cunoaşterea situaţiilor generale; dar toate acţiunile şi procesele au de-a face cu individualul. Căci nu pe "om" la modul general îl vindecă medicul, afară doar dacă nu ne gândim la "omul plasat într-un anume context", ci pe Callias, pe Socrate sau pe un altul dintre toţi cei numiţi aşa sau altfel, şi care, în contextul respectiv, au proprietatea de a fi om.**>>??* *** **Aşadar, dacă cineva este teoretician şi are cunoaşterea generalului, dar ar ignora particularul cuprins în acesta, va greşi de multe ori în opera sa de vindecare. Insul particular, deci, este cel vindecabil. Şi totuşi, calitatea de a şti şi de a înţelege o socotim mai degrabă ca aparţinând artei decât experienţei, şi îi concepem pe artizani mai înţelepţi decât pe oamenii cu experienţă, admiţând că, pentru toţi oamenii, înţelepciunea se asociază cu calitatea de a şti. Aceasta se întâmplă deoarece unii - cunosc raţiunea de a fi a lucrului în timp ce ceilalţi oameni - nu. Căci oamenii cu experienţă ştiu că are loc un efect, dar nu ştiu de ce are el loc. Or, ceilalţi îl cunosc pe de ce şi raţiunea de a fi a lucrului. Iată motivul pentru care îi considerăm mai vrednici de preţuire şi mai ştiutori pe şefii de lucrări decât pe muncitorii manuali, cât şi mai înţelepţi, deoarece primii cunosc raţiunile pentru care se fac lucrările. Ceilalţi se comportă precum unele elemente inanimate care produc anumite efecte, dar care fără de ştiinţă produc ceea ce produc (aşa cum focul arde). Aceste inanimate produc fiecare efect datorită naturii lor, în timp ce muncitorii manuali le produc datorită obişnuinţei. Aşadar, artizanii sunt consideraţi a fi mai înţelepţi, nu fiindcă ar fi oameni practici, ci fiindcă ei pot să dea seama de fenomene şi cunosc raţiunile lor de a fi. În general, semnul distinctiv al ştiutorului faţă de neştiutor este putinţa de a transmite altuia ce ştie. De aceea, socotim că arta este în mai mare măsură ştiinţă decât experienţa. Căci artizanii pot să-i înveţe pe alţii să ştie, în timp ce oamenii cu experienţă nu pot. Dintre senzaţii, prin urmare, pe nici una nu o considerăm a reprezenta o înţelepciune.** *** 《**De vreme ce căutăm această stiintă, ar trebui cercetat lucrul următor: ştiinţă a ce fel de raţiuni, de principii este înţelepciunea? Or, dacă am privi reprezentările pe care le avem despre omul înţelept, probabil ar deveni mai clar de aici un răspuns: 1. Mai întâi, ne reprezentăm înţeleptul ca pe cineva care le cunoaşte pe toate cele, pe cât posibil, fără însă să aibă ştiinţa lor de detaliu. 2. Apoi, îl considerăm înţelept pe cel capabil să cunoască lucrurile dificile şi care nu sunt uşor de cunoscut omului (simţirea este comună tuturor; iată de ce a simţi este lesnicios şi nu presupune înţelepciune). 3. Iarăşi, îl credem mai Înţelept pe cel care, în orice ştiinţă, este mai precis şi mai capabil să-i înveţe pe alţii raţiunile de a fi ale lucrurilor. 4. Iar între ştiinţe, o considerăm pe cea aleasă pentru ea însăşi şi în vederea cunoaşterii ca fiind în mai mare măsură înţelepciune decât pe cea aleasă pentru foloasele ce decurg din ea. 5. De asemenea, este în mai mare măsură înţelepciune ştiinţa care se află mai presus decât cea situată mai prejos. Căci nu înţeleptul trebuie să se supună, ci el trebuie să dispună, şi nu primul trebuie să asculte de ultimul, ci de primul trebuie să asculte cel mai puţin înţelept. lată deci câte şi ce fel de reprezentări avem despre înţelepciune şi despre înţelepţi: faptul de a le şti pe toate cele aparţine în cel mai înalt grad celui care posedă ştiinţa generalului (căci acesta cunoaşte cumva toate subiectele acestea sunt şi cele mai dificil de cunoscut pentru oameni - cele cu gradul cel mai înalt de generalitate (căci ele sunt cele mai îndepărtate de simţuri). Apoi, cele mai precise dintre ştiinţe sunt cele referitoare la primele principii (iar ştiinţele fundate pe mai puţine principii sunt mai precise decât cele care pornesc de la principii suplimentare, după cum aritmetica este mai precisă decât geometria). Iarăşi, ştiinţa care cercetează raţiunile de a fi ale unui lucru este în mai mare măsură aptă să-i înveţe şi pe alţii (căci îi învaţă pe alţii numai acei oameni care arată raţiunile de a fi ale oricărui lucru).**》 *** ??*Aristotel = în METAFIZICA??* :《**De asemenea, faptul de a şti şi de a cunoaşte de dragul ştiinţei însăşi şi al cunoaşterii însăşi aparţine ştiinţei al cărei obiect este cognoscibilul în cel mai înalt grad (căci cel ce alege să cunoască de dragul cunoaşterii însăşi va alege cel mai mult ştiinţa care este ştiinţă în cea mai mare măsură, iar aceasta este ştiinţa a ceea ce poate fi cunoscut în cea mai mare măsură). Însă cele cognoscibile în cea mai mare măsură sunt primele principii, primele raţiuni (căci datorită acestora şi pornind de la ele sunt celelalte cunoscute, şi nu principiile prime prin intermediul elementelor subordonate. De asemenea, ştiinţa care cunoaşte cu ce scop trebuie săvârşită fiecare acţiune este suverana ştiinţelor şi se află mai presus decât ştiinţa supusă ei ; căci scopul acţiunilor este binele lor, iar, în general, scopul este supremul bine în cuprinsul întregului firii. Aşadar, din toate cele spuse, asupra aceleiaşi ştiinţe cade numele căutat înţelepciunea: aceea, în mod necesar, contemplatoare a primelor raţiuni de a fi, a !primelor principii. Căci binele, scopul sunt una dintre raţiunile de a fi ale lucrurilor. Că această ştiinţă căutată nu este una productivă este limpede privind şi la primii oameni care au practicat filozofia. Căci şi acum, şi la început, oamenii au început să filozofeze datorită uimirii. La început, desigur, ei priveau cu uimire chiar dificultăţile aflate în preajmă; apoi, avansând puţin câte puţin, au parcurs şi chestiuni mai importante, de pildă, aspectele Lunii, ale Soarelui şi stelelor, cât şi geneza Universului. În fapt, cel aflat în încurcătură şi plin de uimire se socoteşte ignorant. <<<Iată de ce şi iubitorul de mituri e, într-un fel, filozof.>>> Căci mitul e alcătuit din întâmplări uimitoare. Însă, dacă e adevărat că oamenii au filozofat pentru a scăpa de ignoranţă, este clar că tocmai pentru a şti au luat urma. Motorul adevăratei ştiinţe nu este nici necesitatea practică, nici nevoia de a concepe o viaţă socială şi politică mai bună, ci uimirea dezinteresată dinaintea spectacolului Universului. Sau, cel puţin, există în orice ştiinţă ce-şi merită numele un rest de gratuitate, ireductibil la necesitate şi utilitate.**》 ▪︎Metafizica, Ed. Humanitas, 2001, traducere Andrei Cornea▪︎ *** |
18 Jun 2023, 20:19 | #55 |
Guru
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
|
133 de ani:***O vorbă pe care o spunea adesea, era aceasta: „Ca să poți nădăjdui că vei înțelege ceva în viață, trebuie să-ți dai seama 7 ani că nu înțelegi nimic”.***??*Nae Ionescu, profesorul=filosof, născut la 16 iunie 1890??* o carte memorabilă: (apare în "37, sub îngrijirea celui care i=a fost student, Eliade, Editura "Cultura Națională"): ★"Roza vânturilor"★: <<***Aparține poate destinului lui această permanentă obligație a lui de a învăța pe oameni lucrurile simple și metodele elementare. Acest mare învățător al neamului său își merită cu drept cuvânt titlul; căci este într'adevăr un „învățător”, care îți amintește necontenit că ai deprins anapoda alfabetul, că nu știi tabla înmulțirii și că privești prost o hartă. Nimic mai surprinzător pentru un om cult — cum este deobiceiu românul — să fie întrerupt într'o erudită discuție geografică și politică, amintindu-i-se — de către paradoxalul Nae Ionescu, firește!, că nu știe cum curg apele într'o țară și cum șe'ntinde o graniță. Acest bărbat care a străbătut atâtea culturi și s'a luptat cu atâtea filozofii, n'a găsit încă timpul să ne întrețină asupra lor — ocupat fiind și-acum să îndrepte greșelile de tabla înmulțirii cu care voiau să pornească la drum și la discuție academică unii dintre contemporanii săi.**>>??*Mircea Eliade??*:**Îmi este foarte greu să scriu așa cum se cuvine despre gândirea și fapta învățătorului meu, profesorul Nae Ionescu, despre intervenția sa hotărâtoare în cultura și viața civilă a României de după războiu. Nădăjduiesc s'o fac într'o zi — cât de curând, și pe îndelete. Prezența lui Nae Ionescu a fost, și continuă să fie, atât de copleșitoare, încât numele său s'a întins de-a lungul țării transfigurat de mit sau însângerat de veninul magnific al urii. Pretutindeni unde se vorbește de Nae Ionescu, e prezentă legenda sau ura; și una și alta mărturisind, cu aceeași prisosință, tăria de poveste a acestui om care de cincisprezece ani preface și clădește o țară. Puțini bărbați se pot mândri că au fost cinstiți cu atâta ură, câtă a adunat gândul și fapta profesorului Nae Ionescu. Dar, de asemenea, nici un cărturar — de la Nicolae Iorga încoace — n-a mai întâlnit aderența maselor și a intelectualilor deopotrivă, în măsura în care ea s-a dovedit a fi avută de Nae Ionescu. Opera sa scrisă, ca și gândirea și fapta sa, s-au topit atât de firesc în plămada istoriei vii a timpului nostru — încât cercetătorul de mai târziu va fi nevoit să le judece laolaltă. Rareori o epocă a împrumutat cu mai multă bucurie, și mai firesc, idei, sugestii, formule și lozinci — de la un singur om, care măcar nici nu s-a ostenit să țină socoteală de ele.**
*** ??*Nae Ionescu, în "Prefață": *Mircea Eliade, care a luat asupra lui grija editării acestui volum, îmi cere să scriu câteva rânduri de prefață. O fac cu atât mai bucuros, cu cât găsesc aci prilejul câtorva precizărl pe cari le socotesc necesare. Adunarea între scoarțe de volum a unor articole de gazetă, scrise în timpuri și împrejurări foarte variate, este o operație cu totul ingrată. Evident, există, pentru o asemenea îndeletnicire, nu numai putința, dar și îndatorirea unei selecțiuni. O elementară nevoe de sinceritate mă obligă, însă, a face această alegere nu după ceea ce îmi convine sau nu-mi mai convine mie astăzi să fi scris atunci, ci după ceea ce îmi aduc aminte să fi fost esențial sau nu pentru momentul în care scriam. Așa fiind, colecția aceasta de articole însemnează mai degrabă o cronică a celor câțiva ani pe cari îi încadrează, decât… portretul meu doctrinal, așa cum se vor fi așteptând unii. Oricum ar fi însă, cronică sau material pentru un portret, însemnările și comentariile acestea se prezintă cetitorului în condițiuni extrem de neavantagioase. Un articol de gazetă este scris în trepidația întâmplărilor cotidiene, și nu poate fi înțeles, în toată dreptatea, decât de cel care îl cetește în această trepidație. Ziua de viață publică este o cutie de rezonanță; și fără această cutie de rezonanță, care ea selectează valorile gazetărești, o activitate ziaristică își pierde și sensul și rostul. Desigur, un ziarist aduce în judecarea lucrurilor și situațiilor un punct de vedere relativ statornic, care se trage ca un fir roșu dealungul întregii lui activități. Dar, mai întâiu, necesități tactice obligă adesea pe redactorul cotidianului să ia drumuri întortocheate și cel puțin aparent contradictorii, chiar dacă strategic obiectivele rămân aceleași; și mai apoi, pentru ca firul acesta roșu să se poată în adevăr desprinde de pe fondul confuz al faptelor zilnice, e nevoe de o anumită trecere de vreme, singura în stare a crea o perspectivă în care scoriile cotidianului dispar. Iată de ce, articolele acestea — scrise în marea lor majoritate între 1926 și 1933 — apar prea târziu sau prea devreme: prea târziu pentru a mai păstra prospețimea lor originară, prea devreme, pentru a nu fi urmărite decât în esențialitatea lor — dacă vor fi având una. De ce, totuș, având aceste păreri, am consimțit la publicarea lor în volum? Pentru că, ori cum ar fi, ele reprezintă un efort disciplinat, metodic, cinstit și desinteresat de a privi cotidianul pentru permanențele lui și de a desprinde din întâmplări — sensuri și probleme. Ceea ce, pentru tineri, poate fi un început de școală. S=ar putea ca publicațiunea aceasta să mai aibă un neajuns. S=ar putea, anume, să se găsească cineva care să mă prindă cu ocaua mică a schimbării de atitudine sau — Doamne ferește! — a lipsei de originalitate. S'ar putea — dar treburile astea nu mă privesc.** *** ??*Nae Ionescu: "Roza vânturilor": ●"JUXTA CRUCEM"●:《**Cel spânzurat pe cruce: ECCE HOMO! Da, iată OMUL. Răstignirca este un fapt istoric, și un simbol. Ea închipue suferința acumulată, de proporții enorme, a omenirii. Pe lemn atârnă EL, pentrucă numai el putea purta pe umeri toată durerea trupului, câtă s'a îngrămădit de la săvârșirea păcatului. Iar crucea a fost înfiptă sus pe Golgota. Dacă și aceasta are un sens — Golgotha, quod est Calvariae locus (Matei 27.33) — nu știu. Dar că jertfa a trebuit să se împlinească acolo sus, nu e fără nici un rost. Sus, adică în văzul întregii lumi antice, care într'o desperată stăruință încercase excluderea, sau cel puțin ignorarea suferinței câtă este ea în univers. Aci stă marea întoarcere, mare semnificație omenească a creștinismului: durerea este un fapt; care nu străbate în încheieturile lui cosmosul, ci neamul omenesc. Creștinismul nu ia față de această durere atitudini protivnice; nu o ignorează, nu o combate; ci înșelată în nădejdile ei de mântuire, prin Cristos-omul omenirea se dorește după dreptul și libertatea de a-și plânge înfrângerea.** *** Omul este cel care se svârcolește în chinuri sus la locul Căpățânii. Nu Cristos-Dumnezeu. Știu, și Dumnezeu poate să sufere; și Dumnezeu suferă. Când fiecare din noi își întoarce fața dela EL, și lasă drum iubirii sale către vadurile întunecate ale diavolului, Dumnezeu plânge. Îmi aduc aminte cât de puternic e în L. Blois sentimentul acesta pentru Dumnezeu care suferă pentrucă e părăsit de oameni. Pe cruce însă a fost părăsit durerii sale omul, de către Dumnezeu. Plângerea Celui răstignit nu o spune oare destul de categoric? „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m'ai lăsat?” (Matei 27.46). Și nu este caracteristic că în isbucnirea suferinței Lui, Christos găsește exact aceleași cuvinte ca și psalmistul?: „Deus, Deus meus… quare me dereliquisti?” (Psal. 21. 2). Ca și psalmistul care nu a fost decât om.** *** Creștinismul primește durerea ca o realitate, dar nu o neagă, ci O VALORIFICĂ. De la răstignire, lumea știe că nu durerea sau bucuria ca atare sunt hotărîtoare pentru suferința sau fericirea noastră; ci atitudinea pe care personalitatea noastră spirituală o păstrează în fața lor. Astfel durerea însăș poate deveni isvor de nesfârșită bucurie, dacă ea îndeplinește un rost și își capătă un sens în ancorarea noastră înspre mântuire. Această înaltă semnificație morală a durerii, creștinismul a găsit-o; ea stă în acțiunea purificatoare asupra sufletului. Askeză. Suferința nu poate fi pedeapsă trimisă nouă de Dumnezeu întru ispășirea păcatelor; ci tovarăș iubit și fericitor, prin care sufletele noastre se desprind de contingențele concretului, înălțându-se în sferele fericite ale libertății adevărate, — focul în care ele se lămuresc, binecuvântarea unui Dumnezeu îndurător care nu ne poate lăsa pradă năclăielii. Creștinismul este deslegarea dumnezeiască a problemei lui Iov, pe care lumea antică nu o pute?* primi de cât cu revoltă legitimă, dar în potriva căreia nu er?* în stare să întreprindă nimic…Cristos a fost spânzurat pe lemn; și a suferit; omenește; dar nu atât pentru ca prin suferința lui să ne mântuiască; ci pentru ca prin pilda lui să ne învețe a ne mântui. Cristos a fost răstignit — și a înviat. CU MOARTEA PRE MOARTE CĂLCÂND, — prin suferința lui înfrângând suferința. Pilda este lămurită. Durerea e drumul mântuirii, — calea pe care ne putem câștiga pe noi înșine; minunile sunt la îndemâna ori cui; numai să știi a te înțelege, și a cere dela tine. Mișcarea lumilor nu s'a săvârșit încă. Legea nouă e legea iubirii și a suferinței; dar ea nu e decât un drum. Cuvântul Apocalipsei stă încă neîmplinit; deci cată a pătrunde înțelesurile Crucii, și pregătește-te întru marea înnoire care va să vină.** ☆Nae Ionescu = la 1927. *** ??*"Prefață": **Aș fi foarte trist dacă cei câțiva cetitori ai acestor rânduri mă vor socoti drept orgolios. Trebue să spun însă că, ce crede lumea despre puținătatea mea, mă interesează foarte puțin. În toate luptele pe cari le-am purtat, m'am dovedit așa de străin de „interesele” mele, așa de „neglijent” cu „cariera” mea, încât am dreptul, poate, să cer — nu numai prietenilor, dar și adversarilor mei — să nu acorde persoanei mele o importanță — în bine sau în rău — mai mare decât cea pe care o acord eu.** *** *Originalitate? Eu știu câtă greutate se pune în lumea noastră pustiită de personalism pe originalitatea aceasta. Dar ce însemnează originalitate pentru un om care știe că, așa după cum nu poate sări peste umbra lui, nu poate sări nici peste marginile vremii lui și comunității de destin care e nația lui, — și care nu-și poate dori altă funcțiune decât aceea de a formula, cât mai circulabil și deci cât mai rodnic, sensul vremii și al întâmplărilor pe care le trăiește? Nu e, oare, obiceiul nostru de a pune, prin numele nostru, fierul nostru de proprietate pe orice carte pe care o scriem, semnul însingurării uscate și cu nimic îndreptățitei individualizări sub care suferă încă omenirea? Și dacă nu ar fi nevoie de a identifica răspunderile, nu s'ar găsi atunci atâți oameni între noi pentru cari anonimatul ar fi încă o bucurie a comunierii? Iar cât despre lipsa de originalitate — ce e asta „lipsă de originalitate” pentru un om care își trăiește toate gândurile? Să mi se ierte exemplul, dar a fost lipsit de originalitate Pascal atunci când — fără să cunoască „Elementele” lui Euclid — a construit din capul lui aceste „Elemente”? Sau e, poate, lipsit de originalitate actul meu de conștiință când am văzut luna pe cer, pentru că luna asta a mai fost văzută și de alții? Ce e asta „originalitate", mă rog — patent de exploatare, sau prospețime de viață? Și tot așa de fără sens e problema schimbării de atitudine. Eu nu știu dacă în activitatea mea gazetărească se găsesc schimbări de atitudine. Nu știu, pentru că nu m'am gândit încă la asta. Și nici n"am să mă gândesc. Eu știu că nu m'am născut din capul lui Jupiter — și cu atât mai puțin gata înarmat, ca Pallas Athene. Știu doar atât, că sunt un biet om care încearcă să înțeleagă ceea ce se petrece în jurul lui, și care își dă seama că instrumentul acesta de înțelegere nu se crează decât încet-încet, printr'o atentă, umilă și stăruitoare aproximare a vieții. Iar dacă articolele adunate în paginile cari urmează vor fi tot atâtea isbânde sau poticneli pe drumul care duce la crearea unei metode de înțelegere a realității, iată încă un motiv, și anume unul hotărâtor, pentru care cred că nu am greșit atunci când am consimțit să pun la îndemâna tinerilor această istorie pe scurt a experiențelor mele.** *** ??*Mircea Eliade: "Cuvântul editorului/ Postfață = în ★ "Roza vânturilor"★:《**Omul nu creiază nimic în istorie — această deznădăjduită și eroică lege o repetă necontenit profesorul ☆Nae Ionescu☆. Omul nu e creiator, în afară de limitele ființei sale. Un om poate face copii — și încă, în măsura în care participă la viață, adică la o realitate care îl precede și îl stăpânește. Dar un om nu poate face legi — legile există, în afara lui, în realitate, și el doar le vede și le formulează. Un om nu poate face istorie — căci istoria se face, sub semnul lui Dumnezeu sau al destinului, dar se face laolaltă de toți oamenii, cu morții care i-au precedat și cu vii care vor veni. Este o lege deznădăjduită, aceasta. Dar este, înainte de toate, o lege creștină. Nicăiri nu întâlnim atâta umilință a omului singur, a omului izolat, rupt din comunitatea de dragoste; nicăiri orgoliul — care a dus pe om în păcatul luciferic, al ispitirii lui Dumnezeu, al asemănării cu Dumnezeu, — nu e mai definitiv înfrânt ca în această concepție creștină. Drumul către ființă începe printr'o mare căutare de sine, dar sfârșește dincolo de sine, în Dumnezeu (soteria) sau în istorie (sympathia). Autenticitatea, fără de care nimic nu e valabil, îți cere să fii tu însuți — dar realizând-o, te recunoști dincolo de tine. Caută-te pe tine însuți — cu sinceritate, cu îndrăzneală — și vei vedea că tu ești în altă parte decât în tine; te vei găsi sub umbra lui Dumnezeu, sau adânc îngropat alături de morții tăi. Fii sincer până la urmă, fii bărbat, nu te lăsa păcălit de iluzii, nu te lăsa — mai ales! — dus în ispită, și vei vedea că în puținătatea omului stă marea lui vrednicie, că în umilirea orgoliului lui se află nădejdea mântuirii sale. Viața omului e deznădăjduită, plină de primejdii, surpată de erori și întâmplări — dar atât timp cât e viu și sincer, omul se poate apropia de centrul ființei sale. Și dacă în viața individuală libertatea omului este numai libertatea lui de a păcătui, există încă un fel de libertate, spirituală: aceia de a te integra legilor, de a alege istoria (comuniunea de dragoste) în loc de a alege moartea.**》 ****** |
22 Jun 2023, 18:03 | #56 |
Guru
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
|
Trecuți 28 de ani:??*Emil Cioran??*: ★"Lacrimi şi sfinţi"★: ***Dialogul sfinților? L-ar putea scrie un Shakespeare cu inimã de fecioarã sau un Dostoievski exilat într-o Siberie cereascã. Toatã viaţa voi rãtãci în preajma sfinților…La Judecata de Apoi se vor cântãri numai lacrimi.***●Decedat 1995 iunie 20●: 《**Încercat-am sã înțeleg de unde vin lacrimile și m-am oprit la sfinţi. Sã fie ei responsabili de strãlucirea lor amarã? Cine ar ști? Se pare însã cã lacrimile sunt urmele lor. Nu prin sfinţi au intrat ele în lume; dar fãrã ei nu știam cã plângem din regretul paradisului. Aș vrea sã vãd o singurã lacrimã înghițită de pãmânt…Toate apucã, pe cãi necunoscute nouã, în sus. Numai durerea precede lacrimile. Sfinţii n-au fãcut altceva decât sã le reabiliteze. Nu e posibilã o apropiere de sfinţi prin cunoaştere. Numai când trezim lacrimile adormite în strãfundurile noastre și cunoaștem prin ele înţelegem cum cineva a putut fi om și nu mai este. Sfinţenia în sine nu e interesantã, ci numai viețile sfinților; procesul prin care un om renunță la sine și apucã pe cãile sfințeniei …Dar procesul prin care cineva devine hagiograf? A merge pe urmele sfinților..a-ți umezi tălpile prin lacrimile lor…**》
*** ●Djelal-eddin-Rumi●: 《 "Vocea viorii este zgomotul pe care-l face, deschizându-se, poarta paradisului.“》 *** ** Cu ce ar putea fi atunci comparat un suspin de înger? Ce-i vom rãspunde oarbei care se plânge în poezia lui Rilke: „Nu mai pot trãi aşa, cu cerul pe mine“? Oare am mângâia-o de i-am spune cã nu mai putem trãi cu pãmântul sub noi?** *** Mulți sfinţi — dar și mai multe sfinte — și-au mãrturisit dorinţa de a-şi odihni fruntea pe inima lui Isus. Tuturora li s-a împlinit dorinţa. Acum înțeleg de ce inima Mântuitorului n-a încetat sã batã în cele douã mii de ani. Doamne! Ți-ai hrãnit inima din sângele sfinților și-ai îmbrãcat-o cu sudoarea frunții lor! Lumea se creeazã în delir, cãci totul, în afarã de el, este o închipuire.…Și atunci cum sã nu te simți legat de Sfânta Tereza, care, într-o zi, dupã ce Isus i se revelase ca logodnic și-i dădu un inel de ametist, ca simbol al unirii lor divine, aleargã în curtea mânãstirii și începe a dansa într-un transport unic, lovind toba, pentru a invita surorile la bucurie și frenezie. În acele clipe și-au luat avântul versurile aeriene și arzãtoare ca echivocul divin al extazului: ●**Vivo sin vivir in mi Porque tal vida espero Que muero porque no muero**● ** La vârsta de șase ani citeşte viețile martirilor și inima ei găsește unicul rãspuns în strigãtul repetat: „Veșnicie, veșnicie!“ Atunci s-a hotãrât sã se ducã la mauri, sã-i converteascã și sã-si riște sigur viaţa. Dorinţa nu și-a putut-o îndeplini: înflãcãrarea însã i-a crescut și nici astãzi nu i s-a stins focul din suflet, din moment ce trãia din cãldura lui. Pentru un sãrut vinovat de sfântã, aș accepta ciuma ca un leagãn. Ce Terezã sau Caterinã m-ar îmbrăţişa cu tot cerul?** *** ☆"Dacã o singurã picãturã din ceea ce simt, spune într-un extaz Sfânta Caterina de Genua, ar cãdea în iad, l-ar transforma pe loc în viaţa de veci.“☆ *** **…Si sufletul meu care așteaptă cu înfrigurare acea picãturã, care, spre a-l atinge, n-ar trebui să-și schimbe ținta..Voi ajunge vreodatã atât de pur, cã nu mã voi putea oglindi decât în lacrimi de sfinţi?** ***** ??*Fostul elev Cioran, despre dascăl și învățăturile profesorului Nae Ionescu: articolul = (contemporani declară: nu prea bine 'primit' de dascăl) = apare în la 6 iunie 1937, în revista "Vremea": ★'Nae Ionescu şi drama lucidităţii"★ : **Am început să descifrez tulburarea ce o inspiră prezenţa profesorului Nae Ionescu când mi-am dat seama că există în anumiţi oameni iradieri personale cărora ai vrea să cazi victimă, să nu mai fii tu, să mori în viaţa altuia. Infinitul de vrajă personală te face să abandonezi orgoliul individuaţiei şi încerci să devii totul în altul. Aşa ceva va fi simţit Nietzsche în prezenţa lui Wagner, pe care l-a atacat mai târziu nu din gelozie, ci din instinct de conservare. Pentru ceea ce trebuie să devenim fiecare, oamenii cei mai primejdioşi sunt aceia pe care-i iubim mai mult. De câte ori, în vibrante accente de afecţiune, Nae Ionescu mi-a părut singurul om pentru care se poate renunţa! Tentaţia, adică, de a-i trăi viaţa lui. Şi aş fi nesincer, dacă n-aş spune că sunt atâţia între tineri cari trăiesc în el. Lumea care nu-l cunoaşte decât superficial vorbeşte de „demonie”, ca şi cum Nae Ionescu s-ar sili să ne câştige admiraţia pentru a ne anula. Şi ce uşor i-ar fi fost! N-avea decât să dea „drum slobod” îndoielilor şi chinurilor sale. Dar de câte ori n-a consimţit la eroare numai din slăbiciune pentru viaţă şi poate şi din faptul că n-a existat până acum nici un profesor de îndoieli.** *** Farmecul existenţei lui Nae Ionescu îşi are, însă, un temei mai adânc şi mai paradoxal. Căci, alături de tendinţa aceasta de a te pierde în el, de a luneca pe toate conflictele lui, n-am cunoscut alt om care să te oblige a fi mai mult tu însuţi. O alternanţă stranie de tendinţe, care explică de ce fără el nu mai putem trăi. Câţi dintre noi am fi avut curajul atâtor negaţii şi singurătăţi, dacă nu ne-ar fi precedat în relele cunoaşteri şi n-ar fi fost învechit în ele! Scârbit de istorie şi de cunoaştere, mă gândisem odată, la Berlin, să scriu o teză de doctorat despre lacrimi. Şi am fost de acord cu atâţi prieteni, că singurul profesor din univers care ar primi-o ar fi Nae Ionescu. Din paradox? Din tragedie şi luciditate. Am auzit spunându-se: bine, dar nu crede în nimic. Ce naivitate! El ştie că a crede nu e totul. Şi oamenii vorbesc de nihilism. Obiecţia care i-aş face-o eu este că a găsit în lumea asta ceva în ce să creadă. Să nu fi tras ultimele concluzii? Ce n-aş da să pot şi eu crede că nu crede în nimic! Omul care a scris: 《„Simon Petru doarme. Şi noi toţi – ca el. Şi de aceea până şi iubirea e suferinţă. Lumea se răsuceşte în durere ca o râmă pusă pe jăratec. Şi Dumnezeu odată cu ea” (Roza vânturilor)》 nu poate fi însă, în nici un caz, acuzat de iluzii. *** **Până unde a fost condamnat la luciditate? Nimeni n-a insistat mai mult ca el asupra dramei de a şti. Este singurul profesor de la care am învăţat ce pierdere mare e cunoaşterea. Ruperea echilibrului originar prin spirit şi dezintegrarea din fiinţă prin conştiinţă sunt fructe ale tentaţiei demiurgice.** *** Dar demiurgia umană este un avânt spre catastrofă. Atâta vreme cât rămânem în cadrele condiţiei umane, salvare nu există. Orice om, din moment ce ştie că există, nu se mai poate mântui, decât negându-şi principiul individuaţiei sale. Şi astfel Nae Ionescu găseşte în individuaţie sursa răului, a căderii, a naufragiului existenţei. Că prin iubire depăşim conflictele legate de subiectivitatea noastră ca atare sau că prin acţiune ieşim din noi înşine intrând în sfera obiectivităţii – ce contează aceste soluţii în faţa tragicului uman, a chinului conştiinţei, a răului esenţial de a şti că trăieşti şi prin asta a nu mai putea trăi! Nae Ionescu şi-a dat seama că pentru a trăi trebuie să-ţi înşeli luciditatea cu diverse „formule de echilibru”: Dumnezeu, naţiune etc. Şi astfel, unul din cei mai lucizi oameni cari au existat pe aceste meleaguri a reuşit să se integreze în istorie, să „adere”, umbrindu-şi voluntar şi dramatic luciditatea. Participarea la luptă prin hotărâre, iar nu prin instinct, explică de ce a stat în ultimii zece ani în centrul vieţii noastre politice, fără să fie ceea ce se numeşte un om politic, fiindcă totdeauna a fost mult mai mult decât atât. Istoria este făcută de plutonieri inspiraţi. Iată de ce Nae Ionescu nu se va putea realiza direct niciodată în istorie. Turma are instinct şi ea simte că unele sunt căile vieţii şi altele ale spiritului. Şi că, pentru orice om lucid, lumea există prin concesie...** *** Una este a crede şi alta a avea voinţa de a crede, în primul caz, trăieşti fericit în Dumnezeu; în al doilea, te gândeşti la el. Conştiinţa a transformat absolutul într-o funcţie a disperării. Prea puţini muritori pot trăi în pace şi bunăvoie cu Dumnezeu. Şi atunci se naşte, dintr-un conflict insolubil, o decepţie metafizică, a cărei consecinţă imediată este: pasiunea în imanenţă. Numai aşa pot să-mi explic dorinţa de putere a lui Nae Ionescu şi echivocul straniu al pasiunii lui politice. Orientarea spre concret, spre realităţi istorice, obsesia României nu sunt la el fructul instinctului. Unii din prietenii mei greşesc când explică prin aderenţă organică la neam şi sol, pasiunea lui pentru România. În realitate, Nae Ionescu este mult mai interesant, pentru a putea vedea în el numai un patriot instinctiv. Un metafizician care face politică, iată un fenomen care nu e atât de simplu. Ce te face să te degradezi „în lume”, ce te scoboară în imanenţă? O sensibilitate metafizică este un dispreţ continuu al temporalului. Atunci, cum se naşte la un metafizician tentaţia timpului, adică bucuria căderii, participarea voioasă la păcatul de a fi, la imediat şi la devenire? Eşecul în experienţa absolutului este izvorul pasiunii în imanenţă.** *** Când Dumnezeu nu te-a luat în braţe, te consolezi cu dezmăţul temporalităţii. Tăcerea divină duce pe oamenii torturaţi în politică. Răspunsurile transcendente la chinul şi întrebările noastre întârziind, ne pierdem răbdarea şi ne hotărâm pentru lucrurile trecătoare. Decepţia metafizică ne face ziarişti, oameni politici, naţionalişti etc..Să nu fie aici cheia soartei lui Nae Ionescu? El însuşi pare a fi afirmat cândva ce mort este metafiziceşte de când face politică.** *** Greu aş întâlni un al doilea om care să-şi fi pus destinul în problemă mai mult decât el. Nu atât tortura subiectivităţii, cât pathosul existenţial, chinul monumental al fiinţei sale, l-au interesat până la obsesie. Şi când vorbea odată de „şarpele demiurgiei”, aş vrea să ştiu dacă l-a muşcat pe cineva mai mult decât pe el. *** **Un creştin Nae Ionescu? Îi iubesc prea mult orgoliul, pentru a-l crede numai atât. Şi apoi, în toate prelegerile lui, Paradisul n-a fost niciodată o realitate, ci numai Judecata de apoi. Iar eu eram un elev modest, care se prezenta cu maestrul pentru a ne primi condamnarea sigură.** *** 《Răscumpărare? Dar luciditatea este o crimă împotriva Paradisului şi nu există sentinţă mai gravă la marea judecată...Toate lucidităţile sunt criminale. Dacă Nae Ionescu ar fi un temperament nervos şi exploziv, drama care o trăieşte ar fi prea evidentă şi prea accesibilă. Calmul aparent îi dă, însă, gravitate şi ireparabil. Când vorbeşte de condiţia umană ca: naufragiu, catastrofă, păcat – cuvintele au un patetic reţinut şi parcă s-a rătăcit un plâns de clopote într-un tratat de logică..》 *** 《*De la el am învăţat că existenţa-i o cădere şi cine m-ar putea opri să trag concluzia că scopul vieţii este chinul, autotortura, voluptatea satanică. Este drept, însă, că nu toţi au fost meniţi unei autodistrugeri frumoase şi pasionante.*》 ***** ??*Emil Cioran: "Lacrimi și sfinţi": 《Cerul este singura limitã pentru delirul inimii. De ce sfinții se opresc numai în cer? Fiindcã sfinţenia este alt cuvânt pentru acel delir. Ochii nu vãd nimic. De aceea o înţeleg prea bine pe Caterina Emmerich, când ne spune cã ea vede prin inimã! Acesta este vãzul sfinților. Și atunci, cum sã nu vadã ei mai mult decât noi, care înregistrãm orizontul în percepții? Ochiul are un câmp redus; el vede totdeauna din afarã. Dar lumea fiind interioarã inimii, introspecția este singurul proces de cunoaştere. Câmpul vizual al inimii? Lumea plus Dumnezeu plus neant. Adicã tot. Ochiul poate mãri; în inimã totul e mare. Și înțeleg și pe Mechtilda de Magdeburg, plângându-se cã nici frumusețea lumii și nici sfinții n-o pot consola, ci numai Iisus, numai Inima lui. Nici misticii și nici sfinţii n-au nevoie de ochi; ei nu privesc spre lume. De aceea le este inima organul lor vizual…**》 ***** ??*Cioran = Nu a scris poezie: (spun mulți..) ★De citit cea care urmează scriere = cu mult mai prețioasă decât poemele romantice ale unor "autentici/ consacrați" dintre poeți, ZIC ȘI EU!!★- a filosofului român, așa cum este 'așezată=n' paginile din ☆"Cartea Amăgirilor"▪︎: 《**Niciodată nu te voi trăda de tot, deşi te-am trădat şi te voi trăda la fiecare pas; Când te-am urât nu te-am putut uita; Te-am blestemat, ca să te suport; Te-am refuzat, ca să te schimbi; Te-am chemat şi n-ai venit, am urlat şi nu mi-ai zâmbit, am fost trist şi nu m-ai mângâiat. Am plâns şi nu mi-ai îndulcit lacrimile. Deşert ai fost rugăminţilor mele. Ucis-am în gând întâia clipă a vieţii şi fulgerat-am începuturile tale, secetă în fructe, uscăciune în flori şi secarea izvoarelor dorit-a sufletul meu. Dar recunoscător îţi este sufletul meu pentru zâmbetul ce l-a văzut doar el şi nimeni altul; recunoscător pentru acea întâlnire, de nimeni aflată; acea întâlnire nu se uită, ci cu credinţa ascunsă în tine răsună în tăcere, înverzeşte pustiuri, îndulceşte lacrimi şi înseninează singurătăţi. Îţi jur că niciodată nu vei cunoaşte marea mea trădare. Jur pe tot ce poate fi mai sfânt: pe zâmbetul tău, că nu mă voi despărţi niciodată de tine.**》 *** ??*"Cartea Amăgirilor":《**Sîntem atît de singuri în viaţă, încît te întrebi dacă singurătatea agoniei nu este un simbol al existenţei umane.**》 *** ("Cartea amăgirilor, Editura Humanitas, 2017") |
20 May 2024, 20:17 | #57 |
Guru
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
|
"Ereticii/ Heretics", publicată în anul 1905: ??*scriitorul englez, G.H. Chesterton, născut în urmă cu 150 de ani??*《**Ceea ce este de preţ şi demn de iubire în ochii noştri este omul, aşa cum a fost dintotdeauna – băutor de bere, izvor de noi credinţe, bătăuş, neputincios, senzual, respectabil. Iar cele ce s-au clădit pornind de la el rămân pe vecie; cele ce s-au clădit pe iluzia Supraomului au pierit odată cu civilizaţiile pieritoare care i-au dat naştere. Atunci când Cristos îşi întemeia într-un moment simbolic minunata sa obşte, nu l-a ales drept piatră de temelie nici pe Pavel sclipitorul, nici pe misticul Ioan, ci a ales un beţiv, un snob, un laş, într-un cuvânt, un om. Iar pe această piatră Şi-a zidit Biserica, iar porţile Iadului nu au biruit-o. Toate împărăţiile şi regatele au eşuat din pricina nesfârşitei slăbiciuni lăuntrice de a fi fost zidite de oameni puternici, pe umerii altor oameni puternici. Însă singură Biserica creştină istorică a fost zidită de un om slab, şi de aceea nu poate fi nimicită, căci nici un lanţ nu este mai puternic decât veriga lui cea mai slabă.**》
*** <<**Orice înţelegere autentică se sprijină pe o anumită taină a smereniei şi aproape chiar a întunericului. Cel care a spus: „Fericit cel ce nu aşteaptă nimic, căci acela nu va fi dezamăgit“ a plasat lauda nepotrivit şi chiar greşit. Ar fi trebuit să spună: „Fericit cel ce nu aşteaptă nimic, căci acela va fi nespus de uimit“. Cel ce nu aşteaptă nimic vede trandafirii roşii mai roşii decât omul obişnuit, lui iarba i se pare mai verde, iar soarele, mai uluitor. Fericit este cel ce nu aşteaptă nimic, căci acela va stăpâni oraşele şi munţii; fericit cel blând, căci acela va moşteni pământul. Până nu înţelegem că lucrurile ar putea să nu fie, nu putem înţelege că ele sunt. Până nu vedem fondul de întuneric, nu putem admira lumina, unică şi creată. De îndată ce am văzut întunericul, toată lumina este fulgerătoare, năprasnică, orbitoare şi dumnezeiască. Până nu ne închipuim nefiinţa, nu vom acorda însemnătate biruinţei lui Dumnezeu, şi nu vom putea înţelege izbânda vechiului său război. Acesta este unul dintre milioanele de feste pe care ni le joacă adevărul: nu ştim nimic până nu ştim nimic.**>> *** **Religia este ceea ce nu poate fi lăsat pe dinafară, deoarece cuprinde totul. Nici chiar cel mai neatent om nu poate să îşi facă bagajele şi să uite valiza. Cu toţii avem o idee generală despre existenţă, fie că ne place, fie că nu. Aceasta schimbă sau, mai bine zis, creează şi aranjează tot ceea ce spunem şi tot ceea ce facem, fie că ne place, fie că nu. Dacă privim universul ca pe un vis, privim şi fiscalitatea tot ca pe un vis. Dacă privim universul ca pe o glumă, trebuie să privim şi catedrala Sf. Pavel tot ca pe o glumă. Dacă totul este rău, atunci trebuie să credem (pe cât posibil) că şi berea e la fel. Dacă totul este bun, suntem obligaţi să credem că filantropia ştiinţifică este la fel. Toţi oamenii de pe stradă se ţin de un sistem metafizic, şi se ţin strâns, de el. Este posibil să-l fi ţinut atât de strâns, încât să fi uitat că există.** *** **Cei săraci au multe vicii, dar cel puţin nu sunt niciodată realişti. Cei săraci sunt melodramatici şi romantici din fire. Săracii cred în platitudinile înalt moralizatoare şi în antologiile de maxime. Poate că acesta este sensul autentic al acelei mari spuse: „Fericiţi cei săraci“. Fericiţi cei săraci, căci ei îşi fac mereu viaţa, sau încearcă să o facă, aidoma ca într-o piesă de teatru. Unii pedagogi şi filantropi inocenţi (căci şi filantropii pot fi inocenţi) s-au arătat uimiţi de faptul că masele preferă nuvelele de doi bănuţi tratatelor ştiinţifice şi teatrul melodramatic celui problematic. Motivul este unul simplu. Povestirea realistă este, fără îndoială, mult mai artistică decât cea melodramatică. Dacă se doreşte un stil fluent, proporţii delicate, o atmosferă artistică, atunci povestirea realistă este în avantaj faţă de melodramă. În tot ceea ce este lumină, strălucire şi ornament, povestirea realistă este în avantaj faţă de melodramă. Totuşi, melodrama are un avantaj incontestabil faţă de povestirea realistă. Melodrama are mult mai multe în comun cu viaţa. Este mult mai asemănătoare omului, şi, mai ales, omului sărac. Femeia săracă din teatrul de melodramă care întreabă: „Crezi că îmi voi vinde propriul copil?" spune un lucru banal şi lipsit de simţ artistic. Da femeile sărace din colţul mahalalei nu întreabă acelaşi lucru? Acestea o spun cu fiecare prilej. Poţi auzi murmurul şi bolboroseala aceasta de-a lungul uliţei. Avem de-a facencu o artă dramatică răsuflată şi slabă când muncitorul îşi înfruntă patronul şi spune: „Sunt bărbat!“ Dar muncitorul spune că este bărbat de două sau de trei ori pe zi. Este plictisitor să-i auzim pe cei săraci strigând melodramatic dincolo de luminile rampei, dar asta pentru că îi auzim mereu strigând melodramatic pe stradă. Pe scurt, dacă melodrama este searbădă, este aşa pentru că reprezintă adevărul. Dacă dorim cu adevărat să-i ajutăm pe cei săraci, nu trebuie să devenim realişti şi să-i privim din exterior. Trebuie să devenim melodramatici şi să-i vedem din interior.** *** 《**Romancierul nu trebuie să-şi scoată caietul şi să spună: „Sunt un expert.“ Nu, el trebuie să facă întocmai ca muncitorul din piesele de teatru. Trebuie să se bată cu pumnul în piept şi să spună: „Sunt un bărbat.**》 *** *Omul fără vreun vis de perfecţiune este la fel de monstruos ca unul fără nas. Lumea spune despre asemenea oameni, pe şoptite chiar, „Ştie ce spune“, care se traduce prin: „Îşi suflă singur nasul.“ Natura umană pur şi simplu nu poate să reziste fără o speranţă sau un ţel de orice fel. Precum a spus judecata sănătoasă din Vechiul Testament: „Fără o viziune, poporul piere.“ Omul fără idealuri se află într-un permanent pericol de fanatism tocmai pentru că are nevoie de un ideal. Nimic nu poate să lase un om pradă irezistibilei alunecări către o viziune dezechilibrată mai mult decât cultivarea obişnuinţelor ce ţin de afaceri. Cu toţii cunoaştem însemnaţi oameni de afaceri care cred că pământul este plat sau că dl Kruger a fost liderul unei mari dictaturi militare sau că oamenii se hrănesc cu iarbă ori că Bacon l-a scris pe Shakespeare.* *** 《*Credinţele filozofice şi religioase sunt, într-adevăr, periculoase ca focul şi nimic nu le poate răpi splendoarea primejdioasă. Există un singur mod de a ne păzi de excesele lor: să ne scăldăm în filozofie şi să ne îmbibăm de religie.*》 *** **Adevărurile se preschimbă în dogme de îndată ce sunt contestate. Orice om care rosteşte o îndoială creionează o religie. Scepticismul epocii noastre nu năruieşte credinţele, ci le produce, definindu-le conturul şi forma lor sfidătoare. Noi, cei care suntem liberali, am socotit odinioară liberalismul ca fiind un truism. Acum, el a fost contestat, şi ne agăţăm de el cu înverşunare ca de o religie. Noi, cei ce credem în patriotism, am socotit odinioară că patriotismul este raţional, şi am început să cugetăm mai mult asupra lui. Acum ştim că este nerezonabil şi îl luăm drept adevăr. Noi, cei ce suntem creştini, nu am cunoscut vreodată acel măreţ bun-simţ filozofic propriu tainei până când scriitorii anti-creştini nu ni l-au arătat. Lungul drum spre nimicirea minţii va continua. Totul va fi tăgăduit. Totul va deveni crez. Este foarte rezonabil să conteşti pietrele de pe drum. A le afirma va deveni o dogmă religioasă. A crede că toţi suntem într-un vis este o poziţie raţională. A spune că suntem cu toţii treji va deveni o judecată mistică. Ruguri se vor aprinde pentru a arăta că doi plus doi fac patru. Săbii vor fi scoase din teacă pentru a dovedi că frunzele sunt verzi în toiul verii. Vom ajunge să apărăm nu numai uluitoarele virtuţi şi judecăţi sănătoase ale vieţii umane, ci şi ceva mult mai uluitor precum universul acesta imposibil care se uită ţintă la noi. Ne vom lupta pentru minuni vizibile ca şi când ar fi invizibile. Vom privi imposibila iarbă şi cerul cu un curaj straniu. Vom fi dintre aceia care au văzut şi totuşi au crezut.** ****** 《**Ne facem prieteni, ne facem duşmani, dar Dumnezeu ne face aproapele de lângă uşă. Aproapele vine către noi înveşmântat în toate spaimele nepăsătoare ale naturii. Este straniu precum astrele, nesăbuit şi nepăsător ca ploaia. El este Omul, cel mai de temut dintre fiare. De aceea, atât religiile străvechi, cât şi scrierile sacre au dat dovadă de o înţelepciune pătrunzătoare când au vorbit nu despre datoria omului faţă de umanitate, ci despre datoria omului faţă de aproapele său. Pe aproapele nostru însă trebuie să-l iubim pentru că există, iar acesta este un motiv mult mai îngrijorător pentru o mult mai serioasă acţiune. El este acea mostră de umanitate care ne-a fost încredinţată. El este fiecare fiindcă poate fi oricine. Dar, pentru că este un accident, el devine un simbol.**》 ***** ●Ereticii - G. K. Chesterton, Humanitas 2018, traducere Cristian Ispir *** |
20 May 2024, 20:50 | #58 |
Guru
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
|
Tricentenar:≪≪"Când citesc câte o pagina din Kant, am impresia că am intrat într-o cameră luminoasă."≫≫ (Gothe);★300 de ani★**Critica mea trebuie ori acceptată, ori înlocuită cu o alta mai bună, dar cel puţin studiată, şi mai mult nici nu cer acum.**; născut la 1724 aprilie 22, Konisberg ??*Immanuel Kant??*în volumul 'Prolegomene':☆Propunere pentru o cercetare a Criticii, după care poate urma judecata.☆ = ca mijloc <DESPRE CEEA CE POATE FI ÎNTREPRINS PENTRU CA METAFIZICA, ÎNŢELEASĂ CA ŞTIINŢĂ, SĂ DEVINĂ REALĂ>:**De vreme ce toate căile pe care s-a mers până acum nu au atins acest ţel, şi fiindcă un asemenea ţel nici nu va fi atins vreodată fără o critică prealabilă a raţiunii pure, nu pare nechibzuită pretenţia de a supune unei examinări strânse şi amănunţite încercarea ce este pusă acum în faţa ochilor noştri, dacă nu cumva se consideră mai potrivit să se renunţe cu totul la metafizică, în care caz, dacă rămânem credincioşi acestei hotărâri, nu mai este nimic de obiectat. Dacă luăm în considerare mersul lucrurilor, aşa cum estenel în realitate, şi nu aşa cum ar trebui să fie, vedem că existăndouă feluri de judecăţi: o judecată care precedă cercetării, şi cu o astfel de judecată avem de-a face atunci când cititorul judecă, pornind de la propria sa metafizică, asupra criticii raţiunii pure (care e menită să cerceteze ea mai întâi posibilitatea metafizicii); există apoi o altă judecată, care urmează cercetării, şi cu o astfel de judecată avem de-a face atuncincând cititorul lasă deoparte o vreme concluziile ce se desprind din cercetările critice, concluzii ce pot să încalce destul de mult metafizica acceptată de el îndeobşte, şi va examinanmai întâi temeiurile din care sunt deduse acele concluzii. Dacă ceea ce are a spune metafizica obişnuită ar fi absolut sigur, cum este, de pildă, geometria, atunci primul fel de a judeca ar fi cel potrivit; căci dacă concluziile anumitor principii ar contrazice adevăruri sigure, atunci acele principii ar fi greşite şi ar trebui respinse fără nici o altă cercetare. Dacă metafizica nu dispune însă de un fond de propoziţii (sintetice) neîndoielnic sigure, şi, mai mult, dacă dintre acestea o mulţime, care nu rămân în urma celor mai bune dintre ele, se contrazic totuşi în privinţa concluziilor lor şi dacă nu există nicăieri un criteriu sigur al adevărului propoziţiilor (sintetice) propriu-zis metafizice, atunci primul fel de a judeca nu-şi va avea locul şi cercetarea principiilor criticii trebuie să premeargă oricărei judecăţi cu privire la valoarea sau lipsa ei de valoare.**
****** ??*Traducatorii = ★Mircea Flonta și Thomas Kleininger★ în "Studiu introductiv":<***Nu încape nici o îndoială că Prolegomenele reprezintă şi astăzi o hartă autorizată şi de nădejde pentru orientarea în monumentala arhitectonică a sistemului raţiunii pure, pe care îl prezintă Critica. Omul cult, dornic să cunoască contribuţia nepieritoare a lui Kant la filozofia teoretică chiar în expunerea autorului, va putea privi deci Prolegomenele drept ţinta cea mai înaltă a străduinţelor sale, în timp ce studiosul mai ambiţios şi mai tenace va vedea în cerce tarea lor doar o pregătire necesară pentru a favoriza apropierea de acel opus magnum care este Critica raţiunii pure. În sfârşit, pe treapta mai înaltă, treapta pe care stă cercetătorul filozofiei kantiene, Prolegomenele vor servi mai departe drept un instrument de lucru preţios şi de nelipsit.***> ***** ??*Immanuel Kant:《**Propunere pentru o cercetare a Criticii, după care poate urma judecata.**》 **Sunt recunoscător publicului învăţat şi pentru tăcerea cu care mi-a onorat Critica o bună bucată de vreme, deoarece această tăcere dovedeşte o amânare a judecăţii şi deci şi o anume bănuială că într-o lucrare care părăseşte toate căile bătute pentru a porni pe un drum nou, pe care nu te poţi orienta imediat, trebuie să se afle totuşi ceva prin care o ramură importantă, dar acum uscată a cunoaşterii omeneşti ar putea dobândi o viaţă nouă şi rodnicie, prin urmare o grijă de a nu rupe sau vătăma altoiul atât de fraged printr-onjudecată pripită. Un exemplu al unei judecăţi întârziate din asemenea motive mi-a căzut de curând sub ochi în Gothaische gelehrte Zeitung [Gazeta savantă din Gotha]. Temeinicia acestei judecăţi (fără a pune la socoteală lauda mea care aici dă de bănuit) poate fi cântărită de orice cititor după prezentarea uşor de priceput şi nefalsificată a unei părţi ce ţine de primele principii ale lucrării mele. De vreme ce o asemenea construcţie vastă nu poate fi judecată în întregul ei numaidecât şi dintr-o privire, propun ca ea să fie examinată cărămidă cu cărămidă, pornind de la temelia ei, şi să folosim pentru aceasta Prolegomenele de faţă ca o schiţă generală cu care apoi lucrarea însăşi ar putea fi comparată. Această pretenţie ar fi lipsită de modestie şi ar merita să fie respinsă cu indignare dacă nu ar avea ca temei decât propria închipuire despre însemnătatea lucrării, pe care vanitatea o acordă de obicei tuturor produselor proprii. Întreaga filozofie speculativă este însă pe punctul de anse stinge pe de-a-ntregul, cu toate că raţiunea omenească se leagă de ea cu o pornire ce nu se va stinge vreodată şi care numai fiindcă este tot timpul înşelată încearcă acum, deşi zadarnic, să se prefacă în indiferenţă. Nu se poate crede în veacul nostru luminat că nu se vor găsi destui oameni merituoşi, gata să se slujească de orice bună ocazie pentru a conlucra în interesul comun al raţiunii, al unei raţiuni ce se limpezeşte tot mai mult, dacă se arată doar o oarecare nădejde de a ajunge astfel la ţel. Matematica, fizica, dreptul, artele şi chiar morala, nu ne umplu încă pe de-a-ntregul sufletul; întotdeauna mai rămâne un loc liber hărăzit simplei raţiuni pure şi speculative şi împrejurarea că el nu este umplutnne sileşte să căutăm în schimonoseli, în fleacuri sau în amăgiri aparenţa unei ocupaţii şi a unui punct de sprijin; în fond, nu este vorba decât denun divertisment pentru a putea uita chemarea apăsătoare a raţiunii care, potrivit menirii ei, ne cere ceva ce ar putea s-o mulţumească în sine, ceva ce nu o pune la lucru doar pentru alte ţeluri sau în interesul pasiunilor. De aceea, o cercetare care se îndeletniceşte numai cu acest domeniu al raţiunii existente pentru sine, tocmai pentru că în el se întâlnesc toate celelalte cunoştinţe şi chiar scopuri pentru a se reuni într-un singur tot, are, aşa cum bănuiesc cu temei, o putere de atracţie asupra oricărui om care a încercat vreodată să-şi lărgească în acest fel conceptele şi, îndrăznesc să spun, una mai puternică chiar decât orice altă cunoaştere teoretică, pe care nu am schimba-o cu uşurinţă pe cea dintâi.** *** **Propun Prolegomenele de faţă drept plan şi fir călăuzitor al cercetării, şi nu lucrarea însăşi, deoarece, deşi sunt şi acum încă pe deplin mulţumit de ea în ceea ce priveşte conţinutul, ordinea, modul de expunere şi grija cu care am cântărit şi examinat fiecare propoziţie înainte de a o pune pe hârtie (căci au trebuit să treacă ani până să mă fi simţit întru totul mulţumit nu numai de întregul lucrării, dar uneori fie şi numai de o singură propoziţie în ceea ce priveşte premisele ei), nu sunt întru totul mulţumit de expunerea mea din unele paragrafe ale teoriei elementelor, de pildă de deducţia conceptelor intelectului sau de prezentarea paralogismelor raţiunii pure, deoa rece o anume prolixitate stânjeneşte aici claritatea. Ceea ce spun Prolegomenele cu privire la aceste paragrafe poate fi luat ca bază a cercetării în locul lor.** *** Germanii sunt lăudaţi pentru că pot ajunge mai departe,decât alte popoare în domeniile în care este nevoie de stăruinţă şi neslăbită râvnă. Dacă această părere este întemeiată, atunci ni se înfăţişează aici un prilej de a desăvârşi o întreprindere de a cărei încheiere fericită nu ne putem îndoi, care este la fel de importantă pentru toţi oamenii ce gândesc şi totuşi n-a izbutit până acum, în aşa fel încât această părere favorabilă să fie confirmată, cu atât mai mult cu cât știinţa despre care este vorba este de un fel atât de deosebit încât poate fi adusă dintr-odată la deplina ei desăvârşire şi la acea stare durabilă de unde nu poate fi dusă mai departe nici în cea mai mică măsură şi nu mai poate fi îmbogăţită şi nici măcar schimbată prin descoperiri ulterioare. Acest avantaj nu-l are şi nu-l poate avea nici o altă ştiinţă, pentru că nici una nu are în vedere o facultate de cunoaştere atât de izolată, atât de independentă de altele şi atât de puţin amestecată cu ele.** *** **Metafizica obişnuită a fost deja rodnică prin aceea că a cercetat conceptele elementare ale intelectului pur pentru a le face clare prin analiză şi precise prin explicaţie. Astfel, metafizica a cultivat raţiunea, iar aceasta din urmă a găsit că va face bine consacrându-i-se mai departe. Dar acesta a şi fost tot binele pe care l-a înfăptuit. Căci ea singură şi-a nimicit tot meritul înlesnind prin afirmaţii nechibzuite înfumurarea, prin stratageme subtile şi înfrumuseţări înşelătoare sofistica şi prin uşurinţa de a trece peste cele mai grele probleme cu o brumă de cunoştinţe şcolăreşti superficialitatea, care este cu atât mai seducătoare cu cât are de ales să ia, pe de o parte, ceva din limbajul ştiinţei, pe de altă parte, ceva din popularitate, fiind astfel totul pentru toţi, dar, în realitate, pretutindeni nimic. Prin critică, judecata noastră capătă, dimpotrivă, un criteriu prin care poate fi deosebită cu siguranţă cunoaşterea de aparenţa cunoaşterii şi ea întemeiază, prin aceea că ajunge în metafizică la deplina ei exercitare, un mod de gândire care-şi va întinde apoi înrâurirea binefăcătoare asupra oricărei alte folosiri a raţiunii şi o pătrunde pentru prima dată de adevăratul spirit filozofic. Dar şi folosul pe care-l aduce teologiei, făcând-o independentă de judecata speculaţiei dogmatice şi punând-o prin aceasta la adăpost sigur de toate atacurile unor asemenea adversari, nu trebuie să fie dispreţuit. Căci metafizica obişnuită, deşi i-a făgăduit teologiei mult sprijin, nu a putut mai apoi să-şi ţină făgăduiala şi, pe deasupra, chemând dogmatica speculativă în sprijinul ei, nu a făcut altceva decât să-şi înarmeze propriii ei duşmani. Fanatismul care se poate ivi într-o epocă luminată numai dacă se ascunde în spatele unei metafizici de şcoală, sub a cărei protecţie poate îndrăzni să se dezlănţuie ca şi cum ar fi înzestrat cu raţiune, va fi alungat de filozofia critică din acest ultim ascunziş al său şi, peste toate acestea, pentru un profesor de metafizică va fi desigur de mare însemnătate să poată spune odată, cu aprobarea tuturor, că ceea ce predă este, în sfârşit, o ştiinţă şi că se aduce astfel omenirii un adevărat folos.** ******* ??*Immanuel Kant《"Critica raţiunii pure"》●la 1781:<"Instauratio magna. Prefață">●****Asupra noastră păstrăm tăcerea. În ceea ce priveşte însă lucrul despre care e vorba dorim: ca oamenii să-l gândească nu ca pe o simplă opinie, ci ca pe rezultatul unei îndelungate străduinţe şi să fie convinşi că noi nu clădim temeliile unei secte filosofice ca oricare alta sau ale unei plăcute distracţii, ci pe acelea ale bunăstării şi ale demnităţii omeneşti. Mai dorim ca oamenii, îngrijindu-se de propriul lor interes, să delibereze laolaltă şi să treacă ei înşişi de partea noastră. Şi, pe lângă toate acestea, mai dorim ca ei să fie liniştiţi, să nu-şi închipuie şi să nu conceapă în mintea lor <Instauratio> noastră ca pe un lucru infinit și supraomenesc, când ea este de fapt sfârşitul și hotarul legitim pus nesfârşitei erori.**** ******* **Raţiunea omenească are într-un gen al cunoaşterii ei soarta particulară că e copleşită de întrebări pe care nu le poate evita, deoarece ele îi sunt impuse de natura raţiunii însăşi, la care însă ea nu poate răspunde, fiindcă depăşesc întreaga capacitate a raţiunii omeneşti. În această încurcătură ajunge fără vina ei. Ea porneşte de la principii a căror folosire e inevitabilă în cursul experienţei şi este totodată destul de încercată prin această experienţă. Cu ajutorul lor se ridică (aşa cum şi natura ei o cere) tot mai sus, spre condiţii mai îndepărtate. Dar observând că în acest fel opera ei trebuie să rămână pentru totdeauna neterminată, fiindcă întrebările nu încetează niciodată, ea se vede constransă să se refugieze la principii care depăşesc orice folosire posibilă a experienţei şi totuşi par atât de puţin suspecte, încât şi simţul comun este de acord cu ele. Dar în felul acesta ea se prăbuşeşte în întuneric şi contradicţii, din care poate deduce că undeva trebuie să se fi bazat pe erori ascunse, pe care însă nu le poate descoperi, fiindcă principiile de care se foloseşte, depăşind orice limită a experienţei, nu mai recunosc nici o piatră de încercare a experienţei. Arena acestor certuri fără sfârşit se numeşte metafizică.** ******* ??*I.Kant《"Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfăţişa drept ştiinţă"》 Editura Humanitas, 2014, traducere: Thomas Kleininger, Mircea Flonta ??*I.Kant 《"Critica raţiunii pure"》Editura IRI, 1998, traducere Nicolae Bagdasar |
«
Previous Thread
|
Next Thread
»
Thread Tools | Search this Thread |
|
|
All times are GMT +2. The time now is 20:46.
Filme pe genuri
- Acţiune
- Animaţie
- Aventuri
- Comedie
- Crimă
- Documentar
- Dragoste
- Dramă
- Familie
- Fantastic
- Film noir
- Horror
- Istoric
- Mister
- Muzică
- Muzical
- Război
- Romantic
- Scurt metraj
- SF
- Stand Up
- Thriller
- Western
- Taguri filme
- Taguri stiri
- Arhiva stiri
- Program TV
Premii filme
Filme noi
- Filme 2027
- Filme 2026
- Filme 2025
- Filme 2024
- Premiere cinema
- Filme la TV
- Filme pe DVD
- Filme pe Blu-ray
- Filme româneşti
- Filme indiene
Filme 2025
Index filme
Program cinema
Actori populari
Trailere filme
- Cold Case: Who Killed...
- The Lost Children
- Return of the King: The Fall...
- Countdown: Paul vs Tyson
- Ying hou
- Snøsøsteren
- Bytte bytte baby 2
Filme populare
Premiere cinema
În curând la cinema
- Red One
- Megalopolis
- Anora
- Rebellious
- Elevation
- Captura
- Kensuke's Kingdom
- Ekskurzija
- Dahomey
- La Cocina
- Gladiator II
- Lepattanó
- Alice On & Off
- Oddity
- Fox & Hare Save the Forest
- Conclave
- Moromeții 3
- Wicked
- For evigt
- Animal Tales of Christmas Magic
- Heretic
- Emilia Perez
- Moana 2
- Songs of Earth
- Dancing Queen
- Ma este gyilkolunk
- A Sudden Case of Christmas
- Căsătoria
- El favor
Filme noi în SUA
- Bird
- Small Things Like These
- From the Ashes
- Oh, Canada
- Kraven the Hunter
- The Lord of the Rings: The War of the Rohirrim
- Le comte de Monte-Cristo
- Sonic the Hedgehog 3
- The Room Next Door
- A Complete Unknown
- Nosferatu
- Companion
- Den of Thieves 2: Pantera
- Paddington in Peru
- Wolf Man
- Better Man
- Game of Power
- Captain America: New World Order
Program TV
Acest site folosește cookie-uri. Navigând în continuare, vă exprimați acordul asupra folosirii cookie-urilor.
Află mai multe
Copyright© 2000-2024 Cinemagia®
Termeni şi condiţii | Contact | Politica de confidențialitate | A.N.P.C
Termeni şi condiţii | Contact | Politica de confidențialitate | A.N.P.C
Cinemagia