"Ne te retourne pas "

[Windom]

Tipa care a regizat filmul de faţă, Marina de Van, e cea care în 2002 ne-a adus pe ecrane un film foarte îndrăzneţ, Dans ma peau, o poveste originală despre auto-mutilare, în care era şi protagonistă. Anul trecut, la Cannes, respectiva s-a prezentat, în afara competiţiei, cu filmul de faţă, o producţie de o mult mai mare anvergură, cu două staruri consacrate drept cap de afiş – Sophie Marceau şi Monica Bellucci. Deşi ambiţiile au fost mai mari, rezultatul s-a dovedit mai puţin spectaculos.
Marina a tras cu un ochi la Mulholland Drive şi cu unul la Inland Empire şi a încropit o poveste despre „(another) woman in trouble”. Jeanne (Sophie Marceau/Monica Bellucci) este o tipă (relativ) normală, cu un soţ şi doi copii, scriitoare frustrată, datorită faptului că nu reuşeşte să treacă cu succes din aria scriiturii beletristice în cea romanescă. Ceea ce ea ar dori de fapt este să-şi scrie autobiografia (în special, să-şi rememoreze anii copilăriei, pînă la vîrsta de 8 ani, deoarece nu pare a poseda nici o amintire legată de respectiva perioadă). Situaţia începe să devină ciudată în momentul în care, treptat, eroina începe să-şi dea seama că trăieşte, de fapt, viaţa altcuiva. Îşi dă seama de acest lucru în momentul în care instantaneele de familie şi înregistrările video îi înfăţişează o realitate complet diferită de ceea ce ea îşi aminteşte. Lucrurile degenerează şi, într-un anumit punct, Jeanne se transformă, fizic, în altcineva. Este, de altfel, cea mai originală parte din întregul film, deoarece avem, practic, pentru cîteva zeci de minute, fizionomiile celor două actriţe suprapuse una peste alta (cînd o vedem pe Sophie, cînd pe Monica) – efectele speciale sînt la înălţime în această privinţă. În a doua parte a filmului, Sophie devine Monica, transformarea este totală, din păcate însă, acest lucru se observă şi în ceea ce priveşte interpretarea, personajul nuanţat interpretat de Sophie lăsînd locul inexpresivei Bellucci.
De altfel, actingul este unul dintre punctele slabe ale filmului, cu excepţia lui Marceau, este extrem de dificil să simpatizezi cu restul personajelor, lipsite de vlagă şi distante.
În ceea ce priveşte povestea propriu-zisă, aceasta este destul de interesantă, cu o anumită doză de originalitate, mai ales prima parte, însă finalul te cam lasă cu ochii în soare şi, spre deosebire de Mulholland Drive, de exemplu, care îţi dădea ghes la revizionare, epilogul îţi cam taie macaroana, învăluind întreaga poveste într-o mantie (mai mult sau mai puţin) banală.
Este un film despre dezintegrarea sinelui şi căutarea identităţii, temă tratată însă mult mai superficial decît în sursa de inspiraţie. Cu toate acestea, merită o vizionare, măcar pentru că reuşeşte să te intrige într-o anumită măsură şi să-ţi îndemne neuronii la un pic de exerciţiu.