Museum Hours
Intr-un fel, Museum Hours e corespondentul mai cerebral si mai putin flamboiant a La Grande Bellezza. Daca acesta din urma era patruns de spiritul latin, de culoare si spectacol, Museum Hours risca sa alieneze sau sa plictiseasca pe unii spectatori cu seriozitatea sa. Si e pacat pentru ca de fapt aparenta sa rece mascheaza multa emotie, de o natura profunda.
Johann, un paznic in varsta la un mare muzeu vienez, se imprieteneste cu Anne, o canadianca venita sa asiste o ruda bolnava. "Imi plac oamenii" ne spune Johann la inceputul filmului si e evident ca si regizorului Jem Cohen ii plac. Desi adanc indragostit de arta vizuala si impresionant el insusi ca imagine, Museum Hours urmareste cu interes real natura si destinul uman, ceea ce il separa de asa-zisul film de "Arta" in care doar stilul conteaza. Povestea lui Johann si cea a Annei se impletesc perfect cu descrieri a Vienei si ale picturilor din muzeu. E de fapt o povestea fiecaruia dintre noi, pe de o parte prinsi in specificul epocii in care traim, dar pe ce alta parte cu aceleasi emotii ca personajele din tablouri de acum sute de ani.
Museum Hours isi doreste de asemenea sa fie o amprenta artistica a timpului sau, sa transmita pentru viitor ce insemna sa traiesti in Viena anului 2011. Camera surprinde imagini de o frumusete deosebita din viata de zi cu zi: tramvaie, spitale, cladiri, targuri de vechituri. Cohen are un ochi critic la adresa capitalismului si convingerile sale de stanga sunt vizibile atat direct cat si indirect in film, dar nu il transforma intr-un vehicul ideologic. De altfel nu ideologia e scopul sau punctul forte a lui Museum Hours, ci sentimentele starnite de fiecare imagine, replica a personajelor, sau expunere de istorie a picturii, toate rezonand a pasiune reala pentru arta si umanitate.
|