Go Back   Cinemagia Forum > Totul despre filme > Film in general

Reply
 
Thread Tools Search this Thread
Old 26 Feb 2018, 00:43   #121
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
Frumos colorat, in multe straturi de celuloid ambalat, filmul e unul re-editat.

The Shape of Water (2017)



Vizionand acest film, la un moment dat, o ciudata senzatie mi-a retezat orice sansa de a ma lasa vrajit de un basm in cel mai pur stil Guillermo del Toro. Ideea ca urmaresc un lanced dar reincalzit La La Land (2016), mi-a transformat acest posibil vis, intr-un cosmar. Nu sunt similitudini de ordin scenaristic sau regizoral intre cele doua, nu aceste detalii mi-au starnit starea de tulburare, ci modul in care se construieste o poveste cosmetizata intr-un semi-muzical, pseudo-muzical cum il cataloghez eu. Faptul ca include multe inserturi cantate sau dansate, poate nu ar fi trimis spre un anumit gen, insa vine de nicaieri o scena in care Elisa, (Sally Hawkins), se porneste in a-si canta replicile. Un indiciu evident ca echipa ce a lucrat la realizarea de fata a luat in serios muzicalul.
Realizarea lui Del Toro, efectiv nu era capabila sa isi umple singura spatiul intrucat istoria de amor, una extrem de superficiala, nu aprofundeaza nimic din ceea ce inseamna dezvoltarea unei relatii intre doua ... entitati o sa le numesc pentru a nu putea fi acuzat de discriminare. Gaselnita regizorala pentru a definitiva intregul proiect a fost atunci introducerea in cuprins a diferitelor trimiteri catre alte realizari pe care predecesorii colegi de breasla ai regizorului, ni le-au lasat ca mostenire. Trucul este din ce in ce mai folosit in filmele recente ce vin de la Hollywood, ajungand acum sa para un cliseu deranjant. The Shape o Water contine toata gama de trimiteri pe care un produs cinematografic o poate cuprinde. Imaginile explicite din The Little Colonel (1935), Hello Frisco, Hello (1943) sau Sun Valley Serenade (1941) ce se vad la televizor sunt sustinute de elemente cheie ce fac conexiuni usor de identificat cum ar fi: papucii rosii din The Wizard of Oz (1939) ori The Red Shoes (1948) ori din ambele, depinde pana unde vreti sa mergeti cu retrospectiva, dansul cu matura care aminteste si el de un episod marca Fred Astaire in Royal Wedding (1951) sau creatura insasi, o replica imbunatatita a celui din Creature from the Black Lagoon (1954). La toate astes mai adaugi similitudinile naratiunii din Beauty and the Beast, atat clasicul lui Cocteau cat si versiunile ulterioare, incluzand-o aici chiar si pe cea Disney, plus The Little Mermaid (1989) si obtii "noul film", acest Forma Apei.
Pana si muzica inclusa in coloana sonora este una omagiala. Doua nume sunt prezentate cu majuscule pentru a putea fi citite de toti: Glenn Miller si Benny Goodman. Pe langa cei doi, filmul mai cuprinde si interpretarea lui Andy Williams.
Riscand sa par incoerent, trebuie sa aduc unele lamuriri de ce de exemplu in Gardienii Galaxiei (2015) introducerea muzicii retro am gasit-o exceptionala, pe cand aici doar o alta modalitate de a continua citarile din marii clasici. Gardienii se adresa unui public extrem de tanar si isi avea actiunea proiectata in viitor. Prezenta unor melodii din anii '70 a fost una intentionata si destul de nefireasca, insa avea un scop educativ. De multe ori mi-a fost dat sa ascult piesa Come And Get Your Love a celor de la Redbone si un copil aflat prin preajma sa recunoaca in ea simbolul filmului lui preferat. Cat de mare le e surprinderea tinerelor fiinte atunci cand le explici ca piesa a fost lansata in 1974. Pur si simplu ii vezi ca nu par capabili sa inteleaga cum ceva atat de vechi poate sa fie fain si sa le placa. Iar respectiva piesa nu e singurul exempu de pe acea coloana sonora. Comparativ, filmul de fata cuprinde acelasi fel de trimiteri muzicale catre melodii clasice, insa o face pentru ca asa ii cere scenariul. Sunt piese ce se ascultau la acea vreme si chiar daca unele erau ceva mai timpurii, nu inseamna nimic. Oricum filmul isi plaseaza actiunea in trecut, deci muzica e normal sa fie una de demult. Ea nu mai are valoare educativa intrinseca. Se confunda cumva cu recuzita si decorul. Adica pe nimeni nu intereseaza ce tip de televizor e cel la care se vad imaginie din filmele clasice, decat daca e un cunoscator si un pasionat al unor astfel de antichitati. Noi stim doar ca e vechi si asta ne e suficient.
Love Story-ul pe langa ca nu se dezvolta mai lanseaza si ideea gresita in mintea unora ca bestiile aici sunt oamenii. Nimic mai eronat. Elisa este si ea un om si nu poate fi catalogata ca o bestie. In film este blamata o anumita mentalitate, nu oameni sau rase luati la gramada. Felul de a gandi si de a te comporta, plin de prejudecati rasiale ori sociale, impart oamenii in monstrii si ingeri. Discursul cu fiinta care e un zeu, un dumnezeu, e la fel de lipsit de sens ca cel cu bestiile. Aptitudinile si abilitatile dincolo de cele umane, nu transforma o vietate intr-o divinitate. In fond, se hraneste vanand si a fost tinuta in lanturi de oamenii gata sa o sacrifice. Nimic divin in asta.
O interpretare anume, mi-a captat atentia si mi-a dat de gandit. Ce ar fi daca, tot ceea ce am vazut, a fost un vis al Elisei? Indicii sunt pretutindeni. De la inceputul oniric, in care frumoasa adormita pluteste in lumea somnului si pana la apa ce pare a fi sub putearea printesei fara voce - noua noastra Ariel, trimitere la Mica Sirena. Interesanta aceasta perspectiva de a decoda produsul cinematografic si una chiar spectaculoasa. Mult mai profunda fata de realitatea in care am judecat eu filmul, explicandu-mi rational faptul ca picaturile de apa raspund comenzilor Elisei printr-un transfer de abilitati de la omul amfibie la femeia cu care a intrat in contact. Sau poate fi si un alt moment artistic, fara valoare simbolica, introdus de dragul spectacolului, cum e si bucata muzicala ce intrerupe deodata cursivitatea naratiunii.
Per total, un film colorat in nuante marine. Verdele este filtrul predominant in toate imaginile si indeamna la calm si profunzime. Rosul e exact opusul, del Toro rasturnand valorile calde ale acestor doua nuante. Tot ce e rosul e incertitudine in film. Vestile proaste vin de pe telefonul rosu aflat pe biroul lui Richard, (Michael Shannon) desi acolo sunt 3 telefoane in culori distincte. Elisa, apare permanent in haine din gama culorii verzi, se imbraca in rosu atunci cand isi pierde speranta iar scena sfarseste cu ea plangand. Productiile lui Guillermo del Toro au toate o aparenta unica si aceasta ultima realizare nu putea face exceptie.
Concluzie: Cu multe imprumuturi si cu personaje care evolueaza prea repede, pelicula nu ne lasa timp de a ne indragosti de nici unul dintre personaje ei. Hipnotic prin colorit, basmul pentru oameni mari se regaseste in aceeasi forma in multe alte realizari precedente. Prea multe chiar. In afara creaturii, care e si ea una de imprumut, efectele speciale nu mai propun altceva memorabil. Nu tu incursiune in lumea subacvatica, nu tu transformari spectaculoase. Cateva luminescente si, din ce deslusim din limbajul semnelor, o deschizatura secreta din care la momentul oportun, se iteste placerea. Ar mai fi de discutat de fetishul pantofilor si cum un accesoriu vestimentar, singurul care e definitoriu ca uman pentru cineva lipsit de grai asa cum e Elisa, in scena finala este pierdut, semn ca nu mai e nevoie de el. Transformarea a inceput si este ireversibila. Nota 7,33. Ramane, pana la urma un film de recreere.
alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 12 Mar 2018, 23:39   #122
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
Sa rastorni un raport valoros poate sa conduca la un dezastru absolut.

A Cure for Wellness (2016)



Sa te arati incantat de ceea ce tocmai ai vazut sau sa ai reactii de genul: "foarte bun film", "extrem de bine realizat", mergand pana intr-acolo incat sa fie declarat "cel mai bun vazut vreodata", denota o inca insuficienta experienta acumulata in calitate de cinefil. Si nu o spun ca pe un repros adus celor ce au gustat aceasta productie. E pura deductie derivata din multimea de influente ce se regasesc ingemanate in ceea ce tocmai am vazut ca a realizat Verbinski, fara a simti nici cea mai mica jena tinand cont de imprumutul masiv de idei realizat din alte surse. Nu vreau nici sa se inteleaga ca tocmai ce m-am urcat singur pe un piedestal ce sa-mi confere o oarecare inaltime fata de toti cei care e posibil ca sa fi vazut pentru prima oara un film de acest gen si deci sa fi ramas impresionati. Ma numar printre cei ce considera ca experienta cinematografica nu e niciodata suficienta si ca ea se poate imbogati permanent, atata timp cat exista o trimitere, o comparatie pe care alta persoana poate sa o faca, cu ceva despre care nici macar nu ai auzit, daramite sa-l fi vazut. Din acest punct de vedere, cu regret marturisesc ca mie inca imi lipsesc de bifat o multime de realizari clasice, deci, departe de mine gandul arogantei.
Oricine a vazut A Cure for Wellness si Das Cabinet des Dr. Caligari (1920), cred ca e deacord cu mine cand spun ca, fara sa trebuiasca sa fii specialist, poti sesiza ca primul e opusul celui de-al doilea, sau ma rog, pentru cine nu a bifat varianta clasica, sa faca comparatia cu adaptarea sa moderna, mult mai cunoscuta, Shutter Island (2010). Iar cand spun rasturnatul celuilalt, fac referire la intregul concept generator de mister si intriga care aici se inverseaza. Realitatea nu mai degenereaza in paranoia ci psihoza maladiva devine stare de fapt. Doar ca legile ce guverneaza lumea noastra sunt formulari matematice iar regizorul tocmai de aceste postulate nu tine cont. Stiinta exacta ramane insa imuabila si astfel un raport ce inainte tindea spre absolutul perfectiunii artei cinematografice acum, asezat invers, converge spre nulitate.
Intreaga poveste propusa spre vizionare are fisuri ce nu par sa incomodeze pe nimeni din cei ce au condus acest proiect. Totul decurge previzibil dar acceptabil pana la punctul in care se alegea calea simpla si neinteresanta de dezvoltare a naratiunii. Aveam in fata doua directii pe care se putea inainta. Cea a unui thriller gotic, cu o tenta macabra, funesta chiar si cea a unui fantasy impresionant, burghez ca infatisare, avand o infinitate de posibile dezvoltari, inca neexploatate de alte pelicule. Personal preferam a doua poteca, inca neumblata. Pe prima au incercat-o atatia altii si chiar eu am mers in recunoastere pe ea in calitatea mea de spectator. Nu a fost sa am noroc si de ce mi-a fost frica nu am scapat, filmul alegand calea batatorita si arhicunoscuta.
Pelicula are si optiunea unei interpretari alegorice, motivul visului fiind si el prezent in intruchiparea acelei micute balerine cu ochii inchisi ce pare ca invita spectatorii mai indulgenti si dispusi la fabulatii sa isi imagineze doar ceea ce vor sa vada. (fantasy-ul pe care il mult asteptam) Realitatea de pe ecran tine insa mortis sa iti dea bobarnace peste nas pana cand te vei trezi din reverie. Aparitia mumiei frankesntein-iene nu lasa deloc marja sugestiilor care mai de care mai fanteziste pe care singur ti le-ai indus pana atunci. Lucrurile sunt ceea ce sunt si finalul este cheia in care trebuie ascultat intregul film. Pentru mine, problema mare e ca si in aceasta maniera de a privi filmul, realista, tot raman elemente confuze si neexplicate, invaluite in fumul gros rezultat in urma incendierii castelului. Tiparii sunt un exemplu. Halucinatie, vis sau un exepriment malefic pentru a obtine extractul miraculos? Totusi, tanara Hannah, (Mia Goth), impreuna cu tatal ei, (Jason Isaacs), trebuie sa isi fi prelungit cumva viata. Inseamna ca un elixir a fost produs. Iar daca metoda de a-l fabrica este cea descrisa in film, care mai e rostul pestilor vii si mai ales unde au disparut ei din corpul pacientului? Sa se fi pierdut exact aceasta parte de pe dvd-ul meu? Nu cred pentru ca durata filmului e tot de 146 minute exact atat cat, zice-s-ar, are si originalul. Adica mult prea mult pentru un remake prea putin modificat.
Concluzie: Desi foloseste reteta spectacolului din Pirates of the Caribbean, directorul Gore Verbinski nu mai bifeaza acelasi succes, Dane DeHaan neavand carisma lui Johnny Depp. Beneficiind de efecte vizuale bune, unele chiar spectaculoase, pelicula nu propune o poveste credibila, abordarile ne avand consistenta atunci cand se trateaza problemele adevarate. Finalul, e un exemplu a acestui neajuns si pare gandit pentru niste ignoranti. El nu include nimic despre consecintele si urmarile a ceea ce tocmai am vizionat, evenimente petrecute atat intre zidurile institutului cat si inafara lui. Nota 6,77!
alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 15 Apr 2018, 04:47   #123
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
O noua piesa asezata de cinemaul american in imensul puzzle al istoriei unei natiuni.

The Post (2017)



The Post, mai exact The Washington Post, este filmul unei stiri ce a transformat ziarul local pe atunci intr-un ziar cu influenta nationala. Croit pe modelul American, chiar si in cazul in care nu ne plac Statele Unite, trebuie sa recunoastem exemplele oferite restului lumii in care libertatea de expresie, libertatea la informare sau alte drepturi fundamentale au triumfat in pofida unor conspiratii si presiuni guvernamentale, la cel mai inalt nivel. Este si motivul pentru care SUA inca mai este un bastion al democratiei in care cetateanul isi mai poate apara drepturile, atat de restranse cate mai sunt ele in zilele noastre.
Filmul este curat si bine construit. Cu o forta si un eveniment surprins de o anvergura mult mai puternica decat cel din Toti Oamenii Presedintelui (1973), film ce a intrat pe usa mare a istoriei, The Post reuseste sa spuna o poveste tehnica adevarata despre riscurile unei institutii media de a informa corect. Lipseste drama, cea a protagonistului, atentie - nu cea biografica a unui personaj principal, o drama necesara pentru a ne putea ajuta sa empatizam cu personajele. Mai mult ca sigur ca daca s-ar fi introdus tot acest caz adevarat intr-un scenariu dedicat unui singur om, as fi blamat cautarea expresa a melodramei de catre marile studiouri de film. E si normal. In fond, asta e meseria noastra de spectatori, sa fim carcotasi si nemutumiti permanent. Cea a regizorului e sa gaseasca acel echilibru al imbinarii celor doua planuri si astfel sa pastreze obiectivitatea si sa isi incante publicul. Aici se face trierea marilor regizori de cei de duzina. Si ca sa nu par absurd prin cererile mele, o sa atrag atentia asupra dramei unuia din personaje, proprietara gazetei respective, un artificiu introdus de Steven Spielberg exact in ideea de care vorbeam mai inainte.
Este acolo un moment particular, al unei discutii de familie in care ni se repeta obsesiv curajul pe care il demonstreaza Kay Graham atunci cand ordona sa se mearga pana la capat cu dezvaluirile. Si ni se spune odata ca e o femeie curajoasa. Si apoi ni se repeta ca a dat dovada de curaj si iarasi se subliniaza cat de puternica si temerara e aceasta distinsa doamna si se insista pana cand intelegem toti ca asa e. Mai ramanea ca Spielberg sa o puna pe actrita insasi sa strige in gura mare: Sunt extrem de curajoasa! Nu spune nimeni ca nu ar fi, ca momentul nu cere o doza de forta si neinfricare aidoma unei nebunii pozitive. Doar ca putem si singuri sa deslusim aceasta trasatura a respectivului personaj. Nu avem nevoie de traducere scrisa si orala, repetata pana la refuz.
Mi-ar fi placut ca acest film sa fie mai putin propagandistic si mult mai egoist. Sa lase deoparte ideea sacrificiului unei personalitati pe altarul binelui comun si sa se concentreze pe ceea ce e specific fiecaruia dintre noi, egoismul si binele propriu. Altruismul asa cum transpira din imaginile vazute, nu mai inspira demult pe nimeni, ba e chiar obositor si prost vazut. Comparativ cu ceea ce se ofera aici, un exemplu de constructie buna de cum sa realizezi o poveste plecata de la interese personale care in final sa dezvaluie o conspiratie planetara il gasim in The Constant Gardener (2005) a lui Fernando Meirelles. Minunata toata acea lucratura minutioasa in care intriga si individualul construiesc ceva ce capata o amploare nesperata.
Pentru ca joaca in acest film Tom Hanks, dar in special aparitia lui Meryl Streep, un paragraf dedicat interpretarii e obligatoriu. Doamna de fier a cinematografiei constituie mai nou o stire prin faptul ca intr-un an nu a prins o nominalizare la Oscar decat ca a mai bifat o noua propunere la distinctia suprema pe care o poate o actrita cuceri. Iar rolul din The Post i-a adus a 21 nominalizare. Si pe merit, de ce sa nu o zicem franc. Cea mai premiata actrita s-a achitat excelent de sarcini. Momentele de descumpanire, de chibzuire a unei decizii sau de emotia unei responsabilitati venita la pachet cu statutul de puternica persoana decizionala ii ies de minune. Am identificat si doua mici scapari telenovelistice, secvente intinse la maxim in care inainte de a se pronunta, tensiunea se anuleaza din cauza exagerarii duratei. Asta coraborat cu episodul jenant de preamarire descris mai sus, i-au diminuat sansele unei noi statuete, a 4-a, pentru ca 3 le detine deja. Hanks pe de alta parte, pentru ca numele lui il pomenisem in deschiderea paragrafului dedicat acting-ului, e straveziu. Pare ca joaca doar pentru a o pune in vedere pe Streep. Nu e rau nici asa. Concentreaza mai mult filmul in directia protagonistei prin neutralizarea propriului personaj.
Concluzie: Un film eveniment cum sunt atatea altele in cinematografia americana. O noua poveste provenita dintr-un episod real, istoric, cosmetizat si adaptat atat cat sa incapa pe marele ecran. Interpretari bune spre foarte bune si incarcatura emotionala fluctuanta, unidirectionala. Cand prea sus, in momentele asa-zise biografice, cand prea jos in dezvoltarea actiunii propriu-zise, in elaborarea stirilor sau a ziarelor ori chiar a procesului de fabricare a unei publicatii. Faptul ca se termina exact atunci cand incepe filmul lui Pakula, All the President's Men, demonstreaza cat de sistematic isi propune cinematografia de peste ocean ecranizarea momentelor importante din viata omenirii, in special cea a propriei societati. Nota 7,28!
alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 06 Jul 2018, 01:46   #124
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
Semnalul care te pacaleste ca tu sa ramai captiv pe toata durata peliculei. (aproape

TheSignal (2014)
byWilliam Eubank


Al doilea proiect al regizorului William Eubank, The Signal (2014), emite senmale derutante si aidoma naratiunii acestui film, te poate face sa crezi ca vei asista la un alt film de referinta al genului s.f.. Din categoria semnalelor pozitive, cateva merita mentionate, analizate si cine stie, refolosite de o mana iscusita, poate chiar a coordonatorului acestui proiect, intr-o noua productie si cu mai multe resurce ce sa ii asigure un mai mare succes, pentru ca ele sunt generatoare de interes si dau o tenta de calitate unei pelicule ce le inglobeaza in interiorul ei. Primul si cel mai evident pentru orice spectator e permenenta deturnare a povestii, nedandu-ti oportunitatea sa ti se concretizeze nici o ipoteza din cate, singur ca ti-ai imaginat ca fiind posibile, in viitorul actiunii. Am vazut ca multi privitori declara ca au intuit incotro se indreapta intriga in care este prins Nic, (Brenton Thwaites). Marturisesc ca eu nu am avut un astfel de presentiment gen deja-vu, necitind si nestiind nimic despre ce anume se trateaza in acest film. Nu stiam sigur nici in ce gen anume se incadreaza aceasta ecranizare. Astfel am fost capabil sa savurez in tihna orice viraj pe care povestea mi l-a propus. Si sunt destule astfel de schimbari. Avanta serviciu in favoarea mea!
Al doilea semnal, la fel de puternic si de aceeasi intensitate cu primul e dat de minutele de aur ale acestui film. Acea urmarire a elementului declansator al intregii istorisiri, cu nuantele de thriller, horror si science fiction surprinse toate in mai putin de 2-3 minute, constituie o minunatie de manipulare si de transformare a genului unui produs de cinema. Toate elementele idica pentru inceput o urmarire dementa ca in Joy Ride (2001). Senzatie ce tine doar un singur minut. Urmeaza partea horror, buna si ea, ce aminteste de The Blair Witch Project (1999). Nici acest episod nu dureaza mai mult ca primul. Apoi dezmeticirea, momentul in care s.f.-ul preia intreaga naratiune si lucrurile se lamuresc, cel putin in aceasta privinta. Minunate secunde, trebuie sa recunosc, am experimentat asistand la transmutarea genului planurilor pe care se desfasoara actiunea.
Finalul, un alt semnal, interesant si el, pe care pelicula il da spectatorului satul de clisee si stereotipuri. Spargerea matricei care creaza iluzia unei lumi conventionale si recognoscibile oricarui individ, asigura consistenta intregului scenariu. Nu e o obisnuinta ca un film de acest tip sa se termine atat de spectaculos. E si partea in care efectele speciale isi fac de cap. Vizual, incheierea acestei pelicule genereaza un spectacol pentru oricine apreciaza cinemaul si imaginile de calitate. Socotind si faptul ca bugetul nu atinge nici macar 5 milioane de dolari, rezultatele sunt cu atat mai spectaculoase.
Mi-a mai placut maniera de a interpreta a lui Laurence Fishburne. Nu as merge pana intr-acolo incat sa spun ca a fost o prestatie exceptionala sau cea mai buna din cariera acestui actor. Rolul in sine nu il solicita aproape deloc pe un astfel de actor, posesor al unui asemenea talent. Insa calmul, timbrul vocii, linistea pe care ti-o oferea atunci cand repeta o intrebare la care nabadaiosul Nic refuza cu obstinatie sa raspunda, mi-au produs o placere suplimentara, ciudada ce-i drept, in vizionarea acelei parti.
Paradoxul straniu consta in dezamagirea pe care o simtim la sfarsitul vizionarii, in pofida cumulului de indicatori pozitivi pe care filmul le emite pe tot parcursul sau si pe care le-am tot enumerat pana acum. Realizezi ca desi povestea este bine transpusa in scena, ca imaginile sunt nesperat de calitative si ca actorii contribuie destul de mult la realizarea atmosferei propice pentru vizionarea unei asemenea povesti, nimic nu este aprofundat incat sa ofere si adancime subiectului tratat. Tema extrem de interesanta si provocatoare a studierii unui cobai nu se exploateaza deloc. Lucrurile raman la nivelul unor intrebari puerile si unor teste prescolare. La fel si despre evadarea din realul ireal. Cand lucrurile ar fi putut deveni cu adevarat interesante, tacerea se asterne peste intregul decor. Nici insusi lait-motiv-ul acestui film nu e deloc speculat. De la receptia mesajului si pana la declansarea actiunii, lucrurile se petrec cu o repeziciune ce nu lasa locul unui preludiu ce ar fi crescut satisfactia elucidarii unui mister venit din alta lume.
Concluzie: Cu multe puncte bune, Eubank reuseste contraperformanta sa nu si multumeasca spectatorul. Ideea din Matrix sau Brazil, un gen mult evitat, din pacate, in cinematografia moderna. Acum cand tehnologia e capabila sa creeze inimaginabilul, ea e folosita doar ca sa asigure o ultima rasturnare de situatie si nimic mai mult. Nota 7,07!
alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 01 Sep 2018, 17:49   #125
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
Departe de ... a fi perfect, filmul lui Todd Haynes vinde iluzii ce se risipesc rapid

Far From Heaven (2002)



Gandit ca un proiect corect cu el insusi, Far From Heaven (2002), nu pluseaza in orb atunci cand isi developeaza deznodamantul. Nu e cazul sa va asteptati la o promisiune gen ^poveste ca in filme^ sau ^happy end^. Toate sunt "departe de a fi ca in paradis". Prezentarea idilica a vietii de familie, cu elemente de fotografie emblematica a unei anumite perioade, culorile puternice atat de bine generate pe celuloid ce realizeaza contraste sfidatoare, constituie elemente menite sa pacaleasca atat actorii cat si publicul. Cu ajutorul lor se induce ideea unei lumi perfecte si senine. Episodul in care cuplul pozeaza pentru a ilustra aceasta viata perfecta, o ghidusie reusita si extrem de inteligenta, mai adauga cateva oglinzi decorului contrafacut ce exista deja. Momentul devine atat de natural cuprins in atmosfera ce s-a creat pana la acel moment incat nu pare o regie gandita special situatiei exceptionale din naratiune ci mai degraba o continuitate a vietii din casa, a tot ceea ce am crezut ca am vazut. Repede vom realiza insa ca totul este fum si amagire si ca nimic nu e ceea ce pare.
Din punctul de vedere al abordarii, pelicula semnata Todd Haynes este neutra. O caracteristica a acestui regizor ce lasa perioada descrisa in operele sale sa se manifeste tacit. Nu se discuta nici prejudecatile anilor 50 fata de negri, nici pe cele ale aceleasi societati vis-a-vis de homosexuali. Ele exista, se simt, se manifesta in ritmul cotidian al unei zile banale si cam atat, nedezvoltandu-se nici una din aceste laturi. Drama personajului feminin e si ea la fel de estompata. Naruirea fatadei unei casnicii model, nu duce la depresie, crize sau alte stari din registrul fatalist. Pierderea a tot ce ai construit in ani de zile e dureroasa, dar din cate vedem, tolerabila. Pare ca inca se incearca salvarea unor aparente ce inexplicabil, inca se vor a fi cosmetizate. Cand nu mai e nimic de facut, eroina inca mai spera. La ce? Asta doar ea o stie, pentru ca de manifestat, nu se manifesta in niciun fel. Indecizia de a pleca impreuna cu Raymond (Dennis Haysbert), dar ar si de a ramane in mijlocul anturajului pe care si l-a creat in timp, e umana oarecum, dar nu are nimic exceptional in ea pentru a deveni subiect de film. E la fel ca in viata, daca viata e un mare compromis. Iar pentru Cathy, (Julianne Moore), totul se dovedeste a fi un compromis.
Lumina, filtrele de culoare cu care se joaca cameramanul, sunt lucruri care transmit emotii aici. Actiunea porneste intr-o lumina puternica ce invaluie situatia artificiala si falsa, dar aparent fericita si sfarseste in obscuritate, pentru momentele cand toate decorurile menite sa debusoleze cad si divortul se contureaza ca o realitate iminenta. Scena lovirii Cathyei de catre Frank, interpretat aici de Dennis Quaid, o prezenta alcalina ce contribuie si el la stingerea oricarei urme de dinamism si de interes, scena spuneam, reprezinta o mostra de utilizare a tonurilor - umbre si culori. Proiecteaza practic un viitor ce devine tot mai sumbru pentru aceasta familie, lucru exemplificat de culoarea predominanta din cadre.
Punctul de rezistenta al intregii constructii, elementul care il socate din anonimat e dat de clipele in care se vorbeste despre rasismul celeilalte tabere. Iata ca si negri pot gandi la fel! "Pare sa fie singurul loc in care albii si negri sunt in deplina armonie" - zice Raymond in replica cea mai profunda din intregul film, atunci cand isi povesteste drama pe care familia sa o traieste seara de seara, in momentele cand autori necunoscuti ii sparg geamurile cu pietre.
Prezenta sonora a geniului lui Elmer Bernstein, cea din urma orchestrare a unei coloane audio dedicata unui film, nu mai are grandoarea din The Magnificent Seven (1960) ori gravitatea lui The Ten Commandments (1956). Nici macar dramatismul lui The Age of Innocence (1993). Era si greu sa se obtina astfel de reverberatii dintr-o pelicula ce treneaza si isi eschiveaza gravitatea subiectelor.
Cocluzie O adaptare moderna a clasicului All That Heaven Allows (1955) semnat Douglas Sirk, in care subiectul e ceva mai contemporan. Discriminarea pe criterii de rasa inca reprezinta ceva ce se intampla curent, peste tot in lume. Povestea de dragoste intr-un cuplu in care diferenta de varsta e considerabila, in lumea de azi ar fi fost absolut neimportanta. Culorile, chiar si in scenele intunecate, abunda, devenind un al doilea decor ofera cand himere, cand treziri bruste la realitate. Pacat ca nici un personaj nu e dispus sa iasa din mediocritatea stereotipurilor, sa faca un sacrificiu sau sa ia o decizie ce sa il scoata din imbacseala multimii uniforme. Probabil ca de aici vine si dezamagirea cea mare, din lipsa unei sclipiri de geniu din partea vreunui personaj. Despartirea de pe peronul garii e dureros de lipsita de tensiune si mai ales de pasiune. Nota 7,07!
alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 02 Feb 2020, 04:01   #126
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
Un alt mod de a privi filme, plus cateva goluri de umplut.

The Lion King (2019)



. by Jon Favreau

Cinema 4DX. Scaunele o iau razna, literalmente, cu tine in ele. Cumva senzatia de roller coaster ajuta; cel putin in cazul meu, efectele speciale intalnite exclusiv in acest tip de proiectie, si-au facut efectul pe deplin si chiar m-au ajutat sa am o revelatie. Declar inca de la inceput ca nu sunt deloc un fan al seriei Regele Leu, trilogia animata ce si-a facut deja loc in Canonul Clasic Disney. Stau acum si ma gandesc ca de n-ar fi fost aceata premiera, in ceea ce ma priveste -n.r. vizionarea in 4DX-, probabil ca as fi adormit cu siguranta in sala de cinema. Dar asa, zgaltait din toate incheieturile, spre final udat bine de tot, ca deh, in film ploua torential, la fel cam ca in sala de cinema, dormitul s-a dovedit imposibil. Si jur ca m-am straduit!
Prima senzatie, cea resimtita direct in scaunul confortabil dar saltaret, a fost de inutilitate si de copy paste. Senzatia de deja-vu, odata cu trecerea timpului devenea chiar enervanta si suparatoare. Sa refaci animatia fara sa aduci nimic nou, la ce bun existenta unui astfel de live action? Am identificat, asa la o prima aruncatura de ochi, cateva pasaje suplimentare, dar care parca nu erau esentiale in desfasurarea evenimentelor. Si trebuie sa ma opresc la cel al identificarii blanii lui Simba, un fel de circuit al hranei in natura. Dupa ce smocul de par a fost purtat pe aripile vantului, a ajuns sa fie masticat, digerat si excretat de animale, ca mai apoi, din … excremente, sa fie iar purtat de briza si la final mirosit si identificat de babuinul oracol . In aceeasi idee ca in desene, doar ca mai detaliat acum. Poate prea explicit, daca e sa imi marturisesc gusturile.
Intors acasa si sub stresantul gand al reluarii fara motiv a animatiei intr-un film, m-am pus sa revad clasicul din 1994, cum cred ca era si normal. Surpriza a fost sa descopar lipsuri care acum, odata ce ele sunt umplute de film, iar paralela s-a putut face foarte usor deoarece ambele-mi erau proaspete in memorie, sa le gasesc chiar deranjante. Pana si secventa balegarului parca e cumva logica si isi are rostul ei, pentru ca fara aceste mici detalii de legatura, ajungi sa iti dai seama ca din animatie, anumite pasaje le deduci, pe altele le intuiesti iar in cateva cazuri chiar ajungi sa ghicesti.
Revenind strict la filmul lui Favreau, ajung sa ii redau creditul de a fi venit cu ceva in plus, chiar daca 80%, sau mai bine de atat, e reluat din lungmetrajul mai vechi, doar ca acum nu mai e pe folia transparenta de policarbonat, ci cu ajutorul cgi-ului. Filmul, in proportie de 100% e realizat pe calculator. O fi bine, o fi rau, om trai si om vedea, mai ales in aceste timpuri in care, se pare ca si un actor disparut acum jumatate de secol, va mai aparea intr-un film, tot datorita acestei tehnici.
Completarile spatiilor punctate din ecranizarea originala le-am trecut la plusurile acestei pelicule. La minusuri insa am punctat personajele. Parca prea in maniera National Geographic, lucru posibil si probabil intrucat facand parte din acelasi grup de companii, sigur au fost colaboratori trecuti in interes de serviciu, dintr-o parte in cealalata. Si astfel au rezultat niste fiare in toata regula. Doza de real e mult peste ce ne-a oferit Disney in live action-ul de la Cartea Junglei de exemplu. Caracterul de documentar filmat la firul ierbii e intarit si de prezentarea in amanunt a activitatilor anumitor specii de gandaci si de tot felul de insecte. Doar puii felinelor, poti spune ca mai corespund cerintelor unei productii ce se adreseaza copiilor. Restul e brutal si salbatic asa cum e si in realitate. Au pierdut trenul cei de la Disney de a genera un val mare de simpatie ce putea veni din partea raspandacilor de imagini cu pisicute si de pe urma caruia ar fi primit multe like-uri, meme-uri si tot felul de gifuri. In maniera in care se prezinta filmul, poti trimite astfel de clipuri doar ca amenintare dusmanilor.
Violenta trebuie si ea luata in calcul atunci cand se voteaza alegerea acestei productii ca facandu-se in familie, alaturi de prichindei. Personal, nu as recomanda ca un prescolar (mai mic de 6 anisori), sa asiste la lupta pentru suprematia vietii salbatice africane. Muscaturile, ragetele, labele cu gheare ce se impart in momentele de lupta, te pot afecta la o varsta atat de frageda. Pisicuta, pisicuta, dar parca stiind cat de feroce pot fi aceste feline, te vei gandi de doua ori inainte de a mai mangaia orice tip de patruped. (Nu ca animatia ar fi mai putin violenta)
Vazuta prin ochii unui adult, ai obligativitatea de a remarca rusinosul moment al proclamarii noului mostenitor, moment ce initiaza, dar si incheie intriga. Adunarea animalelor, corect spus ar fi a dobitoacelor, alaturarea prazii si a pradatorilor intr-o celebrare festiva si voioasa, miroase a declaratie politica si a prostie ce se vrea reperata doar asa, pentru a ne insulta minima inteligenta. Si e un moment marca Disney peste care poate am fi reusit sa trecem, doar ca aici ni se vorbeste explicit despre servirea zebrelor, sau a altor gazele, ca mancare atunci cand leilor li se face foame. Ferma animalelor lui Orwell, ecranizata si ea intr-o animatie britanica, e mic copil pe langa zeflemeaua ce apare aici; diferenta fiind nivelul de inteligenta la care fiecare lucrare face apel - unul minim in cazul lui Favreau.
O isecventa mi s-a parut totusi superba, si chiar daca tine doar de tehnica de proiectare despre care spuneam in deschidere, as vrea sa o impartasesc si cu voi. E un moment in care Pumbaa se pune pe infulecat tot felul de ganganii iar muscatura este facuta fix peste punctul de focus al camerei. Ei, aici sa te tii! Pulberea umeda pe care o resimti ca iti este aruncata direct in fata face ca tot ce baleste respectivul animal atunci cand deschide hrapareata gura, sa iti creeze o stare de … imersie in film, sau ma rog, in Pumbaa. Nu e nimic oripilant in asta, insa e o senzatie unica, stranie si interesanta in acelasi timp. Bleah! ... dar ce fain a fost!
Concluzie: Un film ok, merita vazut si mai ales e musai sa fie comparat. Nu imbunatateste cu nimic sensul povestii arhicunoscute, dar nici nu o altereaza in vreun fel. Stilul realistic, documentar as putea spune, nu face nicidecum cinste unei realizari Disney, dar nu avem ce face decat sa-l inghitim, in lipsa unor idei originale; asta de parca nu ar mai exista povesti in lumea asta ce nu au fost ecranizate . Noroc cu Pumbaa si Timon, personaje care mai inveselesc o istorie parca prea umana, plina de intrigi si urzeli tesute in numele puterii absolute. Nota 6,88!
alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 29 Apr 2020, 16:03   #127
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
Hazardul unor fapte ce se suprapun peste o naratiune surprinzator de bine intretinuta

fara sa vreau sa supar vreunul din numerosii fani ai productiilor A24, prezint doar parerea mea, zic eu, argumentata. No offence!

Hereditary (2018)



Inca de la inceput vreau sa imi exprim bucuria nedisimulata cu privire la “veridicitatea” faptelor din povestirea pe care tocmai am urmarit-o. Evenimentele nu sunt rezultatul vreunui delir sau intamplari onirice despre care sa ai dubii cum ca ar fi fost reale, desi au fost multe momente in care am avut impresia ca asta va fi turnura pe care o va capata explicatia logica a povestirii; acea concluzie finala pe care o tragi in cazul filmelor cu final deschis. Marturisesc sincer ca am cam obosit sa tot vad astfel de realizari in care trebuie sa pui la indoiala tot ceea ce ochiul vede pentru ca intelesul suprem e undeva in alta parte, nu in imaginile propriu-zise. In care privitorul trebuie sa isi reconstruiasca altfel povestea ca ea sa aiba inteles iar trimiterile, simbolismele si indiciile au un rol mai important decat “realul” din film. Mai vreau sa vad si regizori care sa isi asume povestea si nu sa o plaseze in carca privitorului, ca doar si-o fauri el un film in capul lui.
Hereditary nu este despre dementa si inchipuire, asta pana cand vreun tulburat nu ar vrea sa ii dea si o astfel de interpretare, tinand cont ca elemente pentru a abera exista in lucrare, unde o lume paralela, in miniatura, misuna prin aproape fiecare cadru al filmului. Faptic, Regele Paimon este o figura mitologica mentionata inca din secolul 12. Un print al intunericului care are abilitati cognitive absolute. Cunostintele acestei legendare figuri sunt exhaustive, fiind chiar capabil, prin aceasta atotstiinta sa prognosticheze cu o precizie aproape perfecta viitorul, dupa ce a analizat in prealabil o infinitate de variante a unor posibile decizii viitoare. Mentiune deosebit de importanta de stiut si care decripteaza intreg scenariul din spatele ecranizari. De ce? Foarte simplu. Odata capabil sa intuiesti viitorul, faptele ce se vor petrece nu mai sunt accidentale si imprevizibile ci devin parte a unui plan bine elaborat; vezi moartea lui Charlie. Plus ca mai sunt si marcaje vizibile pe parcurs, monograma de la gatul bunicii ce apare vizibila pe stalpul de care Charlie… stiti voi. Iata dar de ce o documentare de acest gen in care afli atributele unei figuri pomenite in pelicula iti aduc o noua lumina in intelegerea celor relatate. De aici totul pare coerent si chiar simplu. Bunica, regina unui cult inchinat lui Paimon, a vrut sa ii ofere demonului un trup fizic, obligatoriu masculin, si nu, nu vorbim de o nota misogina a mea ci asa spune autorul, atunci cand incerca sa “introduca alte fiinte” in trupul propriului fiu. Acesta ajunge sa se sinucida iar detalii despre cauzele esecului nu ni se ofera. Deodata toata speranta se muta spre un viitor descendent ce poate veni doar din partea fiicei ramase in viata. In imposibilitatea de a-si contacta nepotul, atentia bunicii se muta spre nepoata, o ofranda oferita de mama ce se simte vinovata dupa aplicarea tratamentului de distantare celei ce a adus-o pe lume. Charlie, (Milly Shapiro), nu serveste prea mult pentru ca este de sex feminin si i se spune fatis ca “ar fi fost preferabil sa fi fost un Charles”, adica barbat. Dar chiar si asa va participa la viitoarea operatiune menita sa il ofere pe Peter, (Alex Wolff), cultului. Acum parca se intelege de ce “mama nu l-a vrut la nastere”, de ce “a incercat sa il arda in timp ce dormea” ori de ce “a apleat la toate metodele cunoscute sa isi provoace avort cat timp a purtat sarcina”. Cam atat despre povestea pe scurt. Pare complicata dar cunoscand cateva informatii in plus de ce ne ofera filmul, lucrurile nu mai au atata ceata si mister. Doua mari momente, cel putin atat am reusit eu sa identific la o prima vizionare, (stiu, pare o contradictie in termeni sa vorbesti de intelegere, cand tu in realitate n-ai reusit sa-ti explici faptic aceste adaosuri in poveste), nu au noima in constructia ce ni se propune spre vizionare.
Primul tine de mama decapitata ce ajunge o membra veneratoare a intruchiparii Diavolului Paimon. Ea fiind pe toata durata proiectiei o luptatoare contra acestei creaturi, o persoana ce a incercat sa zadarniceasca si sa distruga planurile de reincarnare a fiintei venite direct din iad. Si totusi ajunge in prima linie de adoratori, inchinandu-se pana la pamant, intr-un fel de prosternare eterna. Lucru total ilogic si in contradictie cu toti ceilalti membrii ai cultului ce au fost cat au fost vii, slujitori devotati.
Al doilea element si probabil momentul de unde mi s-a rupt filmul, a aparut atunci cand cartea a fost aruncata in foc. Inexplicabil, actiunea a dus la incinerarea sotului, singura persoana ce nu zadarnicea cu nimic planul ocult. Ba chiar ajuta prin scepticismul dovedit in tentativa de a o opri pe Annie, (Toni Collette), sa zadarniceasca planul atat de minutios pus la cale de fortele intunecate. Si totusi el este cel pedepsit de distrugerea caietului care oricum nu are nicio valoare in economia evenimentelor generale. O intelegere a unor astfel de repercusiuni e imposibila tinand cont ca doar cu cateva minute inainte, faimoasa agenda o pedepsise, asa cum era si logic, pe cea care tocmai incerca sa o distruga. Iar cand te gandesti ca pentru a nu crea atata nedumerire, era de ajuns sa fie lasat Steve, (Gabriel Byrne), sa arunce singur caietul in foc... te iau durerile de cap si te intrebi singur care o fi fost rationamentul lui Ari Aster, sau daca e scuzabila o asemenea scapare unui cineast debutant.
Strict artistic privind filmul, trebuie sa remarc imaginea si sunetul. Fotografia e geniala aici. Cu multe planuri irelevante intercalate in timpul evenimentelor importante, ti se atata o atentie pe care in oricare alt ambient ce s-ar fi creat nu ai fi prestat-o la acelasi nivel. Prin inutilitatea acestor secvente introduse la montaj, vei cauta permanent un simbol, ceva ce iti scapa, ca astfe sa pricepi de ce se apeleaza la respectiva incadratura. Un ajutor enorm pentru scena imediat urmatoare si in care, astfel capacitat, vei prinde mult mai usor detalii pe care altfel le-ai fi trecut usor cu vederea. Mai ales daca e vorba de minuscula lume a miniaturilor ce recreaza unele situatii petrecute deja. Si tonalitatea, una suprinzator de luminoasa si deloc neclara, m-a surprins cumva. Desi majoritatea lucrurilor se intampla noaptea, intunericul si negrul din imagine nu ascunde vizual amanunte doar ca sa nu fie percepute de ochiul neantrenat. Exceptie poate in locurile in care spider-mama atarna prin colturi de camera, dar si acolo aparitia se desluseste, zic eu, usor.
Coloana sonora, pentru ca da, desi nu obisnuiesc sa discut de sunetul unui film per ansamblu, aici simt ca e cazul, contribuie decisiv la tot ce traiesti vizionand materialul propus de regizorul Aster. Si nu, nu e menita compozitia audio sa te sperie ci mai degraba sa te insoteasca intr-o lume underground, subpamanteana si ritualic-obscura. Ascultand filmul simti automat dorinta de a descifra misterul oricat de mult ar necesita sa te afunzi in intuneric. Daca pana acum obisnuiam ca dintr-un film sa remarc o compozitie, cel mult doua ca fiind bune si deosebite, (nu sunt deloc genul care sa asculte soundtrack-uri in intregime doar pentru ca mi-a placut un film sau pentru ca in linia melodica apare o piesa de rezistenta), acum e pentru putinele dati in care apreciez sonorul luat per ansamblu. E bine gandit, e diferit si nu are niciun “hit” al lui. Doar te acompaniaza pe toata durata proiectiei.
Concluzie: O poveste aproape perfect inchegata care beneficiaza de interpretari bune dar mai ales de tipologii de personaje magistral create. Sunt ciudati, urati, schizofrenici si unici, niste actori care de altfel sunt placuti si chiar frumosi. Doar ca prin machiaj, in acest film, se spune jumatate de poveste. Chipurile acelea sinistre or sa te bantuie mult timp. Strict din perspectiva machiajului pot sa ii acord o nota de 10, absolut meritata. Per total, desi este un horror, filmul nu te sperie aproape deloc, un esec, din punctul meu de vedere. E adevarat ca pare realizat in cu totul alt scop decat a fi un horror si aici imi aminteste de Casa lui Jack, a lui Von Trier. Chiar si asa insa, cateva scene care sa te anime in toata aceasta incordare, imi dau acum seama ca ajutau mult. Incununau incrancenarea cu care, asa cum am spus, te agati de fiecare secventa, chiar si de cadrele nenecesare. Nota 6,89!
alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Reply


Thread Tools Search this Thread
Search this Thread:

Advanced Search

Posting Rules
You may not post new threads
You may not post replies
You may not post attachments
You may not edit your posts

vB code is On
Smilies are On
[IMG] code is On
HTML code is Off
Forum Jump


All times are GMT +2. The time now is 12:09.


Powered by vBulletin - Copyright ©2000 - 2024, Jelsoft Enterprises Ltd.
jinglebells