Timi-Short

[Pitbull]

Prima zi de competitie:

“Nunta lui Oli”, r. Tudor Jurgiu, prod. Tudor Giurgiu, Libra Film, Romania, 2009.
O noua pastila minimalista reusita, comparabila cu “Lampa cu caciula”, “Joi”, sau ceea ce-ar fi trebuit sa fie “Megatron”, daca ar fi reusit. Povestea se inspira dintr-un fapt real, paradoxal si simptomatic: un tata care n-a primit viza pentru S.U.A., ca sa participe la nunta fiului sau (cu fata pe care a cunoscut-o pe net), e “prezent” la ceremonie prin webcam, in compania a doi prieteni ai tanarului. Admirator al lui Cristi Puiu, Tudor Jurgiu (coincidenta de nume fatidica – in sens bun, caci i-a facut pe cei doi Tudori sa se cunoasca si sa realizeze impreuna acest film) se releva un onorabil continuator al minimalismului, dezvoltand creator viziunea si stilul filmului romanesc post-2002. Starea de singuratate, de schisma sufleteasca ireductibila, jalnic carpita cu pleiada de conventionalisme comportamentale aplicate peste ritualul netului si al webcamului, razbate cu acuitate si profunzime. Cadrele lungi, cu miscari de camera aiuristic-studiate, stil “M.D.L.”, contribuie la acumularea tensiunii si a unei covarsitoare depresii – evident, si cu aportul substantial al lui Adrian Titieni, capabil ca de obicei sa sugereze un univers interior din cateva gesturi. In pofida finalului de tip “fara final”, care din pacate reproduce stereotip formula, fara a o imbogati prin nimic si, ca atare, percutand in gol, filmul lui Tudor Jurgiu se impune ca promisiunea ferma a unui regisor de mare talent. (Un detaliu anecdotic semnificativ: este altul dintre acele filme “independente” realizate un student U.N.A.T.C. terorizat ca, daca-si dezvolta proiectul in scoala, sub obladuirea vajnicilor “profesori” de-acolo, se va alege praful.)

“Palmele”, George Chiper, Romania, 2008.
Revazut dupa CineMAiubit, one-woman-show-ul lui Chiper, construit cu subtilitate si empatie in jurul confesiunii unei femei care este “singura supravietuitoare si responsabila a accientului rutier” in care i-au murit sotul si fiica, demonstreaza din nou cum se poate face CINEMA cu o actrita mare (Coca Bloos), un apartament mobilat auster, o camera de filmat sensibila, un sound-design laconic-elaborat, si cateva replici pline de subtexte.

“12 note mai jos”, Andreas Koefoed, Danemarca, 2008.
O drama profesionala si o criza de identitate la treisprezece ani…? Posibil – si sfasietor. Jorgis a fost, toata copilaria, “vocea de aur” din corul de baieti al Capelei Regale din Copenhaga… S-a identificat cu aceasta menire si cu muzica. Dar… l-a ajuns din urma pubertatea, cu inevitabila intrare a vocii in schimbare! In pragul peadolescentei, baiatul e nevoit sa se redefineasca pe el insusi!
In mod surprinzator, desi eminamente documentar, filmul lui Koefoed e tratat dupa toate canoanele filmului de fictiune – ca scenariu, mizanscena, decupaj si montaj. Riguros si vibrant, socheaza in primul rand prin sinceritatea protagonistului, sublimata in paradoxalul sau ras nervos din cele mai dramatice momente.

“Minciuni”, Jonas Odell, Suedia, 2008
Straniu, inteligent si captivant triptic de animatie. Trei povestiri bizare, constand fiecare din cate un monolog mitoman, insotite de o frenezie grafica mereu insolita, de fiecare data in alta cheie – dar folosind, ca element central, prelucrarea digitala a unor imagini initial reale. Un calidoscop halucinant, fara nici un moment de plictiseala.

”Marea”, Jons Jonsson, Germania-Suedia, 2008
Drama despartirii de viata a unui batran cardiac, in conditiile unei ultime reuniuni excentrice cu familiile prietene, pe malul marii. Vibrant, sensibil, cu o unda predominanta de ironie tragic si taceri incarcate – dar totodata stationar si prea criptic, pentru un mesaj atat de simplu.

“Iubire pierduta”, Leonard Lai Yok, Wai, Singapore, 2008
Ultima incercare a unui tanar singaporez de a-si recastiga fosta iubita din Taiwan. Lungi plimbri framantate pe strazile din Taipei, nereusind, din pacate, sa construiasca acumularea de frustrare si deznadejde din centrul dramei. Accente trist-comice, ca in insistenta urmarire a unui llama Buddhist, in speranta ca-i va oferi un raspuns. Din fericire, o data cu SMS-ul trimis fetei (ingenioasa solutie cinematografica, prin supraimpesionarea mesajului in timp ce e scris), lucrurile se mai aduna oarecum – iar secventa finala, brutal-delicata, cu masturbarea in pat, alaturi de proiectia imaginara a iubitei pierdute care-i ingana un cantec de leagan, e o mostra valida de incheiere reusita, in cheie ironic-amara.

“29 februarie”, Stefano Pari, Italia, 2008
“Film de stare”, static si excesiv de “stilat”, despre un tanar muncitor care-si gaseste defularea la sfarsitul zilei de munca, mizerii politicesti si programe de televiziune tembelizante, cantand la chitara. Frumoasa, dar si banala, meditatie asupra sansei ca muzica sa ascunda cheia mantuirii personale.

“Intre caini si lupi”, Jean-Gabriel Peroit, Franta, 2008
Inadmisibil de lung periplu pe urmele unui tanar ratacit in jungla urbana, unde lucreaza la livrator de pizza la domiciliu, in timp ce aspira la un job mai acatarii. Culmea – segmentul final, cand in fine filmul devine coerent, inteligibil, dramatic si bine lucrat, e lipsit complet de sustinere logica in raport cu taraganatul setup de pana atunci. E adevarat ca toti suntem “caini”, si in fiecare dintre noi se poate ascunde un “lup” adormit – dar de-aici pana la a-I face felul cuiva ca n-a vrut sa te angajeze, lung e drumul – iar filmul, si mai lung…

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
8 mai, 2009,
Timisoara, Romania

[Neuptolem]

10x, Pit! Cum e acolo? Cum e vremea?
Cum sunt femeile? Trebuie sa-ti bagi o parere si despre femei... Asa, o "cronicheta", cu un exemplu, doua, mai elocvente.
----
La obiect analizele tale, din ce ai scris imi par f interesante cele trei:
“Iubire pierduta”, “29 februarie”, “Intre caini si lupi”. Pe cel din mijloc il dedic lui Illo.
Am si eu curiozitatea cum si cand ai putea sa vezi aceste filme, si unde, mai ales?? Nu stiu d ece am senzatia ca nu vor fi vizionate de nimeni in afara de festivalisti.

[buticut]

Ultima zi de scurt-metraje (Sambata), am prins doar filme romanesti. Warning: ***Big Spoilers Ahead*** (stiu si eu,poate aveti ocazia sa le vedeti cumva ). Sunt mai degraba povestite decat analizate, ca sa aveti o idee cu ce s-au mancat.

"Fly" - Scurt, simplu si eficient. O soprana da tot ce poate la o auditie, in timp ce dirijorul da si el dupa muste...la propriu. Din profesionalismul sopranei care respecta cu strictete miscarile involuntare ale dirijorului si respectiv ale batului se naste un comic de situatie savurat atat de mine,cat si de public . De multe ori prefer un film simplu care stie ce vrea, decat unul complicat care nu stie incotro merge.
Bottom Line: Thumbs Up

"Lectie de Zbor" - Un film in care stilul e peste substanta - e frumos impachetat, dar continutul lasa de dorit. O adolescenta (actrita care o interpreteaza a scris si monologul) vorbeste despre pasiunea ei de a zbura, dar din pacate tocmai pasiunea ii lipseste, pentru ca textul desi poetic, este rostit de parca ar fi citit dintr-o carte. Personajul spune la un moment dat ca are mii de raze in sufletul ei, dar nu are acea emotie in glas care sa ma convinga de acest lucru. Vizual,filmul sta mult mai bine - secventa zmeului zburand, cu apusul soarelui in fundal este superba,la fel si cadrele filmate din perspectiva personajului si cele in care camera de filmat era inlocuita de un polaroid,"importalizand" clipa. Pacat...avea un mare potential de a fi un one-man-show,dar asa e doar un no-go.Wrong person at the right place.
Bottom Line: Thumbs Down

"O Tigara Aprinsa" - Din pacate, "style over substance" se aplica si aici. Filmul arata excelent, predomina cadrele cu mainile personajului care ba aprinde o tigara, ba loveste agitat volanul cu degetele, ba sterge farul masinii de sange, scurt-metrajul avand un aer de 432. Multe cadre sunt filmate "de jos" , regizorul dorind sa sugereze prin asta decaderea personajului, care in drum spre un prieten, intr-un scurt moment de neatentie da cu masina peste o femeie pe care presupunem ca o omoara, el plecand de la locul accidentului. Pe masura ce se indreapta spre casa, isi schimba hainele (ceea ce ar putea sugera schimbarea ce a avut loc atat la nivelul personalitatii sale, cat si a vietii sale),stand la bariera isi sterge farul masinii patat cu sange, refuza sa mai raspunda la telefon si intr-un final ajunge acasa, isi aprinde tigara,isi da foc la haine si il auzim plangand in timpul creditelor de final. Filmul m-a lasat indiferenta, personajul a fost nedemn de compasiune, desi finalul filmului se forteaza in a ne emotiona. Lasa prea multe semne de intrebare fara a raspunde la ele, dintre care cele mai acute mi s-au parut acelea ale fetei care alearga prin padure ca la maraton si se opreste chiar in fata masinii: De ce fugea? De cine fugea? Si cea mai importanta intrebare: What's the point of the movie?
Bottom Line: Thumbs Down

"Celula" - Filmulet didactic, narat in engleza, despre celula, evident! Daca s-ar arata si in scoli asemenea filme, ar reusi cu succes sa capteze atentia spectatorilor, pentru ca prezentarea este incitanta, desi pacing-ul filmului putea fi ceva mai lent - prea multe informatii inghesuite intr-un timp prea scurt in care nu ajungi sa procesezi tot ce vezi.
Bottom Line: Thumbs Up

"DoiUnu" - Dupa cum sugereaza titlul, filmul, in b&w, se gata in 2 timpi si 3 miscari,durata sa fiind de aproximativ un minut. Avem parte din nou de un maratonist care de aceasta data se opreste in fata unei oglinzi, mesajul pe care l-am dedus din el fiind acela ca nu poti fugi de tine insusti si ca trebuie sa accepti "imaginea" pe care o vezi in oglinda, cu bunele si relele ei. Un plus pentru miscarile frenetice ale camerei in timp ce fuge si care parca ingheata atunci cand personajul ajunge fata in fata cu reflexia sa.
Bottom Line: Thumbs Up

"Zece Minute cu Clasa Muncitoare" - realizat in 1995, este un veritabil document al vremii ultimilor reprezentanti ai clasei muncitoare,comparati de catre filozoful de uzina cu balaurii lui Spielberg (Jurassic Park). Amuzant si so Romanian in acelasi timp,e incarcat cu dezbateri religioase, cantece patriotice, predari de stafeta, poezii siropoase si cu mult, mult suflet. Nici optimismul romanesc nu putea lipsi din el, pentru ca acei muncitori desi nu "cosmetizeaza" nicio clipa societatea in care traiesc, se gandesc la viitor cu speranta de mai bine. Vremurile s-au schimbat, ultima clasa muncitoare a disparut si ea precum dinozaurii, insa filmul ramane in picioare.
Bottom Line:Thumbs Up


"Telefon in Strainatate" - din 1998 este un alt film 100% Romanian, despre un batran al carui fiu Sorin este plecat cu studiile in (asa zisa) Tara a Tuturor Posibilitatilor, avand acolo ca room mates un Mexican si un Englez (combinatie care precum bancurile cu indivizi de diverse nationalitati, va genera un comic de situatie) .Fiind singura zi in care era deschis la telefoanele internationale, se duce la telefonul public inarmat cu cartela de telefon si cu hartia pe care era scris numarul fiului....si da-i si formeaza. S-a facut conexiunea, dar...Houston, we have a problem! "Alo,Sorin?" - incercarea nr. 1. Raspunde o doamna simpatica ce il anunta ca a format nr 00xxxx in the US of A. Nu i se mai aude vocea,batranul profitand de pauza pentru a doua incercare de Sorin. Deh, se aude vocea Englezului care spune ca momentan nu sunt acasa si sa lase un mesaj dupa semnalul sonor. Sorin lucky number 3? Neah, acelasi mesaj in spaniola. Cand intr-un final batranul se insufleteste auzind vocea fiului sau,ii vorbeste,dar n-ai cu cine, domnule .Robotul Sorin il anunta pe limba lui sa lase un mesaj dupa semnalul sonor. Robotul Sorin,out! Insa la fel si batranul, a carui cartela ajunge la credit 0. Inchide telefonul dezamagit si se intoarce la casa lui cu un mers lent si cu un cap plecat pe o strada pustie,precum sufletul sau. Imi amintesc ca am scos doua "aww-uri" din mine,dupa ce am facut haz de necazul batranului. Heartbreaking de-a dreptul - I felt his pain, l-am compatimit, spre deosebire de tipul din "O Tigara Aprinsa". Un scurt metraj din nou in alb-negru, bine jucat,bine realizat - mai mult decat satisfacator din toate punctele de vedere.
Bottom Line: Thumbs UP!

[halebardul]

http://www.cotidianul.ro/regizori_as...ort-83862.html

Regizori asiatici şi scandinavi, premiaţi la primul Timishort
10 Mai 2009 Carmen Dirvariu

Sâmbătă seară, la Cinema Timiş din Piaţa Operei (Timişoara) a avut loc ceremonia de premiere a Festivalului Internaţional de Film Timishort (6-10 mai). Şase filme “scurte şi tari” au fost desemnate câştigătoare pentru fiecare dintre categoriile competiţiei.

La ora 20.00, la Timiş începeau să se anunţe primele titluri incluse de juriul Timishort în palmaresul festivalului. Festivitatea a fost scurtă, simplă şi la obiect. Organizatorii le-au mulţumit invitaţilor şi partenerilor pentru susţinere, laureaţii - pentru aprecierea acordată, spectatorii au aplaudat pentru zilele pline de filme de care au avut parte, iar după proiecţia scurtmetrajelor premiate, toată lumea a plecat căre Sala Capitol, unde aştepta cuminte “cireaşa de pe tort” (specială pentru Ziua Europei): lungmetrajul premiat cu Palme d’Or la Cannes în 2008, “În clasă”, de Laurent Cantet, prezentat pentru prima dată în Timişoara. În sală, vreo 500 de spectatori entuziaşti.

Timishort s-a priceput în a alege şi o “cafea lungă şi tare”, iar timişorenii nu au refuzat oferta.

Revenind la premii, juriul primei ediţii, format din Andrei Ujică (preşedinte), Corneliu Porumboiu, Nadja Rademacher (Germania), Leo Soesanto (Franţa) şi Jakub Felcman (Cehia), a deliberat în favoarea filmului “Havet” (“Marea”), în regia suedezului Jöns Jönsson, inclus recent şi în competiţia Berlinalei. Acesta a primit Trofeul Timishort, în valoare de 2.000 de euro, oferiţi de Institutul Cultural Român.

La regie, cel mai apreciat a fost documentarul “Goleshovo”, o poveste de 30 de minute despre un mic sat din munţii Bulgariei. Regizorul Ilian Melev a primit nu doar aprecierea juriului, materializată în cei 1.000 de euro oferiţi tot de Institutul Cultural Român, ci şi pe cea a publicului.

480 de metri de peliculă Super16 Kodak, la pachet cu procesare şi transfer telecinema, reprezintă un premiu mai mult decât apreciat pentru un operator. Mai ales când acesta vine împreună cu titlul de Cea mai bună imagine. Premiul va ajunge la Looi Wan Ping, directorul de imagine al filmului “Haze” (“Negură”), semnat de singaporezul Anthony Chen, cel care a primit distincţia de la Paul Negoescu, director artistic al Timishort.

În schimb, premiul de scenariu nu a plecat decât la vreo 500 km distanţă de Timişoara, deoarece laureatul este Tudor Jurgiu (student la UNATC Bucureşti) pentru “Nunta lui Oli”. Acestuia i-a fost răsplătit meritul de scenarist cu 500 de euro, oferiţi de Asociaţia Română a Filmului Independent, organizatorul festivalului. Juriul Timishort a ales şi două filme pentru premiul special (Cel mai un film studenţesc sau de debut): “12 note mai jos” (Danemarca) de Andreas Koefoed şi “Dragoste pierdută” (Singapore) de Leonard Lai Yok Wa. Duminică, Timishort şi-a luat rămas bun, până la anul, de la publicul timişorean, care a prins deja gustul scurtmetrajelor consistente şi personale.

[Pitbull]

Ziua a doua a competiţiei

"Cealaltă fiică", Ştefan Munteanu, România, 2009.
Alta dintre interminabilele "bucătării" vârâte cu forţa pe gât bietei clase nichitute-n cap, prin inerţia suprasaturat-răposatului nărav şcolăresc al "spaţiului tematic" pentru filmul de platou, din anul III (confirmând încă o dată "rule of thumb"-ul U.N.A.T.C.-ist, reiterat cel mai recent ieri, de către Tudor Jurgiu: "Dacă vrei să faci un film cât de cât credibil, mergi pe burtă, să nu afle profesorii - decât când va fi prea târziu ca să ţi-l mai strice!" Exerciţiul de platou al lui Ştefan Munteanu pare să demonstreze plenar acest precept: dacă-l dezbrăcăm de falsitatea stridentă a motivaţiei spaţiale ca temă de semestru (bucătăria unui fost restaurănţel falit, într-o casă cu curte), ajungem la un germene de povestire valabil: parabola fiului rătăcitor (aici, fiică), în cheie contemporană. Autorul le coordonează ferm şi subtil pe cele două actriţe, se joacă abil prin labirintul vizual al decorului în alb-negru (din păcate, cu aportul complet necopt al operatorului), şi s-ar putea să promită o evoluţie credibilă - după ce-o scăpa de-acolo...

"Coagulare", Mihai Grecu, Franţa, 2008
Admirabilă cronică a lui Carmen Dîrvariu, studentă în anul II la C.A.V., despre un exerciţiu de imagine excelent filmat şi minunat de inutil. Dacă Mihai Grecu doreşte să abordeze atât de prematur anti-plotul total, experimentul imagistic şi discursul de senzaţii mai mult sau mai puţin pure, merită să-i urăm scces în a învăţa cât mai repede să facă primi paşi pe acest drum atât de dificil.

"Înainte şi după 22.12.1989", Andrei Cohn, România, 2009.
Probabil numai lipsa de timp şi/sau spaţiu l-a împiedicat pe Andrei Cohn să-şi dezvolte la maximum titlul, până la forma panoramic-explicită: "Înainte şi după 22.12.1989, ziua căderii comunismului în România, a fost şi este la fel: după 22.12.1989, securiştii au rămas la putere, iar foştii torţionari le eliberează certificate de revoluţionar propriilor lot victime dinainte de 22.12.1989"... - na, c-am dat-o-n synopsis! Totuşi, dincolo de simplismul pueril şi tezismul stângaci, filmul aplică destul de corect reţeta minimalismului în stilul de a filma, iar actorilor li se lasă libertatea de a croşeta mici bijuterii interpretative. Dacă autorul a vrut anume să filmeze identic secvenţa predecembristă şi pe cea postrevoluţionară, pentru a sublinia similitudinea de fond, a greşit: e neveridic şi tezist. Dacă pur şi simplu nu s-a gândit... sper ca la următorul film să cugete mai temeinic.

"O cale de ieşire", Elad Pankovski, Israel, 2008
Dilema morală a unui hoţ adolescent, în momentul când vina cade pe iubita lui. Nimic special.

"Zohar", Yasmine Novak, Israel, 2007
Interminabil demers introspectiv filoadolescentino-feminist, despre dreptul unei fete sărace şi sportive de a fi ea însăşi. Empatic, sincer, moral, îngrijit lucrat, incitant la început, plicticos pe parcurs, dezamăgitor în final.

"Şase patruzeci şi cinci", Mustafa Bariş Çorak, Turcia, 2008
Expozeu previzbil despre stereotipia vieţii de cuplu peste care au trecut anii - şi caz simptomatic de "aşa nu" pe drumul învăţării nobilului meşteşug de a vorbi despre plictiseală fără a o importa printre efectele propriului tău discurs.

"Goleshovo", Ilan Metev, Bulgaria/U.K., 2008
Admirabil documentar despre un sat în care au mai rămas doar câţiva bătrâni - situaţie atât de răspândită în universul rural din Estul Europei... Aminteşte inevitabil de Brian Aldiss ("Greybeard") şi mai ales de Thomas Ciulei, cu splendidul său "Podul de flori". Portrete trasate frapant de puternic, îmbinare măiastră de grotesc atroce şi covârşitoare duioşie, rezultând un fior liric autentic şi penetrant, pe fundalul celor câteva cadre generale care surprind într-o cheie apocaliptică aproape suprarealistă tabloul satului muribund.

"Negura", Antony Chen, Singapore, 2008
Pierderea simultană a virginităţii unui cuplu de adolescenţi care sunt mai mult prieteni nedespărţiţi încă din copilărie, acum clocotind de hormoni, decât îndrăgostiţi. Lucrătură fină, în filigran, a motivaţiilor, a jocului seducţiei şi dominaţiei, şi mai ales a iniţierii propriu-zise, cu inevitabilul ei cumul de magie şi stângăcie. Decupaj precis şi stăpân pe limbajul cinematografic, ajutat şi de profesonalismul desăvârşit al directorului de imagine.
În plus, răspunsurile autorului la sesiunea Q. & A. ulterioară proiecţiei au dezvăluit o veritabilă afinitate a lucrului cu actorii neprofesionişti, aflaţi la vârsta reală a personajelor (cam cincisprezece ani), în condiţiile unei societăţi încă scutite de neovictorianismul gregar al -18-ului.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
8 mai, 2007,
Timişoara, România

[djinjis]

vad ca a crapat festivalul dupa ziua a doua

mda. deci. ce m-a distrat pe mine a fost, de exemplu, urmatorul lucru. in brosurica de prezentare a festivalului fiecare dintre organizatori a tras cate o scurta cuvantare cu tenta filozofico-romantico-mobilizatoare. spicuiesc: "o idee care a reusit sa nu se piarda in vant", "ideea aceasta provine din puternicul nostru sentiment de apartenenta la cinemaul de calitate", "se intampla sa ma uit in oglinda si sa-mi admir hainele", "piatza cubica luminata discret de felinare, petale de magnolii pe apa, in cercuri dispersate", "o idee cu sarm, ce s-a concretizat intr-un concept puternic si cu continut(nota bene)", "desi nu este meritul meu ca o haina ese frumoasa si bine facuta, ma mandresc ca o port", "perseverand, poti ajunge un maestru al scurtmetrajului, smilar unui maestru al prozei scurte", si alte cozi de lemn.

proiectiile incepeau ori la doisprezece ori la doua, dar sala era aproape goala (cealalta de la studio si mai rau) pana pe la sase, cand veneau si sclifositii la promenada. Cred ca am fost si mai putini de zece, in anumite momente, numarandu-i si pe aia care dormeau, asta ca sa lamurim raspunsul entuziast al timisorenilor. La decernarea premiilor a fost plina cam o treime din sala. zice un membru din juriu: nu-s cam putini? raspunde un organizator: mai trebuie sa vina.(mai erau vo trei pe hol la tigara)

in scurt-uri puteai sa vezi cam tot ce nu te intereseaza.

minimalismul (caracteristici)-denumirea i se trage de la numarul de spectatori din sala. o colectie de out of focus-uri, filmari din mana ce arata a laba, iluminare proasta, actori cu facies si joc banal, scenarii de rahat. ca personaje, avem toata pleiada: handicapati, sinistrati, batuti de soarta si batuti in cap. tot ce este nevandabil a fost insfacat si impartit frateste. toate porcariile de la rubrica: asa nu, le gasesti la loc de cinste pentru colectionari.

nunta lui olitza, care intr-adevar nu are final, cum imprudent preciza si Spitzbull dupa prima zi, cu conflicte de genul: de ce nu porti costumul care ti l-am cumparat eu si il porti pe ala cumparat de soacra-ta, reprezentand aceiasi perpetua drama a capsunarului de peste mari si tari, a luat premiul pentru scenariu. de mentionat fabuloasa poveste a lui tudor jurgiu care s-a cunoscut cu celalat tudor giurgiu datorita coincidentei de nume (who the fuck is alice, gata, se poate face magnolia 2).

Premiul cel mare: un mos pe care-l cauta moartea pe acasa se duce la chef. In cele din urma moartea da de el si il ia cu japca. titlul filmului? Marea. Nu poti sa nu razi. au unii un umor nebun.

fly/musca-un dirijor retard fandeaza cu bagheta dupa o musca, care circula regulamentar si o soprana si mai retardata incerca sa interpreteze acest zbucium la coarde vocale. filmul nu e rau facut, dar ideea mi se pare de pana in doispe ani. un fel de poanta tomsijeri mai nereusita. cand am auzit publicul chicotind, usurat ca in sfarsit intelege ceva, m-a cuprins greata. nu-mi trecuse prin cap ideea sa rad. abjectilor.

palmele- filmul. incearca sa povesteasca o istorie pe care ar fi trebuit sa ti-o arate. daca ai chef sa te uiti 17' cum o tanti mai in etate pierde vremea prin apartamentul propietate personala (n-am retinut decat ca facea ceva prin baie si l-a un momet dat taia un ardei) in timp ce V.O. merge o poveste trista si neinteresanta. plictiseala la maxim. M-a distrat insa regizorul care inghesuit cu intrebari caraghioase despre simbolismul filmului a spus: nu stiu (lasa-ma ba-n p*la mea in pace cu aberatiile) si s-a carat.

inainte si dupa- n-am vazut numai dupa, ca am ajuns la jumate, da era la fel de naspa ca inainte.

celula- in acest film chiar este vorba despre celula. uau.

ce mi-a placut

atacul robotilor de pe nebula-5 un retard are viziuni cu roboti care vor ataca terra. zice laun moment dat, ca el statea la o anumita ora pe ceva maidan, care cica era pamant sfant si nu te puteau bate robotii acolo, (aprox) "se legau de mine tot felul de vagabonzi, de obicei vecinu-meu sau frate-sau".

luocos de futebol -documentar despre cum treizeci de mii de oameni pot zbiera injuraturi in cor. cand unul dintre ei a murit de atata zbierat sau alt incident, ceilati drept recunostinta si-au botezat nou-nascutii cu numele lui. nu ca m-as omori dupa subiect, dar la sfarsitul documentarului apare un text: acest documentar s-a vrut obiectiv. nu am reusit. si in continuare este prezentat genericul de final cu fiecar nume cu un fanion de echpa in dreptul lui.adica de aia suntem si noi. un moment de sinceritate autentica si probabil cel mai bun ending care l-am vazut in concurs.

red sands- in care taurii in agonie scot un fel de guitaturi precum porcul. imagini foarte percutante. nici montajul nu e rau. mi-a zis regizorul ca l-a costat toata tarasenia 130000 eu.

desenele animate au avut cele mai bune dialoguri si singurele cu incadrari interesante.

femei. hm. a fost cate ceva. timisoara oricum colcaie de ele. erau pe acolo, groopies in pachete de cate trei-patru, unifolosibile, cateva bucati venite cu muflonul dupa ele, pentru suport moral sau in caz ca adorm(s-a intamplat). reprezentanta ambasadei germane s-a evidentiat ca un exemplar remarcabil. la fel mai era una cu un facies mai ciudat, am vazut-o ca a stat de vorba cu un regizor israelian, poate exista vreo legatura. parea cam tanara sa fie mossad. oricum interesanta. una dintre putinele care au stat si singure.

[Pitbull]

Simon Ellis - Fiorul unui cinema paradoxal

"You're fucking crazy, man! I enjoyed your movies tremendously!" - l-am agresat pe Simon Ellis în faţa cinematografului Timiş, de era să cadă pe spate, bietul, când venea cu Anthony Chen şi David Procter la gală. Tocmai îi văzusem, în aceeaşi după-amiază, grupajul de scurt-metraje, şi căzut pe spate eram la rându-mi: mă purtaseră din wow în wow.
Absolvent în 1995 al Trent University din Nottingham, Simon s-a specializat în fotografie artistică - dar pastilele sale (majoritatea au între două şi cinci minute) sunt mult mai mult decât imagine, vădind în primul rând o creativitate dezlănţuită, mergând drept la ţintă, pe fondul unei inteligenţe dezbărate de orice condiţionări convenţionale şi inhibiţii ipocrite. Merită să le luăm în ordine:

"Thousand" / "O mie", 1998, 4 min.
Un exerciţiu de stil halucinant şi extrem de dens, vizualizând sunetele printr-un montaj alambicat de cadre alese strict după impactul lor vizual, şi prelucrate prin cele mai savant/năzbâtioase procedee magnetice şi digitale.

"Telling Lies" / "Spunând minciuni", 2000, 4 min.
Experiment absolut insolit: câteva conversaţii la telefon, compuse în plan vizual prin inserturi pe fond negru ale replicilor, cu fonduri şi culori diferite, sincronizate cu ritmul ameţitor al dialogurilor tot mai tensionate (pretextul fiind cavalcada minciunilor din jurul unui adulter din noaptea trecută). Efectul acestui inedit mariaj de sunet şi text e incredibil de expresiv şi hazilu, cu o acumulare de anxietate irezistibilă.

"Bass Invaders" / "Invazia başilor", 2001, 5 min.
Clip-muzical şi (mult) mai mult decât atât. Pretextul: vechiul leit-motiv al invaziei marţiene, cu O.Z.N.-urile înlocuite de amplificatoare bass puse pe nimicit omenirea prin asurzire. În decorul unui sătuc englezesc, efecte speciale admirabile pentru economia de mijloace a filmului, şi un simţ al montajului pe muzică amintind de marile musicaluri (toate, ajutate de scenografia economic-stilată, manevrarea sigură a interpreţilor şi inconfundabila marcă de umor scrâşnit a lui Ellis. Deloc surprinzător, videoclipul comandat iniţial de "Funk D'Void" şi-a amplificat cariera ca film de scurtmetraj cu drepturi depline.

"10 Again" / "Din nou 10", 2002, 10 min.
"Amintiri din copilărie" la modul cel mai neaşteptat: filonul poveştii e banda sonoră, cu vocile adulţilor de azi relatând întâmplările de la zece ani, pe care imaginea (din trecut) le însoţeşte într-un ritm frenetic, pentru a ţine pasul. O dimensiune extrem de tuşantă o conferă faptul că e vorba de trei poveşti de dragoste infantilă neîmpărtăşită - reconsiderate acum din perspectiva maturităţii. Figură de stil rapel: momentele când replicile de-atunci, redate textual de naratorii actuali, fac să se suprapună mişcările de buze ale copiilor cu post-sincronul glasurilor adulte.

"What About the Bodies" / "Care-i treaba cu trupurile", 2002, 7 min.
O stupefiantă comedie neagră: pe un câmp, se nimereşte ca doi indivizi fără nici o legătură să încerce să scape de două cadavre. Iniţial, prin îngropare - dar nu peste mult, prin fugă...! Restul e... filmare!

"What the..." / "Ce pu...", 2004, 7 min.
Altă viziune, purtând marca Simon Ellis, asupra addictivei simbioze om/televizor - într-un spirit asemănător cu al "Zapping"-ului lui Mungiu. Planurile realităţii, iniţial doar corelate, ajung să se suprapună labirintic, până la confuzie. La fel ca în toate filmele lui Ellis, efectele speciale minimaliste reuşesc să facă din sărăcia mijloacelor şi vizibilitatea lipiturilor nu doar pretexte, ci chiar elemente de stil legitime, de mare impact şi cu semnificaţii substanţiale.

"Freya (3)", 2005, 5 min.
Portret al unei fetiţe de trei ani pasionată de fotbal; derutant, limitat, cu bătaie scurtă (cum însuşi autorul recunoaşte), salvat în ultimă instanţă de imaginaţia mereu debordantă a jocurilor stilistice.

"A Storm and Some Snow" / "O furtună şi puţină zăpadă", 2006, 2 min.
Cadre reale ale unei furtuni cu descărcări electrice, foarte spectaculoasă, montate pe un soundtrack de pian Max Richter. Simplu şi la obiect.

"Dying Backwards" / "Murind invers", 2008, 2 min.
Alt exerciţiu de stil autoconţinut şi oprit exact la timp ca să nu de delegitimeze: moartea prin incendiere a unui Vauxhall Belmont. Proiectată invers - de la coadă la cap.

"Subterranean Scene Filter" / "Filtru de scenă subterană", 2008, 3 min.
Expediţie prin reţeaua subterană de termoficare a oraşului New York: ce poţi face cu un aparat de filmat şi un car de talent, prin kilometri întregi de conducte, noduri, filtre şi guri de canal.

"Soft" / "Moale", 2007, 14 min.
Paranoia violenţei urbane în ambianţă mic-burgheză: fiul, apoi şi tatăl, asediaţi de derbedei. Ce-i de făcut...? Apăsător, cu umor negru şi accente angoasante - plus o lucrătură mai profundă şi mai fină decât a tuturor celorlalte filme. Până în prezent, cel mai reputat dintre scurt-metrajele lui Simon Ellis - distins cu treizeci şi şase de premii, inclusiv Premiul Juriului pentru cel mai bun scurtmetraj la Sundance, şi nominalizat la Premul Academiei Europene de Film pentru cel mai bun scurtmetraj.

Spaţiul şi timpul nu-mi îngăduie să enumăr aici toate premiile acumulate de scurtmetrajele lui Simon Ellis la diverse festivaluri internaţionale. Se impune să reţinem, însă, că autorul tocmai a debutat în lung-metraj, cu comedia "Dogging: A Love Story", despre un tânăr ziarist în ascensiune care-şi abandonează inhibiţiile pentru a se documenta despre cutuma englezilor de a face sex în aer liber - până ajunge într-o parcare unde întâlneşte o fată şi... şi mai departe, vom afla după 17 iulie 2009, când e programată premiera.
Semnificativ, însă, mi se pare faptul că, în pofida acestui palmares şi al presonalităţii sale vulcanice, omul rămâne bine înfipt cu picioarele pe pământ. Departe de a şi-o lua în cap, e realist, e spontan, e modest - e el-însuşi. În ultima noapte, la petrecerea de adio, când am rămas câţiva die-hards care-am turnat în noi pân-la ziuă, nu pierdea nici o ocazie să-mi mulţumească, precizând de fiecare dată că, pentru el, aprecierea mea din faţa cinematografului Timiş a fost punctul culminant al festivalului: "It made it all worth, man!"

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
10-16 mai, 2009
Timişoara/Bucureşti, România

[Pitbull]

Timi-short - Un prim pas... cu dreptul
Nici timid, nici cu false modestii

Compact, eficient, de bun-simţ, cu o ţinută înaltă dar fără pic de fasoane, Timi-short-ul a debutat sub cele mai bune auspicii. Spre deosebire de multe alte festivaluri, unde înscrierea pare să stea sub semnul heirupismului stahanovist, aici exigentul selecţioner Mihai Fulger a aplicat din capul locului un filtru riguros, admiţând în concurs numai şaisprezece scurt-metraje, de nivel minim peste medie - astfel încât competiţia a reprezentat o gală în sine, laureaţii fiind cu adevărat cei mai buni dintre cei buni.
În plus, participanţii, invitaţii şi publicul s-au putut regala cu câteva serii hors-concours, organizate după criteriul şcolilor de film, al focusării pe personalităţile unor autori aleşi spre a fi portretizaţi ori pe scurt-metrajele câte unei ţări, sau al atotcuprinzătoarei "Panorama"... Dar ar fi redundant să înşirăm aici secţiunile, titlurile şi persoanele, când toate datele se pot găsi pe www.timishort.ro - mai bine să descriem festivalul dintr-o perspectivă eminamente umană.
Sediul central se afla în cafeneaua Van Graf, de pe strada Matei Corvin - între Piaţa Unirii si Facultatea de Arte. Un spaţiu intim, cu salonaşe, curte interioară răcoroasă şi ospătari din aceeaşi tagmă cu festivalierii, şi trataţii fie "din partea casei", fie cu preţ redus. Van Graf era un ax, un refugiu, un respiro - centrul gravitaţional al tuturor activităţilor. De-acolo se pornea spre variile spaţii de acţiune (cinematografele Studio şi Timiş, adiacente istoricei Pieţe a Operei), de hrănire (restaurantul Art Opera, din acelaşi areal) şi de cazare (hotelurile din centru, sau un cămin de protocol incredibil - departe, la jumătate de oră de mers, pe strada Renaşterii din nord-estul urbei, dar compensând prin condiţii: garsoniere cu două paturi şi spaţiu partiţionat: antreu, baie, living, bucătărie, dormitor; între ele, pereţi cu rafturi reach-through; în ele, dulăpioare, bufete, filtru de cafea, plită electrică, cuptor cu microunde, frigider, birouri, fotolii în faţa televizorului. Să-mi zică cineva: dă-l în mă-sa de apartament din Bucureşti, şi hai aici - ieri aş veni!)
Master-class-urile şi workshop-urile (numeroase, inteligent alese şi foarte antrenante) aveau loc în Mansarda Facultăţii de Arte - care Mansardă e o instituţie în sine: un pod polivalent, convertit în ateliere, microgalerii, saloane de discuţii şi săli de proiecţie. Am ţinut acolo un master-class de critică cinematografică, şi unul de dramaturgie de film. Participanţii: puţini şi top-quality: implicaţi, vii, stimulativi. La vreo două ore după încheierea timpului alocat, tot nu ne dădeam duşi.
(Adevărul e că la fel a fost şi publicul festivalului: sălile nu se umpleau - ba chiar, la Timiş, rarefierea devenea de-a dreptul penibilă - dar cei prezenţi aveau ce căuta acolo: în majoritate tineri, plus ceva maturi şi vârstnici rafinaţi, dornici de cinema bun. Ceea ce se cheamă target-audience - sau, în graiul străbun: non multa, sed multum.
Strict în plan personal, am avut bucuria de a cunoaşte oameni numai unul şi unul: la master-class au venit cititori de pe net (ba chiar şi mai vechi - încă din 1987, de pe vremea Almanahului "Anticipaţia"! - dornici să ne cunoaştem); a doua zi, l-am cunoscut pe forumistul Saskiul (Marian Rădulescu) şi fermecătoarea lui familie - prilej pentru cafele, cornuleţe, cozonăcei, opinii, confesiuni, cărţi şi DVD-uri; iar în cea de-a treia, a poposit în Timi cinemagiciana Buticut - o veritabilă revelaţie în domeniul comunicării intelectuale.
Nopţile erau dedicate party-urilor prin localuri (din păcate, cu un nivel sonor apocaliptic, aşa că dialogul se sublima mai mult în gesturi, expresii - şi plimbări pe-afară). Noroc că The Party, finalul apoteotic din River Deck, a prilejuit o strânsă comuniune între subsemnatul, voluntarul Alex Pleşa (student la jurnalism, cu ambiţii cinematografice), charismaticul Simon Ellis, implicatul Anthony Chen, inteligentul David Procter, plus un actor afiliat şi un operator de viaţă, în timp ce pe canapeaua de-alături Andrei Ujică şi Florin Iepan dezbăteau cestiuni arzătoare la ordinea zilei, pe niscaiva fotolii din raza vizual-accesibilă două domnişoare băştinaşe îşi demonstrau virtuozităţile de lap-dance, iar pe ringul de dans erau aduse mirese răpite de la nunţi de prin oraş, să zdupăie până veneau ginericii legiuiţi să şi le ia înapoi.
Un singur minus - pe cât de scuzabil, pe-atât de esenţial: din lipsă de bani, departamentul presei a fost amarnic neglijat. Nici un birou de presă, doar aciuială pe la laptopurile colegilor, când erau libere. Pentru noi, n-a fost rău, căci eram puţini. Pentru festival, rău fu, căci puţini gazetari înseamnă mediatizare păguboasă. Dar am convingerea că la anul va fi mai bine.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
Mai, 2009
Timişoara/Bucureşti, România