Poveste de dragoste – de Cristina Ioacob

[mirodoni]

„Poveste de dragoste” – pentru adormit copii!

Regizoarea Cristina Iacob are doar 26 (?) de ani, șefă de promoție, masterat în Anglia, și a debutat cu „Selfie”. Dar acestea nu pot fi circumstanțe atenuante!

Filmul pomenit, nu ultimul, are deja altele pe țeavă, începe cu alt film. Adică film-în-film. Un tip o surprinde pe o tipă cotrobăindu-i prin sertare și-i pune pistolul la gât. Se strigă „stop”, și... gata. Tânăra regizoare se înșală dacă ne crede așa de neduși la filme! Nu ne-a păcălit, pentru că, în primul rând, la noi nu se fac astfel de filme. Cu pistoale, adică.

Secvența, pe care probabil o consideră genială, e ruptă din multe alte filme americane. Metoda, e una de mult expirată. Supărător este că acest gen de păcăleală se mai repetă de câteva ori în filmul șefei de promoție, ceea ce întărește senzația de artificial de la începutul filmului.

Așa că, ceea ce crede că este extrem de fin, adică felul în care ne spune că „vedeta” e iubita regizorului, este destul de răsuflat. Acesta nu permite actorului din filmul din film să-i plimbe pistolul printre sânii partenerei sale. Așa rezultă de la capul locului că regizorul din filmul din film, Paul, personajul domnișoarei Iacob, este autoritar, posesiv, libidinos și, ca să fie tacâmul complet, mai în vârstă. Aceasta încă n-ar fi o problemă, dacă tot filmul nu ar fi construit din astfel de componente LEGO, de dimensiuni diferite, luate din filmele americane din secolul trecut, care la noi nu au echivalent nici în ziua de azi.

Tânăra actriță, buuună, de altfel, hotărăște să iasă de sub tutela regizorului și pune ochii pe un tânăr violonist care se alăturase ocazional unui trubadur al străzii, ca să nu-i spun cerșetor cu vioară.
Între cei doi ia naștere brusc, instantaneu și dintr-o dată o dragoste la prima-vedere.
Acum, nu spun că nu se poate așa ceva, se poate. Nu numai pe la 16 ani, dar și mai târziu. Am văzut și-n filme de Oscar. Dar, acolo, nu știu de ce, nu se simțea nevoia unor explicații, se vedea cu ochiul liber, era credibil.

Nu știu câți o cunosc pe actrița Raluca Aprodu, arată bine, dar pe Dragoş Bucur îl știe multă lume. Este acesta bărbatul în ochii căruia o femeie să vadă acea scânteie, acea sclipire erotică, acea dorință care să o înfioare, mai ales fără voia ei? Acea frumusețe interioară, dacă exterioară nu? Să vadă acea liniște, acea căldură, acea siguranță, pentru a merge la el acasă încă din prima? Acea speranță că este omul total diferit de cei care au ținut-o până atunci în lesă sau cușcă? Acea vibrație care să intre în rezonanță cu sufletul ei?

Nu, Aprilia, acesta e numele personajului, nici-o clipă nu și-a pus aceste probleme. Pur și simplu a jucat așa cum i-a spus regizoarea, care a scris și scenariul inițial.
Așa că, după cum era de așteptat, ținând cont de începutul filmului, urmează o aprigă prigoană și luptă împotriva acestei iubiri sincere și curate.
Actrița ajunge vânzătoare la un magazin de jucării, violonistul, deși un talent remarcabil, nu mai prinde niciun contract, proprietăreasa vrea să-i dea afară din apartament, dacă masculul feroce n-o face și pe ea fericită măcar o noapte.
Desigur, puteau găsi alt apartament, că doar nu se isprăviseră toate, dar dacă nu scria acest lucru în scenariu, n-aveau cum!
Proprietăreasa putea fi un personaj credibil, dacă ar fi fost construit cu suficientă discreție, dar n-a fost să fie. La fel copiii, care își așteptau de 3 ani mama să se întoarcă din Spania, dacă puștiul, simpatic și natural, n-ar fi exagerat cu povestea lui de dragoste, evident, tot din scenariu luată, iar surioara lui ar fi stat locului, ca orice vietate speriată, nu ar fi umblat prin casa unui binefăcător spărgând pahare.

Aprilia era cât pe ce să primească un rol în alt film, dar, culmea, coproducătorul era tot Paul. Măi, să fie! Acesta scrie un scenariu special pentru ea și, iar culmea, era excelent, greu de refuzat. Unde o fi, Doamne, geniul acesta al cinematografiei românești?! Numai în ficțiune?
Patronul magazinului, tot un libidinos, se îndrăgostește și el de Aprilia, și-i cere să probeze niște rochii pentru logodnica lui, Iulia. V-ați prins, o logodnică fictivă, dar Aprilia, acum se vede de ce trebuia să o cheme așa, ba chiar deranjează la vedere, nu s-a prins, pentru că nu e prevăzut în scenariu. Acum, c-a probat rochiile, n-ar fi fost o problemă, dar de ce era atât de exuberantă? E simplu, ca să o vadă prin vitrină iubitul ei, violonistul, și să-și piardă încrederea în ea. Clasic, nu? Și ea își pierduse încrederea în el, deși nu arătase, când l-a văzut sărutând-o pe proprietăreasă, deși sărutul făcea parte din categoria „nu e ceea ce pare!”.

Astfel, dragostea lor ce părea beton, se face țăndări. Nimic nou, dar se spun vorbe grele, care te fac să te îndoiești că ar fi și existat cu adevărat, sau că țăndările ar mai putea fi recuperate.
Aprilia acceptă rolul din filmul din film, iar Paul revine brusc la comportamentul de dinainte, nu mai repet. Trebuie să spun, însă, că-i cere să se tundă zero, că așa era rolul. E drept că în scena finală, înaintea execuției condamnatei, dar Paul ține să înceapă cu sfârșitul, deși, orice regizor, care a trecut prin UNATC nu doar ca să iasă pe partea cealaltă, știe că în viața reală nu se face așa ceva, pentru că ar trebui apoi să mai aștepte vreo doi ani să-i crească părul actriței.
Dar la Cristina Iacob se poate orice! Credeam că s-a grăbit cu scena finală ca să nu i se termine filmul, dar filmul ei continuă, deși nu mai avea niciun rost. În timp ce i se taie frumusețe de păr, iar șiroaie de lacrimi îi curg pe obraji, nu pentru c-o aștepta ghilotina, ci pentru că se certase cu iubitul ei, acesta, iubitul, apare și-ncepe să-i cânte , evident, la vioară, că d-aia personajul trebuia să fie violonist. În sală, segmentul feminin de spectatori își drege rimelul cu șervețele umede. Aiurea!
Și filmul tot mai continuă, ca să ne arate că povestea de dragoste a celor doi nu a luat afârșit, deși e trasă de păr până când și violonistul apare fără podoaba capilară.
Nu mai insist asupra nenumăratelor șicane la care sunt supuși cei doi, le găsiți în alte filme.
Acum, ce să spun, cât de școlit ai fii, e greu ca la această vârstă fragedă să scrii un scenariu original. Nu înțeleg, însă, cine-o obligă pe domnișoara Iacob!
Deși, gândindu-mă mai bine, dacă șeful de promoție nu e un tocilar, cred că e suficient să vadă multe, multe, multe filme și să facă invers, nu la fel.

[cosmin742000]

Aveam doua motive de indoiala pentru vizionarea filmului asta ,: faptul ca e facut de regizoarea mizeriei numite"Selfie" si ca e productie MediaPro , Acum se adauga si cronica ta. O sa ma duc sa il vad doar daca ruleaza la cinemaul unde e 5 lei biletul