Turneu Iconoclast IV - The Killing of a Chinese Bookie (1976)

[robertsandu]

sunt de acord cu voi in ceea ce priveste atmosfera. insa,nu cred ca altceva in afara de ea, a mai imprumutat din caracteristile noirului clasic. poate doar miza. dar lipseste un element esential care ar fi pledat in favoarea genului: femeia fatala.

De asta eu i-am zis neo-noir, e un noir în interpretare mai modernă. Păstrează regulile generale la nivel de formă, insistă uneori pe efectul de chiaroscuro, dar fără să reproducă neapărat toate componentele genului. Oricum, ca o paranteză, în opinia mea puține filme -- if any -- reușesc să reprezinte un gen în totalitatea lui. Chiar și creațiile mai moderne care au preluat și simbolul femeii fatale pe lângă componenta imaginii (de la Femme Fatale-ul lui De Palma, la recentul Sin City: A Dame to Kill For), tot nu sunt o reprezentare exactă pentru că în loc să reproducă acest simbol, îl vulgarizează și îl exploatează din punct de vedere sexual pentru a atrage publicul. Asta poate fi un plus sau un minus, depinde de film și de cât de artistică e vulgarizarea aia. Mi-e greu să îmi imaginez azi un film (neo) noir cu femeia fatală în prim plan fără nuditate excesivă.

[rvn]

De asta eu i-am zis neo-noir, e un noir în interpretare mai modernă. Păstrează regulile generale la nivel de formă, insistă uneori pe efectul de chiaroscuro, dar fără să reproducă neapărat toate componentele genului.

hmmm. interesant. acelasi lucru s-a vehiculat si se vehiculeaza si despre Chinatown. ambele filme au fost realizate in aceeasi perioada. se pare ca, exista o oarecare efervescenta in randurile cineastilor la moda pe-atunci,pentru reinventarea, redescoperirea noirului. si cred ca exemple sunt destule,dar nu-mi vin acum in minte. ce as vrea sa remarc, cu riscul de a fi pe langa topic, este faptul ca filmul lui Polanski este mult mai fidel in mentinerea liniei, gasim trasaturi ale noirului, bine conturate, inclusiv o Faye Dunaway absolut minunata in rol de femeie fatala. filmul lui Cassavetes are o doar o umbra, acea atmosfera pe care ati remarcat-o si pe care am admirat-o si eu. in rest...nu stiu, cred ca independenta lui in conceptia regizorala, cantareste mult mai mult,decat incercarea noastra de a incadra "The Killing...", chiar si in categoria noirului modern.

[robertsandu]

hmmm. interesant. acelasi lucru s-a vehiculat si se vehiculeaza si despre Chinatown. ambele filme au fost realizate in aceeasi perioada. se pare ca, exista o oarecare efervescenta in randurile cineastilor la moda pe-atunci,pentru reinventarea, redescoperirea noirului. si cred ca exemple sunt destule,dar nu-mi vin acum in minte. ce as vrea sa remarc, cu riscul de a fi pe langa topic, este faptul ca filmul lui Polanski este mult mai fidel in mentinerea liniei, gasim trasaturi ale noirului, bine conturate, inclusiv o Faye Dunaway absolut minunata in rol de femeie fatala. filmul lui Cassavetes are o doar o umbra, acea atmosfera pe care ati remarcat-o si pe care am admirat-o si eu. in rest...nu stiu, cred ca independenta lui in conceptia regizorala, cantareste mult mai mult,decat incercarea noastra de a incadra "The Killing...", chiar si in categoria noirului modern.

Nu știu despre ce film al lui Polanski e vorba, probabil că nu l-am văzut, dar eu personal când mă refer la noir mă refer mai mult la imagine, umbre, contraste, încadrare, focus etc. Creare de conținut prin imagine sau imaginea pe post de reflexie a gândurilor personajelor (deci conținut). De fapt, prin noir văd o prelungire a expresionismului german, așa că poate termenul de expresionism ar fi mai potrivit și mai exact.

Uite, dacă vrei, Mann -- unul dintre stiliștii mei preferați alături de Malick și Claire Denis -- are câteva filme neo noir de mare valoare și inovație, filmate aproape în întregime în digital, mai ales Collateral și Miami Vice. E un noir super modern, mai vibrant datorită digitalului, atât de vibrant încât pare că se aseamănă cu privirea umană. De fapt, dacă mă hotărăsc să mai particip la un turneu o să propun ceva de Mann mai mult ca sigur.

[rvn]

am inteles ce vrei sa spui, insa, nu stiu...nu prea as incadra un film in oricare categorie de noir (veche, noua, foarte noua), fara prezenta femeii fatale, indiferent de cat de imbracata sau dezbracata, apare in postura asta. rolul ei ca personaj este indispensabil, practic, fara ea, nu se poate "tese" scenariul, plasa de intrigi, punctul de plecare binecunoscut in noir. poate este o parere prea personala,desigur limitata din cauza lipsei de informatii, si chiar daca gresesc, am asa..o fixatie cu chestia asta.
pe de alta parte, comparatia pe care am facut-o, a fost intre doua filme realizate la interval scurt de timp si daca tinem seama de tendintele din vremea aceea, cred ca aceasta comparatie este potrivita. ma refer si la tehnica de realizare (filmare, montaj..etc.
sunt convinsa ca o sa-ti placa si Chinatown daca ti-ai rezerva timp pentru el, chiar este o realizare mareata a genului pe care tu l-ai adus in discutie : neonoirul anilor 70.

[White1]

Am vazut recent Cold Fish al lui Shion Sono (great movie). Personajul principal din respectivul film se refugia de realitatea unei vieti pe jumatate ratate in pasiunea pentru astronomie, mai precis in vizitele la planetariu, unde o voce linistitoare ii amintea de faptul ca, in definitiv, viata unui om e doar un moment lipsit de insemnatate intre infinitul care a trecut si infinitul care urmeaza. Nu gasea gandul asta inspaimantator ci revigorant si consolator.

Planetariul lui Cosmo e barul pe care acesta il detine. In cazul lui viata “adevarata” si locul in care isi incarca bateriile se suprapun aproape perfect. Ce ramane neacoperita e pasiunea pentru jocurile de noroc si, din pacate, la fel de neacoperita ramane si datoria fata de gangsteri pe care acesta o contracteaza din cauza acestui hobby (cel putin primeste o chitanta).

De aici se dezvolta firul narativ care, desi nu e principala grija a filmului (personajul principal si atmosfera sunt mult mai importante) nu e nici pe departe atat de dezlanat si ilogic cum ar putea sa para la prima vedere. De exemplu scena convorbirii telefonice de dinaintea asasinatului (cea in care Cosmo se intereseaza de mersul lucrurilor la bar) e perfect justificata. Omul doar se asigura ca micul univers din care facea parte (si asupra caruia avea un oarecare control, spre deosebire de situatia in care se afla in momentul respectiv) isi vedea mai departe de existenta lui.

Din punctul asta de vedere (al studiului de caracter) filmul e, fara indoiala, o reusita. Atat prin prisma interpretarii actoricesti cat si a complexitatii personajului.Dar… acesta e primul film al lui Cassavetes pe care il vad (e un gol pe care nu tineam neaparat sa il acopar, nu sunt fanul numarul unu’ al cinemaului independent) si nu pot spune ca reprezinta un imbold foarte puternic care sa ma determine sa ii bifez si alte titluri. E interesant fara sa fie entuziasmant.

2,75 stele

[robertsandu]

Mie nu mi se pare că filmul îl descrie pe Cosmo Vitelli ca fiind un gambler înrăit. El merge la acel local însoțit de fetele lui, dovadă că e mai mult interesat să se dea mare în fața lor decât strict de jocul de poker. Or gamblerii înrăiți sunt măcinați de viciul în sine, nu văd dincolo de asta și în mod cert nu ar accepta ca concetrarea lor să fie distrasă de nimic.

Cosmo nu are comportamentul sau apucăturile unui parior de meserie. El vrea doar să pară cool și să fie adorat datorită acestui lucru -- că e cool, că e calm, că e mereu în control. Asta până realizează că s-a băgat în ceva mai mare decât poate el să ducă. Spunea cineva că nu este un mesaj în filmul ăsta. Ba este, doar că nu e servit cu lingurița. Bookie ne vorbește despre cât de dăunătoare poate fi bravura, atașamentul excesiv față de ceea ce e afișat, superficial, într-o societate care pune mare preț pe aparențe, așa cum e cea americană. Nu numai că e mesaj, dar avem mesaj și o subtilă critică socială în același timp.

E foarte important să ai un dezvoltat simț al sinelui, să știi cine ești de fapt, ce poți să faci, ce nu poți să faci, să alegi bine în momentele importante. Se te detașezi de cum vrei să pari și să nu pierzi contactul cu realitatea. Să asculți mai puțin de impulsul (perfect uman și de înțeles) de a te da mare și de a poza în șmecher. Pentru că te poți trezi în situații când masca aia dispare și rămâi doar tu, pus în fața unei alegeri imposibile.

[White1]

Filmul nu e foarte clar in privinta asta (nici exprimarea mea nu a fost). Dar la inceputul lui Cosmo plateste o alta datorie si am presupus ca s-a ales cu ea tot din cauza pokerului. E evident ca latura asta nu e foarte importanta si am adus aminte de ea doar pentru ca acolo se innoada intriga filmului, putea foarte bine sa fie alt eveniment care sa il puna pe Cosmo in situatia in care a ajuns.
Vitelli pare la inceput doar un "show off" a carui tendinta de epatare e alimentata de dorinta de a fi iubit si admirat, cum zici tu dar pana la sfarsitul filmului demonstreaza ca e mai mult decat atat (si ca isi asumase repectivul rol in deplina cunostinta de cauza).
Dupa disparitia mastii nu a ramas un om speriat si incapabil sa isi sustina imaginea pe care o afisase pana atunci, ci o persoana dispusa sa ucida pentru a-si proteja afacerea(care nu inseamna bani ci familie, stil de viata si practic toata identitatea lui). La un moment dat a avut posibilitatea sa isi reduca la jumatate datoria daca isi folosea fetele pentru a-l atrage pe "bookie" in clubul sau (unde s-ar fi ocupat gangsterii de el, probabil) dar a refuzat sa faca asta tocmai pentru ca si-ar fi compromis afacerea.

[robertsandu]

La un moment dat a avut posibilitatea sa isi reduca la jumatate datoria daca isi folosea fetele pentru a-l atrage pe "bookie" in clubul sau (unde s-ar fi ocupat gangsterii de el, probabil) dar a refuzat sa faca asta tocmai pentru ca si-ar fi compromis afacerea.

Normal că a refuzat. Afacerea îi oferă statut, îi oferă ocazia de a se simți important, elegant, în control, the american dream dacă vrei. E o scenă mică, dar importantă în film când, înainte să intre în camera în care se aflau mafioții, Cosmo se oprește câteva secunde ca să își aranjeze papionul la cămașă. Și atunci, în momentelea alea, se gândea tot la cum arată. Sau altă scenă când le mulțumește mafioților pentru amabilitate. Nici măcar atunci nu se dezbracă de aparențe, cum să mulțumești unor oameni care ți-au distrus viața?

Singurul moment când se prăbușește în fața realității, când acceptă condiția sa de om mic este când omoară acel agent de pariuri chinez. Dacă ții minte, scena e fimată deseori de sus, tocmai pentru a ilustra că în fața crimei ești mic, laș și că tot ceea ce ai vrut să pari -- elegant, important, un gentleman care gustă numai șampania fină gen Dom Perignon -- s-a dus. Criminalul e criminal, crima e crima, iar ceea ce s-a stricat nu mai poate fi reparat.

[White1]

Crima e crima dar diferiti oameni o privesc in moduri diferite. Si eu ma gandeam ca filmul se va dezvolta mai mult in directia asta ("moralitatea" crimei si modul in care Cosmo se raporteaza la ea) dar adevarul e ca nu prea o face (decat daca mai sunt si alte nuante subtile care mi-au scapat). Si aici lucrurile sunt neclare. Pana la urma Cosmo mai ucisese, in razboi, e adevarat dar si aici victima e angajata intr-un fel de razboi cu gangsterii. Cosmo are o aversiune evidenta fata de crima dar nici nu pare doborat de remuscari dupa ce o face.
Iar demnitatea unui om se reflecta tot prin raportarea la alte instante (propriul sistem de valori, divinitate, consensul altor grupuri sociale etc.). Crezi ca crima (scz) i-a diminuat in vreun fel "statura" in ochii gangsterilor sau dimpotriva, de exemplu?

[robertsandu]

Iar demnitatea unui om se reflecta tot prin raportarea la alte instante (propriul sistem de valori, divinitate, consensul altor grupuri sociale etc.). Crezi ca crima (scz) i-a diminuat in vreun fel "statura" in ochii gangsterilor sau dimpotriva, de exemplu?

Dacă crede că așa ceva este de dorit, un om poate jongla cu anumite personalități false. Sunt de exemplu cei care își trag fericirea din modul cum sunt percepuți de ceilalți. Un tip la o petrecere poate glumi sau spune bancuri nu pentru că-i plac bancurile, ci pentru că îi place să-i vadă pe ceilalți râzând la glumele lui. Asta îi oferă senzația că e important și că lumea îl place. Că are un anumit statut. Petrecerea n-ar fi la fel fără el. Același tip de personaj este și Cosmo.

E o discutie cheie în film la final. Mr Sophistication spune că atunci când spectacolul nu merge, el e cel pe care lumea îl ține responsabil, iar atunci când show-ul funcționează, fetele sunt cele care primesc laudele. Iar Cosmo spune că totul necesită muncă. Trebuie să muncești mult ca să fii confortabil. Adică trebuie să prelucrezi ceea ce transmiți, să ai controlul asupra a cum te consideră oamenii.

I'm only happy when I can be what people want me to be rather than be myself

Asta e fraza care conține de fapt mesajul. Filmul ne arată unde poate duce credința că nu ești suficient de bun pentru a fi plăcut de ceilalți drept așa cum ești. Din motivul ăsta apar măștile lui Cosmo. El are o dorință interioară de a demonstra mereu că e cool, că are clasă, că merită apreciere. Pentru că asta crede el că așteaptă ceilalți de la el. Cosmo Vitelli e un personaj care se conduce după deviza că aparenețele sunt totul.

[loud.rocks]

avand in vedere faptul ca a cam expirat termenul pentru votare, ii las si eu pe fuga o nota si o sa revin cu comentariu.

3,2*

[Mercutio]

nu stiu daca ati observat, dar am lasat perioada de votare pentru un film la trei saptamani.
voi incheia votarea la acest film la sf. acestei saptamani.

[Mercutio]

Final de vot:

robertsandu 4
Mercutio 2.75
rvn 3.5
oneflyride 3.5
aniela07 3
alali 2
anaemona 3
White1 2.75
Chambord 4


total = 28.5
medie = 3.17

[robertsandu]

Actiunea treneaza, iar punctul culminant este atins mult prea repede, brusc, fara o pregatire a actiunii in prealabil. (punct culminant - folosit din momentele subiectului invatate in clasa a 5-a, nicidecum cel din manualele de cinematografie)
Gazzara are o interpretare de neinteles. Discursuri interminabile despre orice altceva ce nu tine de actiune, de atmosfera. Distantare toatala fata de tensiunea produsa de evenimente.
Lipsa viziunii regizorale tradata de cele 2 variante de film lansate. Ciudateniile de la varianta mai scurta cu scene in plus si scene extinse.
Nu are mesaj, scopul punerii in scena a unei astfel de povesti este o enigma.

Știu că subiectul s-a răcit și nu e nevoie să-mi răspunzi la postul ăsta. Și să nu crezi că vreau să am eu ultimul cuvânt sau ceva de genul ăsta.

Dă-mi voie să-ți spun ceva, pentru că am observat un fenomen interesant în commenturile tale. Mi se pară că ai un spirit de observație foarte bun, dar modul de interpretare a ceea ce vezi mi se pare pe lângă. Zici că punctul culminant e atins mult prea repede și faci din asta un argument pe care se sprijină critica ta, deși nu demonstrezi de ce e important să se păstreze acele reguli pe care crezi că filmul le încalcă. O critică validă în orice artă (muzică, film, teatru, pictură etc.) nu presupune să demonstrezi ce nu vrea acea operă de artă să fie. Ci să demonstrezi sau să argumentezi ceea ce vrea să fie și nu este. Critica ta la filmul ăsta nu încearcă să înțeleagă punctul de vedere al lui Cassavetes. E ca și cum ai fi un spectator la operă dar ție nu-ți place opera. E foarte greu să recunoști calitatea în ceva ce nu ți-a plăcut. E mult mai ușor să spui că ceva nu ți-a plăcut pentru că acel ceva e de proastă calitate.

Gazzara are o interpretare de neinteles. Discursuri interminabile despre orice altceva ce nu tine de actiune, de atmosfera. Distantare toatala fata de tensiunea produsa de evenimente.

Vreau să mă refer la porțiunea asta din commentul tău. Ai interpretat corect (în opinia mea) atitudinea lui Cosmo ca răspuns la stimulii exteriori. Însă ai presupus din oficiu că distanțarea față de evenimente e ceva negativ. Nu e. Distanțarea față de evenimente poate fi un mod subtil și îndrăzneț de a arăta refuzul unor personaje (sau oameni) de a trăi viața într-un mod autentic, așa cum le dictează propria conștiință, nu cum le dictează ceilalți. Cosmo se detașează în mod voit de evenimente, pentru că nu are suficientă tărie de caracter pentru a le înfrunta. De acea recurge la bravură. Pentru că e singurul mod în care poate să trăiască. Bravura e tot ce are. În rest, nu are nimic. Dacă privim dincolo de bravura lui, vedem un personaj fără împliniri reale, ci doar fabricate. Fericirea nu înseamnă confort, așa cum crede Cosmo.

Și să nu crezi că am eu ceva personal cu tine. M-am luat de postul tău pentru că este singurul care aderă la o critică oarecum obiectivă. Este o mare diferență între a spune că ceva nu-ți place și a spune că ceva nu e bun. Prima afirmație o poate face oricine, indiferent de nivel. A doua e mult mai greu de făcut, pentru că necesită efortul considerabil de a nu face judecăți de valoare și de a nu presupune automat că ce e diferit, neașteptat sau mai greu de înțeles e și prost.

Probabil că vom mai avea asemenea contraziceri și pe viitor. Atât timp cât nu ajungem la jigniri din punctul meu de vedere nu e nicio problemă. Sunt curios să văd cum decurge discuția la filmul lui Araki.

[alali]

sandu, ca sa nu ai ultimul cuvant, toate aceste argumente pe care le-ai reiterat sunt puncte negative dpmdv!!!!

E ok asa? Desi am specificat de zeci de ori ca e comentariul meu! Nu mi-am propus sa fac cronici ci comentarii dupa vizionare, din punctul meu de vedere!
Iar a scrie doar de bine sau argumentele pro nu cred ca e normal, dar ... in fine!
Bine ca esti deacrod cu ambele observatii macar. Argumentarile sunt personale. Tin de fire, caracter, de om.

Nu discut despre lentile sau manuale de teorie a filmului. Imi exprim doar pareri despre cum am perceput filmul. Cand filmul e prea elitist, cazul Mishima, mi-am recunoscut incapacitatea si m-am dat deoparte. M-am documentat, am citit si am postat doar ceea ce am reusit eu sa percep din tot acel amalgam de motive artistice, de stiluri de simboluri. O mica parte din toate astea ... cat m-au tinut bojocii