George Cukor

[SMC]

Dinner at 8



In 1933, producatorul de film David O. Selznick inca mai era urmarit de succesul pe care il avusese anul anterior cu Grand Hotel – o satira dulce-amara, regizata de Edmund Goulding, in care cinci personaje, din clase sociale diferite, isi intretaie vietile mizerabile intr-un hotel berlinez. Tot in acelasi an, amuzat teribil de o piesa de teatru scrisa de George S. Haufman si Edna Ferber (pe acelasi aliniament narativ cu Grand Hotel), producatorul are revelatia ca poate realize un film mult mai maret, mult mai grandios, in care starurile acelor vremuri sa se desfete in toata splendoarea lor, satirizand mai necrutator burghezia si life-style-ul aristocrat, dar si sa-si umple din nou, fireste, buzunarele.
Pana in 1933, George Cukor regizase deja unsprezece filme, dar nu ajunsese la acea maturitate sentimentala, extraordinar evocata cinematografic si pentru care va avea sa fie recunoscut odata cu Gone With The Wind. (Ironic loc de consacrare, considerand ca Cuckor este concediat pe platourile de filmare de catre Selznick insusi, dar nu inainte de a impune filmului, si noului regizor insarcinat cu terminarea filmarilor, Victor Fleming – al carui respect pentru Cukor depasise demult chiar si granitele adoratiilor oficiale – , nuantele estetice necesare finalizarii lui, in buna credinta a fidelitatii adaptarii operei literare omonime a Margretei Mitchell.)
Asadar, inainte de unanim recunoscutele capodopere precum Camille, The Philadelphia Story, Adam’s Rib sau A Star is Born, semi obscurul, pe atunci, George Cukor, accepta propunerea lui Selznick de a regiza Dinner at 8 – caruia producatorul, devenit foarte repede obsedat de ecranizarea proiectului, ii stabilise deja titlul.
Grabit de “nazistul Selznick” ( cum avea sa fie, mai tarziu, in anii ’40, “acuzat” de presa newyorkeza de scandal, datorita firii sale obtuze si dominatoare ), Cukor nu apuca nici de data asta sa-si demonstreze maiestria in stilizarea melodramatismului, a scoaterii lui din conventiile estetice impuse drastic de cenzorii conservatoristi ( cum altfel! ), ce-l vizasera inca din primii pasi pe care cineastul ii facuse pe teritoriul filmului vorbit. Insa inspirarea filmului dintr-o piesa de teatru in care prima dialogul si prezenta unor staruri de notorietate – prioritati, altfel, ce trebuiau evidentiate in detrimentul oricaror “libertati excesiv de imorale” , asa cum, cu o oarecare nostalgie, cineastul declara ca ar fi fost “predispus”, mult dupa ce razboiul anti-Selznick, pornit de Alfred Hitchock si sustinut de numerosi regizori si scenaristi ai deceniului patru, se sfarsise.
Respectand proportiile conformistilor, asadar, Cukor regizeaza in 1933 Dinner at 8, proiect, de altfel, destul de “indestulator” pentru cineast, in masura in care ” nu trebuia sa ma asigur decat ca aparatul de filmat era pornit” ( marturisire prilejuita cu ocazia unor “momente-Selznick”, pe care presa americana le re-inaugurase la inceputul anilor ’60, odata cu descoperirea de catre un critic-istoric a unei replici de-a lui Cary Grant in North by Northwest, ce facea o trimitere ironica, subtil inserata, intr-o maniera tipic hitchockiana, la detestatul producator ). Cu actori de prima mana care descindeau din teatru si film mut, dar si staruri de cinema, de notorietate, ce incepusera sa dea tonul asa-zisului star-power de astazi, Dinner at 8 avea sa fie o satira desavarsita in incisivitatea ei la adresa inaltei societati ( Preston Sturges si Billy Wilder o fac si ei mai tarziu, punand cenzura pe jar), satisfacand o nevoie de falsa invidie pe care o cerea publicul afectat de Marea Recesiune, atunci in plin apogeu. Cu un comic de situatii si dialoguri lesne de identificat si in contempotaneitate, filmul nu satiriza doar fragmente din viata aristocratiei americane a anilor ’30, dar se va dovedi – prin iscusinta regizorului de a stapani la perfectie o naratiune a carei mizanscene impunea stiinta de a povesti aproape exclusiv prin montaj paralel – o opera cinematografica de o mare precizie narativa, ce refuzase, conform piesei de teatru ce-i statuse la baza, sa se imparta in acte.
Interpretarile sunt si ele pe masura talentului actorilor distribuiti: Marie Dressler ( exceptionala Carlotta Vance, o fosta actrita cam sarcastica, ironica cu sine, dar si de o energie indoielnica); Billy Burke (intr-un rol surprinzator de gazda euforica, in organizarea mult asteptatei cine); Wallace Berry ( in pielea lui David Packard, un bogatas parvenit si profitor, fost miner, actual incornorat ); magnetica Jean Harlow ( sotia lenesa a lui David, santajista si cam prostuta, ce nu face decat sa viseze toata ziua la cercuri sociale mai inalte) si extraordinarul John Barrymore ( intr-un rol magistral al unui fost actor, astazi un infatuat terchea-berchea, ce se mai lupta doar cu o tinerete glorioasa nu demult apusa, umbrit doar de tablourile cu propriul sau profil si cu sticlele goale de bautura), sunt doar cativa din suita de actori care fac in Dinner at 8, probabil rolurile vietii lor.
Aceasta superba comedie, in toata incisivitatea ei, priveste totusi cu o oarecare nostalgie, undeva intr-un trecut recent – al erei filmului mut si al salariilor pe care actorii le primeau atunci, dar si despre o posibila revenire in teatrul ce-i consacrase – pastrandu-si totodata prospetimea si puterea de a ne amuza chiar si la peste 70 de ani de la lansare, dovedind, tocmai prin involutia claselor sociale satirizate, ca mai poate supravietui cel putin inca atat, mult dupa ce comediile-satirice probabil isi vor fi epuizat resursele.

[rvn]

cred ca nimic nu se compara cu "Lumina de gaz".
90725-004-EF50387B[1].jpg
ce zici, "es em sai"?

[SMC]

Sigur, ca prin "Gaslight" (care este un remake, apropo), vorbim deja de un Cukor dezvoltat, servant desavarsit al noir-ului hollywoodian din anii '40, un cineast matur si intodeauna "with the pack". De fapt, "Gaslight", este dovada versatilitatii regizorului - un thriller lugubru, percutant, bantuitor; surprinzatoare alegere pentru cineast (dar, sic, tot dupa o piesa de teatru ), considerand ca Cukor era cunoscut ca un "sentimentalist". Si daca nu ma insel, in "Gaslight", isi face Angela Lansbury debutul.

[rvn]

e posibil...
intotdeauna am considerat filmul asta o capodopera a cinematografiei clasice.
nu l-am mai vazut demult. cu ocazia asta, poate o sa fac in asa fel incat sa-l revad, fiindca merita.
iar Ingrid Bergman.......este la superlativ!
multi au considerat-o la vremea ei,cea mai frumoasa femeie din lume. nu cred ca s-a exagerat deloc. priviti-i profilul in poza asta. pe langa frumusete, a etalat si alte calitati, care au facut ca filmul lui Cukor sa n-aiba egal nici in ziua de azi!

[SMC]

N-ar fi rau sa le vezi si pe cele mentionate din textul meu de mai sus, but... what the hell: vezi tot ce poti de Cukor.

[rvn]

Acum doua seri mi-am adus aminte de topicul acesta si de "Gaslight".doream s-o revad pe Ingrid Bergman si nu-mi pare rau de alegerea facuta.filmul te cucereste de la inceput.sincera sa fiu,nu-mi mai aduceam aminte despre el decat repetarea obsedanta a imaginii cu lampa care se stingea incet si holul intunecos al casei cu scarile inguste ce duceau spre etaj.dar n-o uitasem nici pe Ingrid Bergman si nici pe Charles Boyer.
SMC a zis ca "Gaslightul" lui Cukor este un remake.asa e.nu l-am vazut pe cel britanic din'40 regizat de Thorold Dickinson,dar nu ma indoiesc de faptul ca putini isi mai aduc aminte de el,versiunea lui Cukor fiind cea consacrata,fapt dovedit de cele sapte nominalizari la Oscar,din care a iesit invingator de doua ori.
Ingrid Bergman a reusit sa fie foarte expresiva in rolul Paulei Alquist,tanara foarte frumoasa si naiva care incerca sa uite trauma suferita in urma cu mai multi ani,cand isi gasise matusa (o faimoasa cantareata de opera pe numele ei Alice Alquist),ucisa in casa lor din Londra.
filmul debuteaza cu imaginea ei ravasita dupa aceasta misterioasa intamplare,dar fara sa ne dezvaluie nimic din amanuntele ei,ci doar sa ne sugereze ca a fost vorba de o crima , prin folosirea imaginii cetoase din noapte si a focalizarii pe ziarul unde stirea era citita de un trecator, ca apoi sa ne-o arate plina de viata si foarte fericita cand in timpul lectiilor de canto pe care lua si-a gasit marea dragoste,pe Gregory Anton,un pianist seducator, enigmatic si foarte dornic de a deveni sotul ei.Calvarul deabia acum incepe,fiindca proaspatul iubit nu este altul decat ucigasul matusii,un hot obsedat de bijuteriile ei pe care le primise in dar de la cineva foarte "sus pus".
Odata cu casatoria,Paula a luat cunostinta despre dubioasa dorinta a proaspatului ei sot de a locui la Londra,chiar in casa care acum era proprietatea ei.
Hotarata sa-si infrunte trecutul, ea accepta,fara sa banuiasca faptul ca Anton,un Charles Boyer malefic si neindurator,ipocrit si foarte siret,nu doreste de fapt decat sa gaseasca acele diamante pe care le cauta de zece ani.in momentul cand printre lucrurile vechi ale matusii,pline de praf dar si de amintiri,ea gaseste o scrisoare compromitatoare pentru el,Gregory este hotarat sa-si distruga sotia,terorizand-o psihic,incercand s-o convinga pe ea insasi ca sufera de amnezie.decorul este perfect pentru planul lui.casa, devine cadrul ideal.Intunecoasa si rece chiar si ziua,devine pentru Paula singurul ei refugiu.desi iubeste natura,lumina,viata,ea este prizoniera acestei case,desi aparent (Gregory nu foloseste violenta pentru a face asta,in schimb ii manipuleaza excelent slabiciunile si o domina cu ajutorul rautacioasei Nancy,servitoarea)are libertate deplina de a face tot ce doreste.noaptea devine chin pentru ea. nu intelege de ce se stinge lumina din lampa imediat dupa ce sotul ei pleaca de-acasa sub pretextul dorintei de a crea in liniste in alta parte.
Charles Boyer, nominalizat si el la Oscar pentru acest rol,are o figura aparte(prin sprancenele lui arcuite,indeosebi) si zic eu,mult mai sinistra decat a predecesorului sau,Anton Walbrook,care a jucat in varianta britanica din 1940.El reuseste sa treaca foarte usor de la expresii ale fetei care arata blandete si dragoste, la priviri reci,taioase,amenintatoare.Toate aceste decoruri,mai ales utilizarea imaginii lampii in care lumina se micsoreaza usor pana se stinge,constituie partea cea mai interesanta si originala a filmului.
chiar daca Ingrid Bergman a fost indiscutabil rasplatita pe drept cu premiul pentru cea mai buna actrita in rol principal,atat Charles Boyer, cat si Joseph Cotten,in rolul inspectorului de la Scotland Yard, dar si Angela Lansbury,intr-adevar la debut,au facut roluri la fel de bune.
daca vreti sa va readuceti aminte de film,nu ezitati s-o faceti,macar pentru a admira frumusetea aproape ireala a lui Ingrid, imbracata in acea rochie alba cu care a mers la serata doamnei Dalroy.iata poza cu scena despre care vorbesc si comparand-o cu cea din filmul lui Dickinson,nu putem sa nu ne dam seama de diferenta.sau cel putin, eu asa cred.
Gaslight_(1940)[1].jpg
gaslight-1944-full[1].jpg

[SMC]

Varianta lui Thorold Dickinson e toata numai scenografie, un gotic de factura minora, de tipul thriller-urilor (horror) Hammer care aveau sa apara dupa vreo doua decade. Slab!

[rvn]

mai mult ca sigur ca poti face o comparatie mult mai buna intre cele doua filme,daca le-ai vazut pe amandoua.MGM a cumparat filmul britanic si Cukor l-a refacut,profitand din plin de calitatile fizice si actoricesti ale lui Ingrid Bergman,care avea deja o cariera stralucitoare la Hollywood.
inspirata alegerea celor doi in rolurile principale,dar si a Angelei Lansbury in rolul menajerei.
dealtfel,Cukor,a fost renumit pentru faptul ca a lucrat cu cele mai vestite actrite ale vremii:Garbo,Hepburn,iar succesul filmelor sale se datoreaza si faptului ca au beneficiat de interpretarile de exceptie ale acestor mari nume din cinema.