(Kenji Mizoguchi) The Life of Oharu vs. This Land Is Mine (Jean Renoir)

[Liviu-]

Meci: (A19. Kenji Mizoguchi) The Life of Oharu vs. This Land Is Mine (A20. Jean Renoir)

Rezultat: 2 - 1

Perioada de votare: 21 ianuarie 2013 - 17 februarie 2013

Link-uri utile:

Turneu regizori (Editia 3) - Reguli / Rezultate

Turneu - Idei / Discutii / Nelamuriri

[Windom]

This Land Is Mine

Din păcate, Renoir a avut neșansa să intre în competiție cu filmul ăsta și nu cu The Rules of the Game sau La Grande Illusion. Dacă n-ai văzut niciun film semnat Jean Renoir, This Land is Mine nu e tocmai cea mai fericită alegere cu care să începi...
Filmul, așa cum o spune și titlul, e unul de propagandă, realizat într-o și pentru o perioadă în care boosting the morale was the name of the game. Povestea e destul de banală, menită a servi drept vehicul de livrare a unor principii morale și lecții de patriotism. Personajul principal e un profesor de școală, a big lovable bloke and mamma's boy, care pe parcursul filmului își descoperă rezerve nebănuite de curaj ce-l vor determina în final să se opună fățiș forțelor germane de ocupație, cu prețul vieții. Yeah, WWII again... Avem iar colaboraționiști haini, Fritz mit spitz și bonus, some gorgeous dames, voluntare și cu ochii-n lacrimi.
Punctul forte îl constituie Laughton în rolul profesorului. El e coloana vertebrală a întregului film, oferind un recital actoricesc de excepție, mai ales în secvențele din sala de judecată. Măiestria actorului reușește să depășească platitudinile discursului și să se impună, constituind singurul element din film care rămîne nedatat și proaspăt pînă astăzi.

[faraimaginatie]

The Life of Oharu

O sa fiu sincrea, cand am vazut ca urmeaza un film japonez de 2 ore+ deja imi aminteam de chinurile la care am fost supusa cu Naruse si Kurosawa si ma gandeam ca a treia oara nu mai rezist. Spre surpinderea mea, Life of Oharu chiar mi-a placut. Mi s-a parut mult mai elegant si mai putin strident decat celelalte doua. In sensul ca, in ciuda faptului ca lui Oharu i se intampla toate greutatile lumii, filmul se tine departe de melodrama. Nu stiu cum de...dar tipa care-o joaca pe Oharu mi se pare ca are o stapanire a rolului care pe mine m-a fascinat. Nu e over the top nici macar o secunda. Asta poate fi interpretat si invers, cum ca ea asista neputincioasa si cu capul plecat la toate cate i se intampla. Eu nu vad asta in atitudinea ei ci mai degraba un soi de demnitate care-o facea sa mearga mai departe. Ca si cum ea are un secret, un pact cu ea insasi care nu-i cunoscut lumii. Mi-a placut mult personajul central datorita acestei nuante. Si, culmea, e unul din putinele personaje din filmele asiatice vazute de mine pe care l-am simtit mai aproape. Pentru ca in general personajele astea-mi sunt total straine. Mi-a placut mult inceputul, mi s-a parut extrem de daring si oarecum excesiv cu prostituatele alea cazute in mizerie. Mi s-a parut ca spre sfarsit intensitatea filmului se cam pierde. Asta pana la momentul in care se sfarseste rememorarea si o gasim din nou pe Oharu in templu. Parca a devenit iar interesant, prin revenirea aia intr-o lume decadenta si totusi extrem de fascinanta.

Mi-a mai placut ca filmul a avut un usor aer feminist fara a pica in propaganda. Si in cazul asta mi s-a parut foarte delicata "mana" lui Mizoguchi.

All in all o surpriza placuta. Sper sa mai am ocazia sa vad filme de-ale lui...mai ales ca Windom zice ca The Land is Mine e cam plictisitor. Sa vedem...

[oneflyride]

Mizoguchi IS the real deal , nu Kurosawa si nici Ozu. De la el am vazut Sansho ( capodopera, one of the best) , Ugetsu(excelent, trebuie revazut) si Crucified Lovers(iarasi, foarte bun).

'The Life of Oharu' cred ca il vad sapt. asta, This Land is Mine pare bun dar depasit de adversar. Sa vedem ... Revin(sper) cu comentariu.

[Liviu-]

Mizoguchi IS the real deal , nu Kurosawa si nici Ozu. De la el am vazut Sansho ( capodopera, one of the best) , Ugetsu(excelent, trebuie revazut) si Crucified Lovers(iarasi, foarte bun).

Eh... hai sa nu exageram. Sunt 3 regizori prea mari, asta ii duce undeva dincolo de comparatii. Poti sa spui ca-ti place unul mai mult, dar nu poti sa spui ca-i mai bun.

PS: Corina, ar trebui sa vezi, dupa cum recomanda si oneflyride, Ugetsu si Sansho. Sunt cele mai importante filme ale lui, de asta s-a si sarit peste ele la selectie.

[Windom]

Patimile lu' Oharu

Tulai mamă... Peste două ore de variațiuni pe aceeași temă - bărbatul hain, curvar și libidinos vs femeia-martir. Și Oharu a noastră colindă cu pași mărunței de la o casă la alta, de la un chiabur la altu și tot din lac în puț nimerește, de ți se rupe sufletu' nu alta... Scoate la mezat fofoloanca, iar samuraiu' crincen si iute la mînie îi dă un șut în cur ș-o aruncă-n uliță, dupa ce-si satisface pohtele. Sau e arestat. Ca daca nu-i curvar, e hot... Sau moare... Și tăăăăăăt așa, de zici că-s patimile lui Christos cu curtezane... Cînd a scos mandolina și a început să cînte la margine de drum, era să fac ca Twinsen și s-o las baltă, dar am zis hai că mai e un pic și gata...
Există anumite tușe cît de cît interesante în creionarea personajului principal, mai ales spre final, dar sînt sufocate de melodramatism...

Zic pas la votare în meciul ăsta...

L.E. Din respect pentru dl. Charles Laughton, o să dau totuși votul d-lui Renoir. Dacă tot am trecut prin atîtea cazne, măcar să nu fie degeaba...

[oneflyride]

The Life of Oharu:

Ca de obicei, Mizoguchi nu dezamageste. Sigur, are anumine momente in care ii lipseste subtilitatea , dar per total, este un film construit exemplar din punct de vedere vizual ( cu miscari fluide ale camerei , long takes, tracking shots care urmaresc personajele, etc. ) . Melodramatism nu prea am observat , ci doar o poveste sincera, umana ( uneori one-sided) cu care Mizoguchi reuseste sa ''picteze'', ca in alte filme ale sale, o imagine nu tocmai favorabila a Japoniei feudale. Povestea lui Oharu este folosita pentru a arata limitele societatii de atunci, imposibilitatea de a iubi cu adevarat , felul in care Oharu este folosita si capata importanta doar atunci cand beneficiaza pe cineva (se observa in relatia cu tatal ei, etc ) , importanta pozitiei sociale, lacomia , subordinarea ,etc.

Mizoguchi , este unul dintre putinii regizori care explora anumite probleme sociale , cu o intelegere matura , fireasca a femeii , cu o delicatete si sensibilitate demne de laudat.

All in all, nu e chiar la nivelul lui Sansho sau Ugetsu , dar merita vazut , fara indoiala. 8/10.

[MinRep]

This Land Is Mine

Sunt complet de acord cu ce a scris Windom mai sus. "This Land Is Mine" nu e un film de Jean Renoir, e doar un film de propaganda pe care acesta l-a regizat. Cu cele mai bune intentii, bineinteles, insa cu toate problemele acestui gen, inclusiv caracterizari stereotipe ale personajelor negative. Ceea ce nu inseamna ca nu ramane un film relevant si in ziua de azi, pentru ca luarea de pozitie impotriva unui regim tiranic va fi intotdeauna o poveste universala. Si, da, si mie imi plac Laughton si O'Hara, dar imi cam pierd interesul cand incep sa ne citeasca declaratia drepturilor omului (et du citoyen). Singurul personaj in care l-am regasit pe Renoir-ul din "La regle du jeu" si "La grande illusion" este cel interpretat de George Sanders, care se suprima onorabil pentru dezonoarea pe care a comis-o.


The Life of Oharu

Poate din cauza unora dintre teme, filmul acesta mi-a amintit mai mult de "Street of Shame" decat de "Ugetsu" sau "Sansho dayu". Insa trebuie sa recunosc, after the fact, ca probabil se aseamana mai mult cu acesta din urma, prin prisma povestii care se intinde pe mai multe decade si a "deconspirarii" opresiunii (in special impotriva femeilor) din Japonia medievala.

Trebuie sa recunosc ca eu nu vad excesul de melodrama aici. Bine, eu nu l-am vazut nici in "Floating Clouds" sau "Red Beard" (alte asa-zise filme cu "femei plangacioase"). Pentru mine, "The Life of Oharu" este filmul unui regizor ale carui stil si decizii regizorale conduc inspre anumite idei. Opera sa este destul de diversa incat sa nu poate fi redusa la un simplu mesaj de genul "era naspa pentru femei si inca e, nu-i asa?" Unul dintre lucrurile care mi-au placut cel mai mult in filmul de fata a fost faptul ca Oharu nu este doar victima celorlalti, ci isi asuma decizii dificile pe care trebuie sa le ia fie pentru a supravietui (momentul in care il seduce pe barbatul caruia ii datoreaza niste bani, diferitele "meserii" pe care le adopta de-a lungul anilor), fie pentru a fi mai aproape de fiul ei (refuzand exilul in final). Portretul astfel creat este mult mai complex si mult mai fascinant decat al unei simple
femei nefericite.

Ca de obiei la Mizoguchi, cele mai reusite secvente sunt ceva care se desfasoara fara cuvinte, eventual (dar nu intotdeauna) intr-un singur cadru. Nu este atins acel nivel de sentimentalitate pe care il ating finalurile din "Sansho" sau "Story of the Last Chrysanthemum", dar exista momente foarte emotionante, precum momentul in care Oharu, ascunsa dupa o stanca, isi zareste copilul sau excelentul cadru final.


Vot: Mizoguchi

[faraimaginatie]

This Land is Mine

Asa de nervoasa am fost in timp ce si dupa ce am terminat de vazut filmul lui Renoir... Au fost 2 ore din viata mea pe care le-am irosit cu brio. Nu stiu cine a propus filmul asta pentru turneu dar, oricine ar fi fost, trebuia sa se documenteze mai bine ce propune. Ca de vazut nu l-a vazut, cu siguranta. Cu atat mai grav daca nici nu participa la discutiile despre el. Mi s-a parut ca This Land is Mine n-are absolut nicio relevanta pentru mine, ca public in anul 2013. Pana si titlul e de-a dreptul amuzant. Nu mai zic de continut: copii care canta ca sa acopere bombele si gloantele si exploziile, oameni citind din declratia de drepturi ale omului si asteptandu-si cu demnitate moartea ca si consecinta, elevi care lacrimeaza la dovezi exagerate de eroism... Si astea-s doar cateva din nazbatiile din film. Mie, spre deosebire de Windom, nu mi-a placut nici jocul actorilor. Mi s-a parut prea afectat si dus la extreme de sentimentul ala exagerat de patriotism. Si eu nici nu prea ma impac cu patriotismul. Atat de artificial...

Filmul lui Mizoguchi mi se pare detasat mai bun.

[Liviu-]

Am vazut Life of Oharu imediat dupa filmul lui Rocha, dar pentru ca n-am vrut sa scriu despre doua dezamagiri in aceeasi seara am amanat.

La orice mai putin scenariu filmul e brici, imagine excelenta, actori, mizanscena etc. Mizoguchi nu e vinovat decat de faptul ca a ales sa faca un film cu o poveste atat de strigatoare la cer. Dupa o ora si jumatate deja eram extenuat, ma intrebam cate i se mai pot intampla lui Oharu dupa ce patise atatea. Aparent multe i s-au mai putut intampla in 40 de minute, care parca au fost mai lungi decat restul. De fapt astea ultime 40 de min le-am vazut doar de curiozitate, o curiozitate masochista ce-i drept. Am fost atat de surpins de cate necazuri au putut fi aglomerate pana atunci ca trebuia sa vad cat de departe poate merge. Din punctul asta de vedere e un film unic, nimic din ce-am vazut nu se compara. Pacat de talentul lui Mizoguchi, dupa cum spuneam, filmul e excelent lucrat la toate celelalte capitole.

N-am mai apucat sa vad si pe cel al lui Renoir, dar am un bun motiv pentru asta. Sambata am vazut Soy Cuba si, in ciuda unei imagini absolut extraordinare, am ramas ingrozit de atata propraganda mizerabila. Se subintelege ca nu eram psihic pregatit pentru inca o doza de asa ceva dupa Oharu si Soy Cuba.