Actori cu prestanta, actrite cu stil

[victor_homescu]

3 ani de la decesul unei marcante personalități = ??*Ion Caramitru??*: <<**El a fost Hamlet-ul generației mele.** = dedicație pentru Mica, soția actorului, ●George Banu = în memoriam = un articol=omagiu《●Ion Caramitru = un actor pe scena lumii●》**Dacă m-ai purtat/ vreodată-n a ta inimă, atunci/ te mai lipsește-un timp de fericire/ și-n lumea asta aspră tu mai poartă-ți durerea/ ca să-i spui povestea mea…**( Hamlet)《**Dispariția lui Ion Caramitru a intervenit ca un naufragiu, ca o prăbușire, ce a produs șocul unui seism, personal și colectiv. A produs o fractură, în cei ce-i eram apropiați ca și în cei ce-i urmăreau actele pe scena teatrului, ca și pe cea a lumii. Prin dispariția lui, relieful nostru interior se modifică brusc și violent. Doliul atenuează supărarea inimii, dar uneori șterge detaliile și accentuează contururile ființei plecate; el are consecințe duble. Și azi, identitatea prietenului de ieri îmi apare dintr-o altă perspectivă, inedită. Aceea a singurătății lui. Singurătatea «eroului cultural», așa cum îl definește Mircea Eliade. A celui care se plasează și acționează din poziția centrală ce asociază scena și viața pe axis mundi. O nevoie de responsabilitate îi determină gesturile și opțiunile. În acest sens, Caramitru ne apare azi ca un erou cultural.**》
***
**Caramitru, dincolo de reușite din tinerețe, de la Leonce și Lena la Vicarul, e asimilat de mai multe decenii unui rol emblematic, Hamlet. Cu el a debutat și pe el l-a jucat ani de-a rândul pe vremurile nopții ceaușiste. Cu el a venit la Paris și grație acestui spectacol ne-a reunit pe noi cei de mult exilați. Un rol emblematic se împlinește nu doar prin talent ci și prin coincidența între identitatea lui și aceea a interpretului. Caramitru a confirmat-o, căci el a interpretat Hamlet nu ca un prinț melancolic, ci ca un prinț animat de dorința de a se confrunta cu «lumea ieșită din țâțâni», atât în teatru cât și în afara lui. El a fost Hamlet-ul generației mele.**
***
??*Hamlet《**Dacă m-ai purtat
vreodată-n a ta inimă, atunci
te mai lipsește-un timp de fericire
și-n lumea asta aspră tu mai poartă-ți durerea, ca să-i spui povestea mea..**》
***
**Caramitru a iubit ca nimeni altul poeții și poezia română. I-a apărat splendoarea, a făcut să-i răsune vorbele, frazele cu un ecou grav, îndelung, ecou de clopot sacru. El nu mai juca un personaj ci parcă evoca un aed antic, ce exaltă versurile depuse în sine și nobil reînviate pe scenă. Vocea-i atesta intensitatea implicării. Și, astfel, singurătatea recitatorului se convertea în mărturie a omului.**
***
**Caramitru a participat la istoria țării, s-a implicat, i s-a dăruit mereu, jignit, cum îmi spunea, când auzea comentariile ironice despre omul politic, ce devenise, și obsesiv redus la disprețul canonic: «ei, un actoraș». Un actor care-și asuma deplin dorința de a interveni dincolo de scenă, de a acționa, de astă dată, cu gesturile sale și cu vorbele sale. Nu ale altora, ale unor personaje, ci ale lui, proprii. Și, niciunde, această comunitate între teatru și viață nu se revelă mai explicit decât în 'Jurnalul Revoluției', spectacolul semnat de Carmen Lidia Vidu, unde cele două identități dialogau în mod egal. Atunci l-am văzut ultima oară în sala de la Național și, apoi, amintire definitivă, el mi-a continuat, în mașină, povestea…Revoluției.**
***
*Asocierea indefectibilă între scenă și lume îi era indispensabilă. Caramitru se dăruia lumii dar, pe timp de pandemie, mi-a șoptit la telefon: «îmi lipsește scândura scenei». Grație prezenței sale constante în spațiul teatral și politic, a inițiativelor pe care le-a avut și realizat, a reușitelor pe care le-a obținut, Caramitru a atins, repet, dimensiunea unui erou cultural. Erou ce își asumă singurătatea proprie ce, apoi, prin actele lui, reverberează dincolo de el. El a acționat, pe un fond de constantă responsabilitate solitară, nu autoritară, ci deplin asumată ca necesară condiție de viață și de împlinire. E ceea ce am resimțit și recunoscut. El a fost un erou ce s-a dăruit celorlalți. Și de aceea, plâns de oameni care l-au iubit sau doar l-au admirat. E ceea ce Homer povestește despre eroii din Iliada.**
***
《**El a iubit viața și cum să uit că, vorbind cu el, în timpul verii, îmi spunea că de pe pridvorul casei de la Moeciu, acolo unde uneori se refugia, își privea copacii pe care îi plantase de mult și tocmai citea cartea lui Garbriel Garcia Marquez, Povestea târfelor mele triste. Pacea dinaintea sfârșitului. Sfârșit pe care, consternat, l-am urmărit de la Paris, aproape seară de seară, alături de Mica, soția lui.
●Caramitru s-a prăbușit violent, ca un brad fulgerat.●》
******
??*Scriitorul Nicolae Coande: 《**Creator de teatru și producător de evenimente istorice culturale, atent la firul subțire care-l desparte pe actor de spectatorul din sine, Ion Caramitru a avut de înfruntat adversitatea ignarilor, dar și a oamenilor pretins culți, aparent finuți, făcuți însă din aceeași urzeală bizantină a perfidiei care îl hrănea veninos pe Iago. Caramitru l-a jucat pe Hamlet atent tot timpul să vadă ce face Iago. Acesta e rolul vieții sale: atenția la rău și la netrebnicia românească. A plecat dintre noi, dar netrebnicia e încă aici. La noi, Iago este nemuritor..**》
*****
??*Actorul Emil Boroghina: 《**Fără Ion Caramitru vom fi infinit mai săraci. Întreg teatrul românesc va fi infinit mai sărac.**》
******
??*Ion Caramitru:《**Hamlet e piesa pieselor. L-am jucat pentru prima dată integral, într-un spectacol care dura cinci ore, într-o epocă de dictatură dură. Lumea venea la spectacol, ştiind că durează cinci ore, pregătită să stea. Spectacolul aceĺa tăia în carnea vie a realităţilor de-atunci.**》
*****
《**Până în 1989, eu îl jucam pe Hamlet, după aceea, Hamlet m-a jucat pe mine.**》