Le feu follet vs. Mes nuits sont plus belles que vos jours vs. Fox and His Friends

[Liviu-]

Meci: (B7. Louis Malle) Le feu follet vs. (B7. Andrzej Zulawski) Mes nuits sont plus belles que vos jours vs (B8. Rainer Werner Fassbinder) Fox and His Friends

Rezultat: 3 - 0 - 1

Perioada de votare: 1 aprilie 2013 - 28 aprilie 2013

Link-uri utile:

Turneu regizori (Editia 3) - Reguli / Rezultate

Turneu - Idei / Discutii / Nelamuriri

[Federico]

One-shot response (Malle on Le Feu Follet -- mai interesant interviul decat filmul, apropo):



^Chiar recent m-am uitat si eu la chestia asta. De doua ori si ma pregatesc pentru o posibila treia (poveste lunga si subiectiva, don’t ask). Sa intru-n detalii? Ok, daca insistati. Dar scurt si la obiect, ca-s in criza de timp. Pot incep cu faptul ca dupa primele 73 de sec eram gata sa-i fubipt un drop-kick a la Jonny Wilkinson de sa-l zbor dincolo de stratosfera. I mean, monsieur Malle, n-am nimic cu tine, doar ca se pare ca a existat o neintelegere. eu aveam de gand sa vad un film… daca dta ti-ai propus sa-mi citesti din cartea pe care cica o adaptezi, multe succesuri cu asta, dar nu esti genul meu. Am strans din dinti insa si-am trecut de partea asta. Din fericire, in materie de naratiune din off acolo s-a consumat totul. N-a fost un capat de tara aspectul. Ce mi-a tot re-atzitzat constant pana la final veleitatile refulate de rugby-ist ratat a fost muzica. Ce face Malle cu muzica aici mi se pare pornografie curata. Malle nu-l foloseste pe Satie pe post de carja, de proptea, de auxiliu semi-simbiotic etcaetebla etcaetebla, ci il incaleca fara menajamente si-l trateaza asa cum i-o cere pozitia respectiva. Am mai vazut muzica deja-facuta preluata de regizori in lucrarile lor si mereu mi-a frant corasonu’ sa-i vad cum isi bat joc de demnitatea Filmului, dar de obicei ‘marii’ autori incercau sa construiasca o penumbra originala de semnificatii in jurul ei, sa o transfigureze prin recontextualizare cumva, dar aici nu, nene, ce vorbesti?… aici relatia dintre muzica si imagine e cea mai directa si rudimentara si evidenta si previzibila si obscena dintre relatiile posibile. Aici muzica e un personaj in sine. Sau: o ‘voce’ in plus prin care personajul principal isi varsa oful. Sau o comanda despotica a eului auctorial inregimentandu-si audienta cu emotii gata facute si nu limitandu-si plamadeala audio-vizuala la a fi o rampa discreta de lansare a spectatorului catre niste sentimente ne-prihanite de mijlocirea unei terte instante perceptivo-ideologice, daca-ntelegeti ce vreau sa spun pt ca eu cu siguranta n-am nici cea mai vaga idee (dar hei, se-ntampla si la case mai mari – cheers Faulkny! ca va, ca va?) Asta in termeni de maioneza, err, asta, muzica. Ce mi-a mai priponit impulsul de a sari in sus si a striga ‘yay, best movie ever! best movie ever!’ a fost, primo, ca se vorbeste prea mult totusi (ca si-n cazul emulului sau contemporan de obarsii septentrionale: Oslo 31st) chiar daca nu dinspre ‘culise’, si, secundo, ca se vorbeste ce se vorbeste – continutul dialogului nu este unul din care noi tre sa ne prelucram fragmente din insemnatatea ultima a operei, nu, nimic de felul asta; dialogul se afla deja sub ocupatia ostentativa si ferma a majoritatii concluziilor explicite care se pot trage despre personajul filmului si despre soarta lui. In rest e o capodopera… J/K…Nu, dar actorul central chiar e bun. Nu ca joaca cine stie ce, e vorba dpmdv in primul rand de relieful lui fizionomic, cum ii este sculptata fata de la natura + micile retusuri adaugate deliberat ca sa completeze grimasa aia pe care-o afiseaza in fiecare cadru si pornind de la care - scuzati ponciful ridicol de ieftin – se pot scrie tratate (intregi - se putea?) de psihologie cu aplecari inspre metafizica… Nu, nici macar nu e amuzant. Anyway, ideea care ramane e ca mina lui Maurice Ronet din acest film e una dintre pietricelele pretioase de pe plaja cinematografiei care merita colectionate (cum se zice ca ar zice poetii... ). Iar in legatura cu ‘replica’ propriu-zisa de mai sus, nu c-as tine sa deschid vreuna din cutiile Pandorei, dar pe langa faptul c-o suspectez ca nu duce nicaieri daca e luata la o analiza atenta, cred ca e un falset pseudo-aforistic chiar si la suprafata. Nu asta e problema indivizilor reprezentati de filmul asta. Ci exact invers. Malick-ul din ‘Arborele Filogenetic’ e cel care-a nimerit-o. Problema indivizilor amputati de capacitatea de afectiune (senzatia aia de vacuitate autodevoratoare pt cel care-o intretine) nu se reduce, cauzal, la curgerea gastropodica a timpului sau vietii, ci din contra, la faptul ca ace(a)sta trece pe langa ei ca un metrou pe langa un peron in dreptul carui nu se mai sinchiseste sa incetineasca sau stationeze, fara sa lase nicio diferenta si nicio dara faptul ca a trecut pe acolo; ca si cum n-ar fi trecut. Asa ca dp lor dv ideea e ca e preferabil sa forfetezi meciul intr-o clipita decat sa asisti neputincios la acumularea continua a umilintelor care prefigureaza infrangerea finala. Asa auzisem. In fine. Scuzati derapajul, nu pot sa ma controlez. Dar promit ca-i ultima oara.
PS: Multumiri speciale unui pasabil(calm your balls down, V, glumesc de data asta!) blogar roman pentru asigurarea materialului bibliografic necesar intocmirii acestei disertatii.

[faraimaginatie]

N-am stat sa analizez filmul asta asa la rece ca tine. Mi-e si drag Malle de nu mai pot, safiu sincera. Chiar l-am simtit foarte aproape. Nu stiu dac-o fi pornografia cu muzica, c-ofi fata sculptata a actorului, c-o fi replica aia sau scena din cafenea. Habar n-am ce-i. La o a treia revedere mi se pare la fel de onest ca prima data. Senzatia mea e ca sta in picioare replica si la oprivire mai atenta. Dar poate-s doar eu. Poate ar trebui sa muti parerea chiar in rubrica de la turneu. Cred ca s-ar potrivi mai bine. E apreciata si aici dar parca ar ajuta mai mult acolo pentru entuziasmul celorlalti. Una peste alta, inteleg (in mare...am probleme cu Faulkner, in general ) ce zici, doar ca eu l-am abordat de fiecare data altfel decat o faci tu aici. LeFeu e frumos si ca si carte postala, c-am observat ca-ti plac astea... ( ) In alta ordine de idei, am simtit nevoia sa-l apar. Ca-i sensibil.

[Federico]

N-as zice carte postala, dar, da, e foarte vibrant si absorbitiv alb-negrul ala; are o rezonanta cromatica electromagnetica, daca pot sa zic asa...

A few years later: Mersi Liviu. Ai luat si tu apucaturile lui Chambord? Trebuia sa-ti duci abuzul pana la capat si sa 'editezi afara' offtopicul legat de TSN. [Just kiddin. Obviously...]

[Liviu-]

Mersi Liviu.

Si trebuia sa lasi chestia cu TSN, imi place

[MinRep]

Din lipsa de timp (si partial si de inspiratie), am sa fac iar un 3 in 1, scurt si la obiect


Mes nuits sont plus belles que vos jours
Nu este - de departe - cel mai bun film al lui Zulawski. Dar este un fel de "Possession" light, care face cronica unei relatii tumultoase, de scurta durata si sortita esecului, dintre o prezicatoare care presteaza in cazinouri (Sophie Marceau) si un pionier al limbajelor computerizate diagnosticat cu o maladie cerebrala terminala (Jacques Dutronc). Mi-ar fi placut daca filmul ar fi luat-o intr-o directie horror sau SF (so many missed opportunities! ) Dar Zulawski pare mai interesat de a intra in intimitatea acestui cuplu, cu obisnuitele nebunii care l-ar face si pe David Lynch sa ridice o spranceana. Si chiar daca regret lipsa unor elemente de gen care ar fi imbogatit vizualul acestei pelicule, am fost totusi satisfacut de a-i vedea pe cei doi interpreti schimband replici in argou, jargon si rime, dezvoltand parca pe parcursul filmului un limbaj numai al lor. In plus, multumim pentru Sophie Marceau goala...


Le feu follet
Partial ma simt "vinovat" ca am vazut Oslo, 31 august inainte de acesta. Cateodata este greu sa desparti doua filme bazate pe aceeasi sursa care sunt aproape identice din punctul de vedere al povestii, chiar daca abordarea regizorului este una cu totul diferita. Si, de obicei, filmul care are de suferit in ochiii privitorului este al doilea vazut, indiferent care a fost primul in ordine cronologica. In consecinta, nu sunt la fel de atasat de "Le feu follet" precum sunt de alte filme ale lui Malle ("Au revoir les enfants", "Black Moon" etc.). Pe de alta parte, nu pot sa gasesc vreun flaw acestui film. Mai mult, sunt multe lucruri care mi-au placut enorm: imaginea semnata de Ghislain Cloquet este superba (imi place in special stralucirea aparte pe care acesta o da alb-negrului), iar Maurice Ronet joaca superb. Acestea fiind zise, singura scena care a avut - pentru mine - o incarcatura emotionala a fost ultima, punctata de oftatul final al lui Alain Leroy, cu pistolul apasat pe torace.


Fox and His Friends
Actually, pot sa gasesc mai multe asemanari intre filmul acesta si cel de mai sus. In "Fox...", Fassbinder insusi joaca tolul unu inadaptat social, un carny homosexual care castiga la loterie, iar apoi este folosit de noii lui prieteni (burghezi cu probleme financiare), iar in final abandonat si lasat sa moara. Story of his life, you might say... Pentru ca ce impresioneaza la acest film este onestitatea bruta (si brutala) a realizatorului sau, care isi pune pe ecran toate angoasele, tot self-loathing-ul si toate esecurile din viata pe care si le atribuie. Este un film puternic, bine scris, cu personaje bine interpretate si, cu siguranta, unul dintre cele mai bune filme ale lui Fassbinder.


Vot: "Le feu follet" si "Fox and His Friends" sunt ambele foarte bune si e greu pentru mine sa le separ. Dar fiindca anticipez un val de simpatie pentru Malle, acord - deocamdata - votul meu lui Fassbinder.

[Windom]

My Nights Are More Beautiful Than Your Days

Well, nu știu dacă Mr. Lynch ar ridica sau nu din sprînceană, probabil ar face-o de nedumerire, mie cel puțin așa mi s-a întîmplat, și nu o singură dată, pe parcursul filmului. Și dacă tot l-am adus pe Lynch în discuție, e interesant să facem o comparație, fie ea și forțată puțin. Ciudățeniile, libertățile pe care și le ia Lynch ,sînt întotdeauna motivate artistic și/sau narativ, armonios integrate în și susținînd edificiul operei sale. Și lui Zulawski îi iese chestia asta de cele mai multe ori, nu însă și în cazul de față. La fel ca-n L'amour Braque, incoerența și nebunia sînt la mare cinste, cele care dau tonul. Iar tu, ca spectator, încerci să privești dincolo de ele și să găsești codul care descifrează povestea propriu-zisă. Care poveste, la fel ca-n toate filmele lui Zulawski, are în centru o iubire damnată. Însă, asemenea protagonistului, Zulawski pare a-și fi pierdut capacitatea de a-și structura gîndurile într-un mod cît de cît coerent, apelînd în consecință un artificiul artistic pretentios care încearcă să fure ochiul și mintea. Și totul devine self indulging, de-a dreptul enervant pe alocuri (episoadele cu acea gașcă „boemă” de designeri, sau ce-or fi fost, constituie cel mai bun exemplu în acest sens). Am rămas la final cu un neplăcut sentiment de frustrare. Noroc cu nurii Sophiei, vorba lui MinRep...

　　　　Le Feu Follet
　　　　
　　　　S-a adus în discuție muzica, ca element pregnant și hotărîtor în structura și feeling-ul filmului și într-adevăr așa este. Și că veni vorba, ăsta mi se pare unul dintre puținele filme în care muzica flirtează în primul rînd cu personajul și abia apoi cu spectatorul. Nu mi s-a părut niciun moment că e inserată acolo cu misiunea clară și precisă de a-ți ușura calea spre universul interior al personajului ori pentru a-ți canaliza trăirile tale de spectator naiv. Muzica e elementul care-l izolează pe protagonist de mediul înconjurător, fie că acesta se află în propria cameră ori în public. Se insinuează discret marcînd detașarea eroului, confirmîndu-i cumva pesimismul și depresiile...
　　　　Ronet duce filmul pe umeri, îl însoțim în aventura-i damnată, observîndu-l cum își încheie, rînd pe rînd socotelile cu o societate pe care mereu a privit-o de la distanță, cu o anumită doză de dispreț. Este disprețul unui outsider față de membrii unei societăți resemnate, mulțumite cu banalul. Pare a avea la degetul mic cele mai rîvnite femei, însă nu este capabil să traverseze puntea compromisului pentru a ajunge la ele. Este ancorat într-un trecut de care nu vrea să scape, însă de care pare a se fi înstrăinat. Faptele de arme din respectivul trecut îi sînt trecute în revistă de către amicii de pahar de la care-și ia, rînd pe rînd, rămas bun. În prezent nu se regăsește defel iar viitorul nu constituie o opțiune. Și odată hotărîrea luată, tot ce-i rămîne de făcut e să mai dea încă un tur de orizont, apoi să se despartă, în sfîrșit, de trecut. Un trecut cu anumite elemente de mister, nu mi-am dat seama exact ce reprezintă pentru el cărțile de joc (dulcea tinerețe petrecută prin cazinouri?) și figurina aceea de care părea extrem de atașat...
　　　　Într-un top 10 al celor mai pesimiste filme ever, Le Feu Follet s-ar plasa lejer între primele 3.

[Windom]

Fox and His Friends

Fără îndoială, un film interesant. Îmi vine greu uneori să îmbrățișez latura sordidă care caracterizează multe dintre filmele lui Fassbinder, mai ales cele de început, însă reușesc, de fiecare dată, să apreciez valoarea din spatele acestui sordid. E și cazul filmului de față.
Titlul parcă anunță un număr de circ și, practic, cu așa ceva avem de-a face – peripețiile unui circus freak, o curiozitate infiltrată în păturile superioare ale societății, număr care nu se încheie odată ce cortina a căzut și omul rămîne pe drumuri, ci continuă pînă la ultimul cadru al filmului.
Dacă, inițial, performer-ul nostru distra lumea cu un număr în care era doar un cap vorbitor, numărul pe care-l va susține în viața reală e exact pe dos, a walking, mindless, dick, o pușculiță pe care noi săi „prieteni” rafinați o folosesc pentru a-și satisface mofturile caracteristice castei din care fac parte (fantastică scena în care iubitul său burghez își expune planurile de mobilare a apartamentului proaspăt cumpărat, din banii eroului). Acel bilet la loterie, pe care protagonistul trebuie cu orice preț să pună mîna, îi facilitează accesul într-o societate cu care nu are nimic în comun și în mijlocul căreia se simte stingher (cu excepția momentelor de intimitate, cînd preia controlul). Este folosit fără scrupule de către sofisticații membri ai respectivei societăți, trăind cu iluzia că va reuși într-un final să se integreze. Trezirea la realitate i se va dovedi fatală...

Vot: Malle

[stalex]

Le feu follet

Mi-a placut filmul, si la fel de mult si interviul lui Malle. Acolo el spune cateva lucruri interesante:
1. Ca a ezitat mult inainte de a-i da rolul lui Ronet. A incercat intai sa gaseasca un neprofesionist, si abia dupa cateva luni de cautari fara succes s-a hotarat sa-i incredinteze rolul; si dupa aia l-a chinuit ca pe hotii de cai, inclusiv l-a pus sa slabeasca o gramada ca sa capete figura aceea trasa, de om care vine dupa patru luni de tratament. Si dupa ce povesteste asta, marturiseste ca de fapt ar fi vrut rolul pentru el insusi, ca o exorcizare a propriei anxietati.
2. Ca a experimentat pe pielea lui tipul asta de egoism juvenil, tradus prin refuzul de a te maturiza. Legat de asta, spune ca pana la urma problema personajului nu era ca nu putea oferi iubire (in fond, li se intampla multora) ci constientizarea dureroasa a acestui fapt.
3. Ca Ronet a fost perfect pentru rol datorita unui soi de moliciune pe care o are in trasaturi: "iti vine sa-l imbratisezi, sa-l protejezi, sa-l impiedici sa bea". Amuzant e ca am vazut si un interviu cu Ronet, mult mai putin interesant decat cel al lui Malle, dar actorul se ia mult mai in serios: vorbeste de generatia-lui-care-n-a-avut-modele-la-care-sa-se-raporteze-si-a-fost-o-generatie-de-sacrificiu bla-bla. Pe cat e Malle de onest si simpatic, pe-atata sare gardul Ronet. Dar daca e sa trecem peste asta si sa ne raportam strict la film, rolul actorului a fost urias acolo, isi duce personajul impecabil.

Mie Le feu follet mi-a lasat o impresie ciudata: tehnicile folosite sunt atat de clar evidentiate si personajul e atat de bine construit, incat am avut senzatia de film-scoala, de film in film. Asta fara a fi redundant sau explicativ. Pur si simplu, mi s-a parut clar si precis. E, dupa parerea mea,unul dintre cele mai bune filme din turneu. Cum observa si Min Rep, imaginea e de nota 10, interpretarea la fel; cat despre comparatia cu Oslo, 31 august ... ce sa zic, cred ca filmul lui Malle e, valoric, mult peste.

[stalex]

Fox and His Friends

Era total previzibil ce-o sa se-ntample cu bietul Fox la sfarsit, dar asta nu-nseamna ca n-am urmarit filmul cu sufletul la gura. Mi-a placut cum evolueaza reactia lui la noul mediu in care e practic obligat sa traiasca, de la acceptare oarecum indiferenta pana la respingere. Si mi-a mai placut rolul facut de Fassbinder, perfect in pielea personajului. Si ironia fina din faza cu “capul vorbitor” – exact capul ii lipsea, de fapt, omului. Si scenele savuroase “de familie”, in special masa cu supa de homar. Dupa cum se vede, mi-au placut multe. O sa-mi fie greu sa aleg intre Le feu follet si Fox, sunt doua filme foarte bune si foarte diferite. Unul e livresc, rafinat, atent slefuit, celalalt – destept, plin de viata, miscator.

[faraimaginatie]

Le feu follet
Am amanat cu o abengatie aproape masochista sa revad si sa imi spun parerea despre filmul lui Malle Cam asa cum unii amana climaxul pentru a-l savura la o intensitate mai mare. Poate comparatia nu e tocmai fericita dar altceva nu mi-a venit in minte. Ce mai pot spune despre el ce nu s-a zis? Mai ales ca l-am si aparat cand l-a atacat fara mila Federico. Scena aia de pe terasa din cafenea ramane una dintre scenele mele preferate din cate-au existat in toate filmele pe care le-am vazut Ma emotioneaza, no. Faptul ca tot timpul ne apare ca proiectii in oglinda, pe dupa geamuri murdare e un semn clar al deconectarii de viata. Parca proiectia lui se misca prin lume si nu el ca individ. Ronet e incredibil in rolul ala, mie mi-a venit mereu sa-l strang in brate si sa-i zic c-o sa fie bine. Desi n-a fost... Si Le feu imi aduce oarecum aminte de filmele lui Antonioni in care timpul real e egal cu timpul fictiunii si-mi place cu-atat mai mult. I have a soft spot for this film. And for Malle.

Mes nuits sont plusbelles que vos jours
Sunt putin on the edge asa cu filmul lui Zulawski. Mi s-a parut foarte fain la inceput dar pe masura ce inainta l-am gasit din ce in ce mai insuportabil. Si au fost faze care mi-au placut tare dar parca pe de-a-ntregul nu m-a convins. Inceputul iubirii lor e jucaus pentru ca apoi sa se dizolve totul intr-o nevroza din asta marca Zulawski. Nici nu mai retin mare lucru din el, nu mi-a ramas cu nimic intiparit. Poate doar ca trimiterile la Makavejev, Bunuel si Lynch. In rest... Ah, si i-am observat si eu podoabele lui MArceau. Is in your face tot timpul deci ar fi fost cam greu sa nu le fi observat. Sa nu se inteleaga gresit, le-am apreciat. Si-o cheama Blanche...si vede in sufletul oamenilor. Hmm...curios ca in timp ce scriu imi vin in minte anumite pasaje. Poate necesita o revizionare? Desi, recunosc, mi-ar fi greu.

Fox and his Friends
Cred ca-i unul dintre filmele din turneu la care mi-a fost cel mai greu sa ma uit. Mi s-a parut extrem de greu de digerat. Stiu ca Fassbinder e greoi de obicei. filmele lui te incarca foarte tare datorita sentimentului aluia de inchis amestecat cu kitch-ul care e un element definitoriu in universul lui de creatie. De data asta, insa, senzatia aia de claustrofobie a fost asa de puternica incat am avut tendinta sa-l opresc de cateva ori, mi se parea prea mult. Cred ca-i cel mai claustrofobic film pe care eu l-am vazut. Bine, poate dupa Knife in the Water. N-a avut nici macar un declick, un moment din ala in care sa-ti versi frustrarile... Ii pur si simplu un film care arde la foc mic si te persecuta la un foc la fel de mic. Foarte greu l-am terminat. Si-mi dau seama ca un film, daca-t provoaca asemene senzatii , inseamna ca e foarte bun...dar am senzatie ca nu e genul meu. Ii apreciez, ca si aluia de dinainte, anumite calitati dar ceva ma face sa stau departe. Scena cu cei doi in restaurant mi-a adus aminte de scena din restaurant din Ali in care cei doi indragostiti comanda mancaruri exotice total necunoscute. Ah, si ma gandeam la ce zicea stalex cu capul si ironia fina de la inceput. Pana la urma...capul ala nu e altceva decat un cap vorbitor. Ceea ce nu se pune de-a curmezisul caracterului lui Fox. Asta e, in fapt, un cap vorbitor. Si cam atat. Si-a fost asa de nesuferit personajul ala... Cred ca Fox and Friends a fost prea cinic pentru mine.

Votul meu merge la Malle.

[stalex]

Mes nuits sont plus belles que vos jours

Mda. N-as zice ca mi-a displacut. Mi-ar fi placut si mai mult fara flash-back-uri. Adica l-as fi gustat mai degraba ca poveste grotesc-suprarealista, fara sa-mi fie bagate pe gat traume din copilarie care sa dea sens, sa inchege, sa rotunjeasca bla-bla. As fi inteles mai bine la ce ma uit. Pricepeam ca-i de nepriceput si ma duceam mai linistit la culcare. Una peste alta, m-a tinut in fata ecranului - cum bine s-a tot spus, nici nu era greu cu Sophie Marceau cel putin demi-nude mai tot timpul. Dar, ca sa fiu cinstit, au fost destule scene care mi-au placut si fara nurii Sophiei. Cu ansamblul nu m-am impacat prea bine, detaliile au fost OK.

Vot: intre Le feu follet si Fox and His Friends, am dat cu banul si a iesit un vot pentru Malle