Unlikely Messiah
Join Date: Dec 2004
Location: Bucharest
Posts: 16,822
|
"The Golden Compass"
"The Golden Compass" - Un heroic fantasy care se ia în serios...
...ºi-i merge, dom'le!
Decenii de-a rândul, genul heroic fantasy a fost constrâns sã se rezume doar la un public avizat. Îmi amintesc cu cât scepticism îl priveam eu însumi, în anii optzeci - deºi fan avid al SF-ului, cãzusem în capcana ignoranþei, crezând cã în sword and sorcery nu poate fi rost decât de comercialism ieftin ºi viziuni trase de pãr - pânã când, din purã curiozitate, am luat de la biblioteca britanicã "The Chronicles of Castle Brass" (o trilogie din interminabilele serii ale lui Michael Moorcock) ºi, spre surprinderea mea, am fost sedus pe loc. Ulterior, am ajuns sã-mi dau seama cã e o reacþie atât explicabilã, cât ºi simptomaticã - ºi doar spaþiul ºi obiectivul acestei cronici cenzureazã o analizã mai amplã.
Ca sã n-o mai lungim, revãrsarea explozivã a heroic fantasy-ului în mainstream a coincis, în mod firesc, cu perfecþionarea supremã (pleonasm scuzabil) a efectelor speciale de la cumpãna mileniilor. La drept vorbind, în secolul trecut era cam greu sã aduci pe ecran dragoni, vrãjitorii, monºtri, falii în spaþiu-timp ºi inele magice care sã arate mãcar credibil - necum sã mai ºi exprime convingãtor oarece sensuri. La fel de firesc, vectorul fenomenului a fost a doua (ºi cea mai bunã - pânã în prezent) ecranizare a capodoperei "Lord of the Rings" - incontestabil, cea mai celebrã prozã heroic fantasy la zi. ªi, pentru a treia oarã firesc, în urma trilogiei lui Peter Jackson au început sã se reverse atât fluxuri miraculoase, cât ºi (mai ales ºi din pãcate) vome.
Slavã Domnului, noua trilogie a lui Philip Pullman - "His Dark Materials", constând în romanele "The Golden Compass" (1995), "The Subtle Knife" (1997) ºi "The Amber Spyglass" (2000) - la care se adaugã ºi proiectul "The Book of Dust", nu-i un ºtift. Povestirea pe care se bazeazã scenariul lui Chris Weitz e inteligentã ºi miezoasã, complexã ºi coerentã, înscriindu-se cu drepturi depline în categoria fantasticului de conþinut. O comparaþie cu recentul "Stardust" e inevitabilã (fie ºi numai datoritã lansãrii celor douã filme în acelaºi an). Nivelul calitativ e similar, dar se remarcã anumite deosebiri de fond semnificative: dacã "Stardust" recurgea la umor, ºi chiar o autoironie apãsatã, pentru a-ºi valida ideile super-fanteziste, "The Golden Compass" îºi asumã riscul de a se lua mult mai în serios, mizând pe rigoarea demonstraþiei, continuitatea universului fantasmagoric inventat ºi tangenþele atent controlate cu filosofia.
Trebuie sã recunosc cã sunt subiectiv: de când cu Multiversul lui Moorcock, universurile paralele au rãmas tema mea heroic fantasy favoritã. Sub aceastã perspectivã, "The Golden Compass" oferã cel puþin douã satisfacþii ºi o dezamãgire. În primul rând, modelul de sistem al infinitului de lumi coexistente, comunicând numai prin intermediul Prafului (acel "dust" din titlul celui de-al patrulea roman) e incitant ºi sclipitor; în al doilea rând - ºi aici aº zice cã stã una dintre principalele calitãþi ale filmului - universul de desfãºurare a acþiunii reprezintã una dintre rarele transfigurãri reuºite ale propriei noastre lumi, straniu-familiarã, la modul "este ºi nu este...". Ambianþa victorianã târzie, populatã cu artifacte fie veridice, fie S.F. (dirijabilele), fie de-a dreptul fantaste (muºtele-spion), are un parfum aparte, dens ºi penetrant, culminând cu panorama acelei Londre paralele în care un anumit turn aduce cu Big Ben-ul, iar orizontul e strãpuns de "zgârienori ca-n basme" (cred cã e cea mai adecvatã descriere). Iar inevitabilul drum iniþiatic spre nord (de altfel, ediþia britanicã a romanului se intitula "Northern Lights") conþine nu numai sugestii scandinave, ci ºi trimiteri aproape explicite, dar deloc gratuite, la ambiþiile imperiale ruseºti, Siberia, gulag ºi spãlatul creierelor.
Decepþia la care mã refeream e relativã, din fericire, ºi se referã la faptul cã filmul se petrece integral într-un singur univers - celelalte fiind menþionate doar vag, la nivel teoretic. Sper, însã, cã ecranizãrile urmãtoarelor douã romane vor amplifica experienþa acestei transcendenþe magice, ºi mai ales a dinamicii relaþiilor dintre lumile paralele, cel puþin pânã la nivelul "Talisman"-ului lui King ºi Straub, sau al Multiversului moorcockian pomenit mai sus.
Pornind de aici, e evident cã una dintre principalele calitãþi ale filmului e scenografia de decor (Richard L. Johnson, Chris Lowe, Andy Nicholson, Anna Pinnock) ºi costume (Ruth Myers), extrem de creatoare ºi expresivã; aº cita cupeurile motorizate din oraº, armurile urºilor, alambicatele aeronave de tip Montgolfier - ºi, evident, însuºi aletiometrul (titulara busolã de aur), aparatul care rãspunde la orice întrebãri, depisteazã minciunile, prezice viitorul ºi oferã sugestii de modificare a acestuia.
În aceeaºi notã a inventivitãþii fantastice de bun-gust, imaginea lui Henry Braham speculeazã atent ºi spectaculos fãrã ostentaþie tablourile de basm ale povestirii, manevrând cu dexteritate culorile, luminile ºi umbrele - de la paleta naturalã a primelor secvenþe, cu dominante portocalii ºi brune calde, din colegiu ºi oraº, schimbând pe nesimþite registrul spre compoziþiile tot mai întunecate, în tonuri de albastru ºi cenuºiu, din zonele arctice. Cam banalã, din pãcate, repetarea aceleiaºi opþiuni aurii pentru "praf", "cosmos" ºi, în genere, tot ce þine de esenþele fantastice ale poveºtii, pe care am mai întâlnit-o recent în atâtea filme (pânã la nivelul de-a dreptul indigest al "Fântânii" lui Aronoffsky).
Concepþia regisoralã care coaguleazã toate aceste elemente într-un tot (slavã Domnului!) unitar (într-o vreme când prea mulþi cineaºti îºi închipuie, din pãcate, cã fantasticul înseamnã "a da liber la haos") îl impune pe Chris Weitz (autor ºi al scenariului), un cvasi-debutant având la activ doar douã filme germane fãrã rãsunet, un episod de serial TV ºi o colaborare neoficialã la "American Pie", ca fiind un povestitor sigur pe sine, cu simþ epic ºi o profundã empatie cu trama ºi personajele. Periplul Busolei de Aur spre Nord se urmãreºte cu sufletul la gurã, secvenþele de suspense te trag pe marginea scaunului, iar obligatoriile trãsnãi sunt surprinzãtor de convingãtoare (favorita mea: stolul de vrãjitoare zburând pe cer - ºi, ulterior, intervenind cu arcurile ºi sãgeþile în bãtãlia finalã). Weitz are ºi substanþiale resurse emotive - secvenþa duelului dintre cei doi urºi, deºi absolut previzibilã ca deznodãmânt, ºi lipsitã de originalitate (ba chiar, destul de stângace la nivelul mobilitãþii personajelor generate pe computer) îþi cam pune un nod în gât. În plus, omul ºtie sã n-o lungeascã: aproape pe tot parcursul filmului, e adunat, compact ºi eficient - uneori, cu rezultate nu tocmai fericite, ca în final, care e retezat nepermis de brusc (bine-bine, ºtim cã "va urma", dar oriºicât... Sau, ca sã fim totuºi optimiºti, ne putem bucura cã n-o lãlãie ca-n tustrele finalurile din "L.o.t.R", unde personajele dacã nu se pupã, nu se-mbrãþiºeazã ºi nu filosofeazã sentimentaliceºte în câte zece ture la rând, se cheamã cã n-o fac nici mãcar o datã).
În rolul principal (Lyra Belacqua - inspirat nume!), Dakota Blue Richards se vãdeºte o adevãratã revelaþie - incomparabil mai nuanþatã, mai expresivã ºi mai cuceritoare decât tiza ei Fanning, sau Nãicii ºi Veronicile din recentele "...Terabithia" ºi "...Magorium...". O secondeazã un delicios animãluþ polimorf, al cãrui portret se datoreazã în primul rând rafinatei expresivitãþi vocale a lui Freddie Highmore (pentru noi, bucureºtenii, conoteazã aparte ºi numele personajului: Pantalaimon!), ºi o altã creaþie pe computer, unul dintre cele mai interesante, complexe ºi convingãtoare caractere compuse artificial, de la E.T. încoace: Iorek Byrnison, regele de drept al urºilor-de-gheaþã, exilat, alcoolizat, dezabuzat ºi dezarmurizat, cãruia Lyra îi redã ºi demnitatea, ºi armura, ºi tronul. Cei drept, ºi aici vocea face jumãtate din personaj, cãci îi aparþine lui Ian McKellen.
Cu voia dumneavoastrã, Nicole Kidman e la fel de convenþionalã ºi anostã în rolul scorpiei Marisa Coulter, ca în majoritatea rolurilor ei recente (imposibil sã nu de duci cu gândul la delicioasele portrete similare construite de Michelle Pfeiffer în "Stardust" ºi "Hairspray"). Pãcat, cãci partitura îi dãdea posibilitatea unui personaj negativ complex (o singurã secvenþã rãmâne reuºitã în acest sens: cea în care-ºi agreseazã propriul "demon" zoomorf - apropo, foarte pe-alãturi aceastã opþiune lexicalã, când de fapt "daimon" ar fi nimerit drept la þintã!)
Daniel Craig e corect ºi economic, Christopher Lee ºi Tom Courtenay trec aproape neobservaþi, în roluri unde putea fi distribuit oricine (dar, de, afiºu', mã-nþelegi...), în schimb iese din nou în evidenþã, spre câºtigul tuturor, Sam Elliott, în rolul unui viteazo-ºugubãþ pilot de zeppelin. Alte voci de calitate ale personajelor C.G. provin de la Kristin Scott Thomas, Kathy Bates ºi Ian McShane.
Drept pentru care, cã tot vine Crãciunul, aveþi toate motivele sã vã luaþi pruncii de aripã ºi sã le faceþi o bucurie. ªi dumneavoastrã înºivã! (Iar dacã nu gustaþi fantasticul... mã rog, sã nu ziceþi cã nu v-am spus! Eu, unul, aºtept cu nerãbdare "The Subtle Knife" ºi "The Amber Spyglass".)
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
12 decembrie 2007, h. 23:00-24:10
Bucureºti, România
|