Este vorba despre un articol interesant aparut in CC no. 678. Scuzati-mi eventualele mici inadvertente, nu sunt expert in traduceri.
<<< Expertii (praf in ochi) - partea 1
de Stephane Delorme, CC
Trei filme care sufera de lipsuri comune au primit totusi recent majoritatea sufragiilor: Drive de Nicolas Winding Refn, Millenium de David Fincher si Tinker Tailor Soldier Spy de Tomas Aldfredson. Trei filme primite nu ca filme bunisoare de gen, ci ca "mari filme". Acesta exagerare lasa loc perplexitatii, cu atat mai mult cu cat unii vad in ele "o lectie de mizanscena", cand de fapt mizanscena, dincolo de efectele de stil, nu este remarcabila. Aceasta amplificare este in mod cert strategica intr-un moment in care cinefilii sunt in cautare de noi autori, sau mai exact de "maestri", pentru ca li se face o onoare deosebita. Spiritele se aprind repede in aceste vremuri relativ complicate. Dar asemanarea celor trei filme spune ceva important despre ceea ce se asteapta astazi de la un "mare film" si de cinema in general. Si pentru ca aceste trei filme umflate arboreaza panoplia marelui film, sa le rumegam, sa le luam pas cu pas.
Ce este un expert?
Cele trei filme au ca personaje principale experti anonimi: spionul, soferul, haker-ul. Expertul e specialistul care cunoaste domeniul sau pe de rost, cu riscul de a avea o privire de cartita asupra celorlalti (lumea, oamenii). El se misca repede, e priceput, controleaza. In cel mai bun caz se asociaza cu un alt expert: in Millenium, personajul masculin devine un expert (in jurnalism), desi in filmul suedez era destul de incet, ceea ce dadea o anumita umanitate, anulata de jamesbonderia lui Daniel Craig. Expertul are mereu gestul sigur, si chiar daca arboreaza o tristete de fatada (in toate cele trei filme), ce trebuie vazut in el este precizia si scrupulozitatea, surse de satisfactie si identificare. In mod contrar marilor filme cu experti (The Conversation de exemplu, care a influentat si Tinker Tailor si Millenium), alienarea expertului nu este chestionata. Umanitatea sa, autismul, raportul cu ceilalti (ceilalti nu exista putem spune). Practic (in ciuda celor 2h10min - Tinker Tailor sau 2h25min - Millenium), expertul nu se schimba: Lisbeth isi pastreaza "universul" sau, soferul ramane in acelasi loc, si Smiley ramane Smiley. Actorii (Gary Oldman, Ryan Gosling) fac tone de underplaying. Gosling incarneaza cel mai slab dintre absolventii Actors Studio: ticuri in rafala, miscari de cap, aer de rautacios, copie de Steve McQueen in anii '60. Pentru Lisbeth Salander, Rooney Mara aduce ochii sai clari, dar performanta e atat de afectata ca devine un obstacol. Cele trei personaje sunt fetisuri vizuale, am putea spune niste figurine: Smiley cu impermeabilul sau gri, Lisbeth si tatuajul sau, soferul si geaca sa din satin. Nu e decat un singur motiv pentru care expertul nu sufera nici o critica in film: expertul este tot timpul o reflexie cu greu mascata a realizatorului-expert care, el insusi, multiplica exemplele si indiciile propriei sale dexteritati. Identificarea maximala a lui Refn cu driver-ul sau, a lui Fincher cu eroina sa si a lui Alfredson cu spionul sau laborios, pune spectatorul in pozitia curioasa de a "admira" in acelasi elan atat
"eroi" fascinanti cat si realizatorii care ii filmeaza. Nu e o intamplare ca s-a ajuns astazi la vremea expertilor. Societatea are eroii pe care ii merita. Traim astazi in vremea expertilor, atat in sfera deculturalizata a capitalismului, cat si in sfera neifranata a internetului. In cea capitalista, este cultul conceptului, o idee destul de saraca si vandabila pe care expertul o manipuleaza cu cinism, altfel spus trader-ul, expertul in cifre care poate ingenunchia lumea in fata lui (vezi critica "cyber-capitalismului" facuta de Cronenberg in Cosmopolis). In sfera internetului, este geek-ul, fan si colectionar, care cunoaste totul pe de rost, isi numara punctele si prietenii. Ca si bun specialist, nu e impresionat decat de ceea ce stie deja. De altfel succesul acestor filme "impresionante" se fabrica dinainte pe internet (marketingul profesional facut de Fincher, muzica din Drive care ruleaza in continuu pe youtube), ele apartin deja blogosferei. Sfera internetului a decis ca Fincher este un mare cineast al epocii doar pentru ca a introdus in doua dintre filmele lui, intr-o maniera flatanta, propria imagine in oglinda. Pentru ca s-a putut vedea deja cu Inception de Christopher Nolan si The social network de David Fincher, doua faruri ale filmului cu experti: cinemaul rezultat este un produs al culturii geek, nu este un cinema de cinefil. Geek-ul este o imagine a expertului, pe cand cinefilul este o imagine a amatorului, cel putin asa cum, de la Bazin la Daney, cinefilul este vazut. Geek-ul stie si arata ca stie. El numara si exclude. Si ii plac semnele de recunoastere. Cinefilia e arta de a iubi, ca sa amintim aici titlul lucrarii lui Jean Duchet.
Cultul priceperii
Priceperea este indispensabil marea afacere a acestor filme. Este subiectul in sine pentru ca personajele sunt experti (in Tinker Tailor, John Hurt se numeste "Control": iar teza despre afacere "the Contro theory"). Dar in schimb "cata pricepere!", se exclama dand ochii peste cap de admiratie. Trebuie puse doua chestiuni. Pe de o parte, cinemaul are nevoie de aer, iar priceperea poate fi cel mai rau defect, e tot ce ne-a invatat cinemaul modern, de la Renoir la Rossellini. Ceea ce ii scapa priceperii, este exact viata, gandul, emotia, tot ceea ce face un film sa respire si nu-l transforma intr-un produs. Dar sa admitem argumentul. In aceste trei filme nu exista mai multa pricepere decat in alte filme, ci doar in aparenta. Priceperea este chiar obiectul acestui cinema temator si arid. Ea nu este decat o marca de fabricatie. Imaginarul nordic amplifica package-ul - un danez filmeaza la Los Angeles (Refn), un american in Suedia (Fincher) si un suedez in Anglia (Alfredson): se stie bine ca o imagine rece si cu clasa va fi mai usor numita magistrala. Decorurile sunt de preferinta vide si geometrice, lungi travelling-uri vantura spatiile goale cu aplomb. Scenele interminabile situate in biblioteca din Tinker Tailor si Millenium n-au alt scop decat acela de a crea o suspiciune inutila. "To muddy the waters", cum se spune in Tinker Tailor, "sa tulbure apele": asta fac si acele travelling-uri mimetice care tulbura planul cu singurul scop de a zapaci spectatorul. Expertul n-are nimic de spus si nimic de aratat, decat pretinsa sa virtuozitate. Pretinsa, pentru ca e deajuns ca un decor mai deosebit, cum e casa de sticla din Millenium, pentru ca realizatorul sa piarda toate mijloacele. Cea mai buna idee de mizanscena din film (cum poate un om sa se ascunda intr-o casa de sticla?) este redusa la conceptul sau sec. Fincher stie ca pitch-ul e deajuns pentru ca toata lumea sa se extazieze. Nimeni nu mai are rabdare sa vada. Dar trebuie observat: scena n-are nici ritm, nici inteligenta, nici frumusete. Binenteles, ambalajul e impecabil. In aceasta privinta nu exista probleme. Cliff Martinez compileaza pentru Drive cel mai bun soundtrak din ultimul timp. Nightcall, Under Your Spell, Tick of the Clock, A real Hero: cine le poate zice mai bine? Millenium are un generic ce se deruleaza pe muzica de Trent Reznor, clip
care da o nota intunecata si indrazneata, pe care filmul, foarte demodat, nu o retine, dar face impresie. Idem pentru prima secventa, reusita, din Drive care e suficienta pentru a cuceri spectatorii. Nu e decat praf in ochi, si merge. Sunt filme "europene" hiper-constiente de efectele lor, facute de vizitatori aducand, cu know-how, omagiu genurilor straine (binecunoscutul roman de spionaj englez, thrillerul nordic, filmele cu urmariri americane). Pe scurt, turism cultural rafinat.
Cele trei filme arboreaza o patina retro ca o suma a cool-ului. Regasim culorile pale si anoste, look-ul politistului urban din anii 80 din Drive, imaginile ingalbenite din Millenium, cele sepia din Tinker Tailor, toate participand la acest moment vintage. Moda vintage capata o importanta crescanda odata cu cartea lui Simon Reynolds "Retromania" sau aplicatia Instagram care da un look retro fotografiilor pe internet. Originea n-are neaparat importanta, patina conteaza si referinta la o perioada, de obicei anii 70/80, deci o vaga nostalgie legata de copilaria realizatorilor sau spectatorilor. Dar acest praf in ochi, acest ambalaj, care nu face decat sa denote perioada, trece drept creativitate. Expertii nu se vor doar buni tehnicieni, au pretentia de artisti. Dintr-o data, Drive, acest film marunt care poate avea farmecul unui film de serie B, se vrea o specie de arta contemporana. Cand Alfredson monteaza La mer de Charles Trenet, cantat de Julio Iglesias, catre sfarsitul filmului Tinker Tailor, vointa lui de a face arta este evidenta, stangace si comica. Preia ideea din Inception, care transforma 'Non, je ne regrette rien' de Piaf drept sesamul visului, idee preluata din banalul grandilovent La Mome. Nu e decat cinema comercial care trece drep arta. Kubrik este referinta strigatoare a acestor trei realizatori. Moda kubrikiana a fost deja mentionata in paginile noastre si am vrea sa amintim ca cinemaul a existat inaintea lui. Ori nu se retine din opera lui decat ostentatia formala si epuizarea genurilor. Christopher Nolan, exemplar si cu o pompa asurzitoare, transforma micul rautacios in geniu (Inception) si in filozof (Batman Begins, un blockbuster care reflecta: la ce? nimanui nu-i pasa). Nu negam talentul acestor realizatori, care in termeni de eficacitate, sunt de prima clasa. Dar au uitat esentialul. Nu numai ca Kubrik nu imita pe nimeni, dar nu era formalist. Expertii, in toata expertiza lor, uita esentialul: umanitatea, si ceea ce o limiteaza, asta era singurul subiect al cineastului Epopeii spatiale 2001. >>>
va urma partea a doua.