Turneu Filme Clasice - Tokyo Story, Yasujirô Ozu - 1953

[anaemona]

Tôkyô monogatari - Yasujirô Ozu, 1953

Perioada de votare: 17 iunie 2013 - 30 iunie 2013, ora 23:59 PM



Oricine poate participa la discutii si poate vota, cu conditia de a-si justifica votul printr-un comentariu.
Sistemul de votare:
4 stele = 4 puncte - excelent, 3 stele = 3 puncte - bun, 2 stele = 2 puncte - merita incercat, 1 stea = 1 punct - slab, 1 bila neagra = 0 puncte - foarte slab
Se pot da si note intermediare, de exemplu 2.5 stele.

[Federico]

l-am revazut. E singurul film de Ozu pe care l-am incercat. De-asta imi facusem asteptari deplasate despre cum trebuie urmarit un film de Ozu si, amintirea primei vizionari fiind grav obnubilate, aveam impresia ca aici nu trebuie sa-mi bat capul cu povestea, cu ideile, cu continutul. Aveam in ureche un vag tziuit bordwellian care ma facea sa cred ca alcatuirea tegumentului stilistic e singurul aspect cu care orice daesthectiv serios trebuie sa se preocupe. Dar parca nu-i chiar asa. La ce incordare ar fi nevoie sa iti supui ochiul ca sa scoti ceva interesant din felul in care sunt incadrate personajele si din unghiul de filmare, cind actiunea este atit de statica si scenele atit de peristente in timp? Am remarcat ineditul unghiurilor patratice de fixare a personajelor si a translatiei robotice de la cadru la cadru in multe scene (ma refer la schimbarea pozitiei camerei cu 180 de grade -- m-a dus cu gindul asa, in gluma, ca e un robot in spatele aparatului) dar nimic mai mult. Asa ca dezamagit de anti-iminenta unei revolutii perceptuale, am incercat sa ma concentrez pe poveste. Trecind si peste dezamagitoarea lipsa de profunzime si complexitate a expresivitatii vizuale, a proportiei imense de informatie narativa (vitala pentru intelegerea conflictului) bazata pe convectie verbal-orala, reprezentarea acestei dramolete chiar are rezonanta morala si emotionala. Mi se pare o reprezentare cinstita si valida a unei probleme umane universale in timp si spatiu, that is to say problema crepusculului nocturn al relatiei parinte-copil. Aspectul asta e unul de tip no-shit-sherlock, banuiesc, I’m gonna have to do better than this, dar banalitatea exprimarii nu deterioreaza nicicat consistenta experientei (sentimentale). Mai in particular privind lucrurile, mi s-a parut interesant personajul nurorii vaduve, chiar intrigant. Ma intriga pe alocuri sorgintea obscura a atitudinii sale de bun-samaritean. ‘The fuck is your problem?’ Poate chiar despre ea era filmul de fapt. In orice caz, aceasta icoana ambulanta trebuie ca e ruda de gradul I cu Cabiria lui F.

4*

[faraimaginatie]

Stii, exact acelasi lucru l-as fi zis si eu. Cu EXACT aceleasi cuvinte
Eu l-am vazut pentru prima data acuma dar am purces la drum plina de prejudecati bagate-n cap de nu spui cine. Si am ramas surpinsa de cat de touching a fost Tokyo Story si cat de tare mi-a placut. Nu te-ai astepta sa rezonezi cu niste personaje din lumea aia. Mi s-a indoit putin sufletelul cand a zis batranelul mai in gluma- mai in serios ca-i homeless acuma. O sa revin cu o parere mai coerenta (sper) putin mai tarziu ca-s inca sub efectele Wimbledonului.

PS: Ah, si mi s-a parut amuzant ce zicea unu pe Mubi:
Drinking Game: Take a swig every time Chishû Ryû grunts.

Who wants to get drunk?

Am gasit ce scrisesem despre el in urma cu relativ multi ani, cand l-am vazut:

"Un film despre relatiile intre parinti si copii si despre egoismul uman. Doi batrani de la tara isi viziteaza copiii in Tokyo, dar acestia, desi in general politicosi, ii privesc mai mult ca o povara si isi gasesc cu greu timp pentru ei. Filmul construieste cu rabdare personajele si relatiile dintre ele, reusind sa gaseasca esenta fiecaruia, fara nici un fel de detalii inutile. In stil japonez, multe lucruri sunt doar sugerate si exista un formalism care pentru cultura noastra pare excesiv, dar si interesant. Desi in esenta e trist, Tokyo story nu e depresiv, emana o stare de calm si resemnare. "

Ce as mai adauga acum e ca Tokyo Story e unul din filmele supraestimate din plin, afisul ala cu "one of the greatest films of all time" fiind sugestiv. Da, e un film reusit, spune lucruri autentice despre conditia umana, dar o face intr-un mod mai degraba simplist si melodramatic. E patruns de depresia de dupa razboiul mondial, care a constituit o fractura psihologica in modelul paternalist al societatii japoneze de odinioara. Generatiile noi din vremea aceea aveau motive intemeiate sa fie frustrate de parintii lor. Ca atare nu paote fi considerat o experienta universala, dincolo de niste elemente de baza.

Din punct de vedere tehnic e invechit rau de tot, stilul ala de cadre statice filmate mereu de la nivelul genunchiului e a naibii de monoton, dar in fine, au trecut totusi 60 de ani de atunci, e nerezonabil sa-i ceri sa fie la nivelul de azi. Din intamplare tocmai am vazut ieri un alt film despre relatia intre copii si parinti, J'ai tue ma mere, care e mai bun din toate punctele de vedere. De altfel subiectul e abordat mai bine in destule filme asiatice atat cunoscute cum ar fi Lifetimes a lui Yimou, cat si obscure ca Ohikkoshi a lui Somai. Dar in fine, spor la dat 4 stele, cum se intample mereu la "marile filme clasice".

2.5 stele

[faraimaginatie]

Nu-mi spune ca l-ai vazut pana la sfarsit....

[anaemona]

Nu cred ca pot scrie prea mult acum despre film. Sint inca sub impresia lui si e destul de dureros.

Am incercat sa-l vad acum citiva ani, dar mai conteaza si cu cine te uiti la un film, daca te nimeresti linga cineva care-ti baga strimbe (poate asa a fost si la tine Twinsen ) nu prea ai sanse sa vezi filmul asta la adevarata lui valoare. De data asta am rezistat la represalii si m-am uitat singura. Lasind povestea in afara, mie mi s-a parut o poezie in imagini filmul. In afara de imaginile din casa/case, tot ce e filmat in oras, la statiune, e ca un tablou, ca un haiku. O simpla imagine spune mai mult decit orice naratiune. Furnalul aparut de citeva ori, citeva blocuri ponosite si una din preferatele mele, siluetele celor doi batrini in departare, linga ocean. Filmul e sentimentalist dar deloc melodramatic. Nu incearca sa-ti stoarca nici o lacrima inutila. Eu recunosc ca mi-a scapat una, ar fi fost mai multe, dar am reusit sa-mi revin la timp. Imaginea batrinului, in zorii zilei, dupa moartea sotiei, cind spune ca a fost un rasarit frumos m-a lovit in moalele capului si nu m-am mai putut abtine. Batrinul interpreteaza fenomenal si scorpia aia de fata la fel. Dupa primele scene in care mi-am dat seama ce fel de caracter vrea sa portretizeze Shiro, deja mi se ridica tensiunea in momentul in care incepea sa vorbeasca.

Povestea mi se pare cit se poate de universala, dar felul in care o spune Ozu, nu melancolic, ci cu demnitate, e cu atit mai sensibila. Nu vreau sa intru in amanunte acum, dar mi-am amintit de un strabunic si un bunic la apusul vietii, nu erau aceleasi evenimente si eu oricum eram copil, 10-12 ani, dar din cind in cind ii remarcam in zbenguielile mele, si desi atunci nu am inteles mai nimic, acum ii vad asa cum l-am vazut pe batrinul din film, tacuti, retragindu-se din peisaj atunci cind nu vroiau sa deranjeze pe nimeni in jurul lor, gesturile, la fel de lente, parca incercau sa traiasca viata la ralanti pe ultima suta de metri si mai ales tacerea, stateau pe un scaun si taceau ore in sir.

Twinsen, iti recomand sa revezi filmul. Poate in 5-10 ani o sa-l vezi cu alti ochi.

4 stele (cit se poate de pline)

Daca exista cereri pentru prelungirea perioadei scrieti aici inainte de expirarea termenului, eventual daca stiti nota e si mai bine, sa ramina doar comentariul de scris in urmatoarele 2-3 zile.

E evident ca te-a impresionat cu adevarat Tokyo Story, anaemona asa cele 4 stele pe care le-ai dat sunt pe deplin meritate din partea ta. Eu am alt gen de asteptari, atata tot. Da, e adevarat ca batranii sunt lenti, iar copiii sunt zburdalnici - insa stiam deja asta dinainte sa vad filmul. De asemene vedem ca unele personaje sunt rele si altele bune, insa fara o justificare psihologica mai adanca. Batranii sunt prezentati intr-un mod, hai sa folosesc temenul tau, "sentimental", dar la urma urmei ce vedem aici e doar finalul relatiei dintre ei si copiii lor. Sunt putine indicii cum s-a ajuns acolo, cum si-au crescut copii etc. Eu nu sunt adeptul ideii ca parintii ar trebui respectati orice ar fi, ca batranii merita reverenta doar pentru varsta lor si nici invers, ca, vezi doamne, toti copiii mici sunt niste ingerasi. Fiecare om e diferit, la orice varsta si intr-un film imi doresc un portret a unor persoane anume, cu justificari psihologice care de preferinta sa-mi dezvaluie ceva nou, decat niste "parinti" si "copii" generalizati din care sa fie usor ca fiecare sa se identifice cu cei dragi.

[faraimaginatie]

O sa scriu si eu mai incolo. 3 stelute.

[anaemona]

Twinsen, eu am depasit de mult vremea in care aveam asteptari de la filme De multe ori ma intreb de ce ma uit la filme Iar faptul ca prefer totusi filmele vechi noilor trucuri de filmare, tehnicilor moderne, etc. imi da cit de cit un raspuns la intrebare; pentru ca ma simt mai aproape de filmele astea, simplitatea lor ma face sa aspir si eu la o viata mai simpla.

Referitor la film, poate nu ai inteles ca de fapt mi-a placut mult mai mult decit povestea. Mi-a placut austeritatea imaginilor, filmarile alea la 180 de grade, imaginile camerelor goale repetate de-a lungul filmului. Toate imaginile astea au spus o poveste in afara povestii spusa de personaje si putin imi pasa ca n-am aflat cum s-au comportat parintii cu copiii lor cind erau mici sau ca n-am aflat mai nimic despre baiatul din Osaka sau mai stiu eu ce.

Pe de alta parte, ca exemplu legat de fata scorpie, nu sint de acord cu conceptul ca daca cineva s-a purtat urit cu tine automat trebuie sa-l urasti si tu toata viata. Viata e prea lunga pentru asta sa tii o ura in tine un timp atit de indelungat. Vreau sa spun inca o data ca putin imi pasa ca nu am aflat motivul, daca a existat vreunul, pentru care ea se poarta asa cu parintii. De fapt comportamentul ei, dupa cum explica si Ozu, prin nora care-i explica celei mai mici fete de ce se poarta sora ei asa, e acceptat in societate si asta e general valabil in orice tara si societate, nu are nici o legatura cu perioada de dupa razboi la Japonezi.

[faraimaginatie]

Mie mi-a placut Tokyo Story pentru ca mi-a atins o coarda sensibila. Ca e despre Japonia de dupa razboi, despre degradarea valorii celei mai sfinte care e familia (eticheta care mi se pare stupida, by the way), despre conflictul dintre generatii, nu-mi pasa. Mi s-a parut ca a avut personaje foarte bine dimensionate si coerente. Personajul ala al nurorii mi s-a parut si mie extrem de fascinant, mai ales prin prispa auto-sondarii din final.

Voiam doar sa fac o observatie destul de pertinenta, zic eu. Personajele nu mi se par deloc unidimensionale si departe de-a fi impartite in bune si rele. Tatal copiilor e un fost betiv care mereu le-a facut probleme in familie. Parintii pot fi foarte usor catalogati ca nerecunoscatori in momentul in care stau o zi in vacanta platita de familie si se hotarasc sa plece pentru ca "nu se simt confortabil." Daca erau asa unidimenisonale putea fi martirizati parintii aia pana la sacrificiul de-a ramane acolo chinuiti ca sa nu incurce. In plus, copiii nu-s efectiv rai. Pur si simplu au vietile lor si sunt interesati de altceva. Ma indoiesc ca Ozu a dorit sa puna acolo o lupte intre alb si negru, umbrele sunt mult mai nuantate acolo. Fata il iarta pe batran destul de repede cand vine beat la ei in casa si mi se pare ca are si o urma de compasiune pe undeva chiar daca, probabil, i-a rascolit amintiri. Ca cere hainele mamei dupa ce moare... Pai apucaturi din astea vezi la toate post-inmormantarile din Romania. Nu mi se pare ca e o rautate iesita din comun, doar o lipsa de delicatete specifica unui anumit gen de oameni, dintr-o clasa inferioara. E coafeza, ce te-ai putea astepta de la ea? (nu spun ca e o meserie "de jos" , daca se simte cineva ofensat; imi iubesc coafeza). Chiar mi se pare putin nedrept ca Tokyo Stpry sa fie desconsiderat in comparatie cu Dolan....mai ales in ceea ce priveste profunzimea psihologica a conflictului care exista acolo. In fine, filmul permite extrem de multa adancire in el si nu-s in masura... Mie mi-a placut mai mult prima jumatate, am simtit mult mai bine tensiunea aia graduala tesuta atata de fin. In a doua jumatate trebuie sa recunosc ca m-am plictisit putin. Nu cred ca-s in masura sa vorbesc despre realizarile tehnice...desi incadrarea de multe ori m-a fascinat.

Dupa cum am zis, ii dau 3 stelute.

[anaemona]

Rezultat votare:

Federico - 4 stele
Twinsen - 2.5 stele
anaemona - 4 stele
faraimaginatie - 3 stelute

Total = 13.5
Medie = 3.38

[Federico]

Apropo...

Din punct de vedere tehnic e invechit rau de tot, stilul ala de cadre statice filmate mereu de la nivelul genunchiului e a naibii de monoton, dar in fine, au trecut totusi 60 de ani de atunci, e nerezonabil sa-i ceri sa fie la nivelul de azi.

Vezi articolul de saptamina trecuta al lui Plesu. Parca pentru tine l-ar fi scris.
Daca 60 de ani inseamna vechitura, operele lui Shakespeare, Milton, si Evangheliile ar trebui sa ne para ca excrementele hidrei celenterate.

Din intamplare tocmai am vazut ieri un alt film despre relatia intre copii si parinti, J'ai tue ma mere, care e mai bun din toate punctele de vedere.

Da, m-am uitat si eu la el. Il urmaream de mult timp, dar cind am auzit la tine ca Dolan e genial, parca s-ar fi prabusit cerul pe mine. (glumesc, no off). Dar l-am incercat totusi dupa ce l-ai adus in discutie si pe topicul asta. L-am oprit cu 7 sau 9 minute inainte de final. Imi era si somn, ce-i drept. Una din problemele lui mi se pare exact ce ii reprosezi tu lui Ozu ca aspect deficitar. Particularitatea. Daca Ozu e universal-deci-cliseic, Dolan e particular-deci-irelevant. Mi s-a parut doar viata unui individ la fel de unic si irepetabil si insignifiabil ca alte 7 miliarde. Viata acestui personaj nu este un analogon pentru viata prea multor oameni sau pentru a mea cel putin. Universalitatea e dezirabila, nu tre' sa fugim de ea. Problema e daca cea propusa de un anumit autor este autentica.
Plus: montajul ala grabit... nu apuci sa absorbi mare lucru dintr-un cadru, face totul sa para un fleac efemer. La Ozu si la alte broaste testoase ale cinematografiei (Bela Tarr, Trakovski etc) te uti la fiecare cadru cu frica si cutremur, pasesti cu privirea in ele ca intr-o catedrala, au ceva solemn, sacru.

Plus: montajul ala grabit... nu apuci sa absorbi mare lucru dintr-un cadru, face totul sa para un fleac efemer. La Ozu si la alte broaste testoase ale cinematografiei (Bela Tarr, Trakovski etc) te uti la fiecare cadru cu frica si cutremur, pasesti cu privirea in ele ca intr-o catedrala, au ceva solemn, sacru.

Genul asta de afirmatie ma aduce pe culmile exasperarii si din pacate destui cinefili gandesc asa. Rateaza complet adevarata semnificatie a unui film, din cauza unor fleacuri. Cand o fata ii saruta spontan, ei remarca ca a facut-o langa un tomberon si prin urmare nu pot sa simta nimic pentru ca nu era locul adecvat. Filmul lui Dolan e plin de dragoste, de o intensitate cum extrem de rar se intalneste in cinema. L-am vazut ieri a doua oara si au fost momente cand imi dadeau lacrimile, desi nu ma pot identifica cu nici un personaj si dupa cum stii nu sunt prea usor impresionabil cand e vorba de filme. Dar deh, daca o facut montajul rapid, atunci totul pare un fleac... Noroc cu catedralele solemne, ca doar Isus asta a propovaduit, construirea de locasuri marete. Daca tot citesti mistica ortodoxa, poate ar fi bine sa-ti reamintesti si vorbele apostolului Ioan.

[anaemona]

Twinsen, peste un an sau doi, pe care din cele 2 filme ti le vei aminti? Eu am vazut J'ai tue ma mere acum mai bine de un an, nici nu-mi amintesc cind, si pe moment mi-a placut filmul destul de mult. Cu jena spun ca acum nu-mi mai amintesc nimic din film. Motivul n-am idee care e.

E cam greu sa-ti raspund acum, nu? Cred ca o sa mi le amintesc pe amandoua, avand in vedere ca Tokyo Story a fost printre primele filme japoneze vazute. Dar evident ca detaliile se pierd in timp, dupa aproape zece ani, am doar cadrul general a lui Tokyo Story in minte plus vreo 15 minute de la inceput pe care le-am reluat cu ocazia threadului asta.

[anaemona]

Twinsen, pacat ca nu l-ai vazut pina la capat a doua oara. Poate iti schimbai parerea. Daca ai retinut, chiar numai cadrul general dupa 10 ani, inseamna ca e ceva de capul filmului asta. Dupa cum spuneam, eu n-am retinut dupa un an, nici macar in general, J'ai tue ma mere. Normal ca vedem filmele diferit si nu se poate face o comparatie, dar tu stii cit ti-a ramas, de exemplu dintr-un film pe care l-ai vazut si placut anul trecut. Nu tin neaparat sa stiu, intrebarea era mai mult retorica. Se referea la universalitatea lui Tokyo story fata de singularitatea celuilalt. Chiar daca vorbim numai de poveste, e clar ca e mai usor s-o retii pe cea universala, chiar daca pe tine nu te-a impresionat in comparatie cu cealalta.

Pe de alta parte, intr-o scoala de film mi se pare mult mai probabil sa se predea Ozu fata de Dolan. Nu zic ca e imposibil sa se predea Dolan, doar ca mi se pare mai normal, daca inveti ceva, sa incepi prin a cladi o baza. Stiu ca noi nu sintem la scoala de film aici, dar avem aspiratii mai mari de blockbuster. Nu incerc sa-i diminuez meritele lui Dolan, doar ca nu pot sa-l compar in nici un fel cu Ozu. Si nu-mi place Tokyo story doar pentru ca e clasic. Pot sa-mi placa la fel sau mai mult filme noi si chiar sa le retin . De fapt chiar imi amintesc ca mi-a placut filmul lui Dolan, dar n-am absolut nici o idee de ce nu mi-a ramas deloc in cap poate am vazut prea multe filme in perioada respectiva. E mult mai bine acum, daca n-ar fi turneul asta n-as vedea aproape nici un film

[Federico]

Da, viteza si graba nu fac casa buna cu inmemorarea. O spune psihologia. Si Kundera.
Lentoarea si "lingoarea" sint calitati ontologice ale filmului.

Nu cred ca asta e criteriul dupa care ar trebui sa clasificam filmele. Cat ne amintim din ele. Inevitabil timpul sterge detaliile din minte, de exemplu mi-a placut mult Delicatessen a lui Jeunet, atat de mult incat i-am tradus subtitrarea in romana si l-am vazut de multe ori. Ei bine de atunci au trecut tot vreo zece ani si n-as putea sa zic ca mai tin minte exact ce se petrece prin el... Asta nu spune nimic despre cat bun e filmul sau cat de mult m-a afectat. Am un prieten foarte bun plecat din tara si desi am petrecut o gramada de timp impreuna, acum am uitat foarte multe. E ceva natural.

Mi se pare amuzant ca vezi Tokyo Story ca filmul de arta si pe J'ai tue ma mere mai aproape de blockbuster, cand de fapt e invers - filmul lui Ozu a fost creat pentru marele public si cel a lui Dolan pentru o audienta restransa. Ozu facea parte din sistem, lucra pentru Shochiku care e echivalentul japonez a unui studio ca Warner Bros. Dolan si-a finantat partial filmul din proprii sai bani.

Si cum definim "universalitate"? Doar pentru ca un film se potriveste cu experienta de viata a mai multor oameni, asta il face universal? Atunci putem spune si ca Florin Salam e universal, pentru ca are melodii despre dragoste, despre familie, cu care foarte multi oameni se identifica. Daca ramai la nivelul asta de baza cu "il iubesc pe fratele meu", "batranii sunt lenti", "copii sunt nerecunoscatori" atunci poti fi universal destul de usor. Evident, Ozu duce povestea la un nivel rafinat, ceea ce nu multi reusesc, dar esenta ei e simpla. Dolan e pur si simplu la un alt nivel de profunzime psihologica, reda o imagine mult mai reala si bogata a modului in care gandesc oamenii de fapt. Anaemona, e normal sa-ti placa Ozu, daca asa cum ai spus pe threadul asta, aspiri la o viata simpla. Mie mi se pare ca viata umana e incredibil de complexa si extrem de scurta, de asta iubesc aparenta "efemeritate" a lui Dolan care de fapt contine o perceptie mai adanca a realitatii.

[anaemona]

Twin, cred ca s-a inteles gresit. N-am spus nicaieri ca Dolan e blockbuster, poate a reiesit asa in context. O viata simpla nu inseamna neaparat o gindire simplista, gen exemplele enumerate de tine.

Filmele de genul lui Ozu le vezi o data, poate de 2 ori in viata si-ti ramin cu tine toata viata, fara sa faci analize complicate, fara sa te gindesti neaparat la ele, dar oricind le simti acolo. Alte filme, asa cum il vad si pe Dolan, sint interesante, placute, le poti relua la intervale regulate, fara sa te consume prea tare, chiar daca sint sau doar par profunde; pina la urma sint tot un fel de produse de consum de care te folosesti fara sa ai neaparata nevoie de ele.

[Federico]

Filmele bune iti fac viata mai frumoasa. Filmele mari iti fac moartea mai frumoasa.

Daca prin moarte intelegem -- cu VN -- the incomparable pangs of the mysterious mental maneuver needed to pass from one state of being to another.

Tarkovski aproba.