„Departe de tine” - un film româno-american

[mirodoni]

„Departe de tine”, adică „Far from Here”, ca să mă-nțelegeți!
https://cefilmevad.blog/2017/04/05/far-from-here/

Eu urmăresc special apariția premierelor românești, dar acest film mi-a scăpat. Numai întâmplător am aflat că este româno-american și m-am grăbit să-l văd.
Acum, părerile sunt împărțite, deși nu știu dacă fix în două. Unii cineaști cred că românii se-nghesuie la filme americane, și dau titlul direct în engleză, alții cred că există un public al filmului românesc, și dau titlul în română. În programul cinematografelor figurează „Far from Here”, cu titlul în română: „Departe de tine”, cum se procedează la toate filmele străine.

Mulți cineaști/critici/spectatori „salută” filmele independente, adică nu cu bani de la CNC. Eu, unul, sau poate nu numai unul, nu sunt foarte entuziasmat. În primul rând, pentru că nu poți face filme „mari” cu bani puțini, decât foarte rar și cu foarte mult talent și inspirație. În al doilea rând, pentru că, de cele mai multe ori, regizorul este și scenarist și producător, iar filmul este „mare” numai în ochii lui.
În acest caz, este vorba de James Pillion, debutant în lungmetraj. Diferența între acesta și un român este că, foarte probabil, a folosit și banii lui.

Atenție, conține spoilere. Citiți pe proprie răspundere!
Nu știu alții cum sunt, dar când văd „spoilere”, și mai abitir vreau să văd filmul!

În final, „Departe de tine” chiar m-a emoționat! Dar până la final... au trecut 94 de minute!
Povestea este... arhicunoscută! Doi tineri căsătoriți, care se iubeau enorm, sunt nevoiți să se despartă pentru că unul dintre ei primește o slujbă la dracu-n praznic. În acest caz, România. Ba el chiar voia un copil, iar ea nu se grăbea, pentru că o interesa cariera. Și cum doar în România se mai găseau cariere, nu putea rata ocazia. El se sacrifică și vine de la poalele Hollywoodului pe malurile Dâmboviței. N-ar fi fost o diferență prea mare, dar se desparte de părinții săi iubiți. Clișeul cu scriitorul care ia avans înainte de a scrie, folosit atât în literatură, cât și în film, este folosit și aici. Evident, se ajunge și la situația de a nu preda manuscrisul la timp! Chestia asta, pe mine mă scoate din papuci, pe unii din sărite, iar pe alții din pepeni! Dar, asta e, ce mai putem face!? Pentru James Pillion, nimic- e prea târziu! Poate pentru alți cineaști...

Filmul continuă tot pe principiul șabloanelor. Intenționat ușor deformate, dar cu aceleași rezultate nefaste. Adică, soția, în loc să urmărească o carieră de balerină, cântăreață, top-model sau atașat diplomatic, vrea să fie „șef de proiect” la o firmă de construcții care se ținea mai mult de ședințe și buget. Și, colac/pupăză, șeful îi face ochi dulci, iar mama soțului face infarct. Soția nu-l urmează la întoarcere și astfel se produce ruptura. În final, ruptura se repară, pentru că ea renunță la carieră și revine la soțul iubit. Desigur, însărcinată!

Despre film, ca spectacol cinematografic, ce să zic... Nimic nou nici aici! Interpreții principali pot spune că s-au descurcat, atât cât le-au cerut scenariul și regizorul. Până acum nu m-a deranjat, dar în acest film, Maria Dinulescu parc-avea o zgaibă-n barbă. Probabil pentru că a stat prea mult cu fața pe ecran. Jonathan Ahmadi arată bine, numai că ar fi trebuit să-și defrișeze pădurea de la subraț, că la noi se defrișează într-o veselie! Părul de pe piept, treacă-meargă, depinde de gustul spectatoarelor. Se spune că e semn de bărbăție, deși bărbăția e ceva mai jos. Și el a stat cam mult cu bustul gol pe ecran, d-aia zic. Norocul nostru că nu a exagerat cu mușchii, s-a situat în limitele legale. Pot spune că-i stătea bine și cu barbă și fără barba, așa că m-a surprins dorința mamei sale de-aș da jos „cuibul de cioară” de pe față. De fapt aici este o inadvertență scenaristică. E adevărat că se întâlneau după un an, dar se vedeau aproape zilnic pe laptop, așa că nu trebuia să fie asa de surprinsă! Desigur, intenția celor trei coscenariști a fost alta, dorința mamei de aș vedea fiul de altădată, dar n-a prea ieșit!

Pentru ca filmul să fi fost mai convingător, fiecare „temă” trebuia mai mult lucrată. Adică dragostea dintre cei doi trebuia să depășească marginile ecranului, motivul separării să fie mai justificat, sacrificiul unuia mai evident, cauza „rupturii” mai originală, iar „sarcina” soției să nu pară singurul motiv de împăcare. Replica finală trebuia să fie „vei fi tată”, nu „voi fi mamă”!

Eu sunt de principiul să nu trimit omul la filmul lăudat, pentru că a doua oară nu-l voi mai păcăli. Doar îmi spun părerea, din punctul meu de vedere...