Unlikely Messiah
Join Date: Dec 2004
Location: Bucharest
Posts: 16,822
|
"Medalia de onoare"
"Medalia de onoare" - Cehovian
Atât de uman, atât de dens
*** ATENŢIE!!! Conţine spoilere! ***
Dac-aş fi ştiut ieri ce-mi rezerva Călin Peter Netzer, nu-mi începeam analiza filmului "Takers" citând mantra lui Syd Field despre personaje - care mi s-a repetat prin minte pe tot parcursul "Medaliei de onoare". Dar, cum în cazul haoticului caper american aplicarea ei era negativă, socotesc că abia aici se impune cu adevărat - astfel încât, cu scuzele de rigoare pentru eventuala lipsă de originalitate, o reiau:
Fără personaje, nu poate exista conflict.
Fără conflict, nu poate exista acţiune.
Fără acţiune, nu poate exista poveste.
Fără poveste, nu poate exista scenariu.
Fără scenariu, nu poate exista film.
Nu e o întâmplare că, pe genericul final, Aurelian Andreescu cântă "Oameni, oameni...!" - căci calitatea definitorie a filmului este umanitatea, în tot ce are ea mai profund şi mai complex. Un coleg de la "România liberă" întreba, la conferinţa de presă, dacă autorii au dorit un film cehovian - şi pe bună dreptate, căci Ion I. Ion este prin excelenţă un personaj de această factură. Aminteşte de Ivan Dimitri Cerveakov, din "Moartea unui slujbaş", de Ivan Petrovici Voiniţki, din "Unchiul Vanea", de Mişa Vasilievici din "Platonov" - şi nu numai atât: are ceva şi din cu mult anteriorul Akaki Akakievici, de sub a cărui gogoliană manta s-au tras toţi urmaşii. Este acel arhetip al omului mărunt şi mediocru care, când părea definitiv împăcat cu zădărnicia unei întregi vieţi, pare să primească şansa nesperată a strălucirii... numai ca să descopere că, şi de astă dată, este doar o iluzie. Atât de universal, şi totodată atât de bogat e acest portret, încât nu cred că-şi va epuiza vreodată resursele, în timp şi spaţiu. Cu ajustările necesare, i s-ar putea aplica oricărui bătrânel bigot din Midwest, fermier extenuat din Australia, profesoraş francez sau funcţionar japonez - vi-l mai amintiţi pe Watanabe (care, însă, era unul dintre rarii învingători - căci, paradoxal, pentru el "medalia de onoare" era cancerul iar rezultatul consta în autodescoperirea sinelui)? Şi, cu atât mai mult, e valabil pentru pensionarul român care trăieşte terorizat de restanţele la întreţinere, din neghiobie şi-a înstrăinat familia, a votat ca tembelul cu Vadim - şi deodată...
"Medalia de onoare" este eminamente un film de personaje - funcţionează, trăieşte şi se înalţă din vitalitatea atât de duioasă şi credibilă a celor câteva figuri umane din anturajul lui Ion I. Ion (un nume ales anume spre a semnifica anonimatul - inclusiv ca efect al confuziei finale). Nina, soţia care nu-i mai vorbeşte de şase ani (amintind de resentimentele mocnite din "Motanul", de Georges Simenon, sau de Anita din "Cu cărţile pe faţă", de Antonio Buero Vallejo), este o prezenţă care potenţează enorm personajul principal, plasând tacit în jurul lui întrebări ale căror răspunsuri se vor devoala treptat, iar Camelia Zorlescu, o actriţă pe care cinematografia a folosit-o, pe vremuri, mult şi mărunt (rolişoare sexy prin nenumărate filmuleţe), îşi aduce aici masiva experienţă scenică pentru a construi figura vârstnicei soţii cândva frumoase, din tăceri încărcate, priviri lungi şi reci, ba chiar şi felul cum adoarme citind câte un romance gen Sandra Brown. Ion Lucian, această legendă vie a teatrului românesc comic, dramatic şi pentru copii, îl conturează pe bătrânul general în retragere, şef de filială a Asociaţiei Veteranilor de Război, drăgălaş şi plin de hachiţe, din numai patru secvenţe scurte şi percutante. Mircea Andreescu e recognoscibil pentru orice locatar de apartament la bloc, în Leoneanu - portretul robot al administratorului plin de idei (să-i facă lui Ion I. Ion o poză cu medalia-n piept şi s-o afişeze-n hol, cu sloganul: "Vecine! Nu uita să-ţi plăteşti întreţinerea!") şi fixuri pensionariceşti. În cercul următor din jurul nucleului uman central se situează Cerasela Iosifescu, în rolul unei funcţionare care cere palme mai ceva ca-n viaţă, Constantin Drăgănescu, pe post de cocoş chiar şi la bătrâneţe, regretata Cătălina Murgea, capabilă să dea viaţă unei neveste ciufute chiar şi făcând un singur gest din planul secund al unui plan întreg, Gabriel Spahiu şi Ovidiu Niculescu, dezinvolţi ca de obicei în rolurile de oameni simpli însă cu personalitate, Anca Pandrea ca tandru-irascibila Ginuţa de la veteranii de război, sau Simona Bondoc şi Eugenia Bosânceanu, sumar-expresive ca vecine bârfitoare. Merită câte o remarcă aparte cele trei "participări extraordinare" - interpreţi speciali în câte o singură secvenţă scurtă: Radu Beligan, un Ion J. Ion sătul de fleacuri cu siktir amar, Mimi Brănescu, conferind concreteţe unui Cornel până atunci sugerat in absentia, şi bineînţeles, ultimul pe listă cu voia dumneavoastră, Ion Iliescu as himself, decernând medalia buclucaşă la Cotroceni - un rol cu totul special: fără elemente actoriceşti propriu-zise (politicianul se joacă pe sine însuşi într-o ipostază solemnă care-i este mai mult decât familiară), dar foarte important ca impact - un preşedinte fictiv, sau jucat de o sosie, ar fi împins în convenţional şi semi-derizoriu drama personajului principal. Inevitabil, colaborarea pe platou între Iliescu şi Victor Rebengiuc, figură emblematică a Golaniei, ar suscita întrebări şi comentarii - aşa că se impune să precizăm că actorul, conform celor declarate categoric la conferinţa de presă, a luat totul cât se poate de firesc şi refuză fabricarea unui eveniment pornit de la această situaţie inedită.
În fond, adevăratul eveniment este revenirea lui Victor Rebengiuc pe ecran într-un rol de mare greutate, după nenumăratele apariţii onorabile, dar nesemnificative, pe care le-a prilejuit în ultimii ani generozitatea lui faţă de cineaştii care-l solicită. S-au făcut unele analogii cu Niki Ardelean - complet deplasate în fond, nu atât fiindcă respectivul era ofiţer (spre deosebire de fostul simplu soldat de aici), cât mai ales dată fiind deosebirea de abordare - cu obişnuitul teribilism agresiv al lui Pintilie, faţă de subtilitatea şi bunul-simţ pe care i le imprimă Netzer. Ponderat şi profund cum îl ştim încă de la Apostol Bologa, Victor Rebengiuc creează aici cu mijloace pe cât de economice, pe atât de consistente, un omuleţ mărunt care parcurge o traiectorie de erou tragic, reuşind performanţa ca, din vecin pe care-l saluţi convenţional în lift, întrebându-te ce rost o mai avea şi el pe aceeaşi lume cu tine, să-ţi sfâşie inima în momentul când funcţionara şi soldatul îi smulg cu forţa medalia din piept, când îşi sacrifică economiile ascunse ca să-şi cumpere alta de la casa de amanet, sau când izbucneşte în plâns la masa festivă a familiei, în cadrul final - un cadru care aminteşte deliberat de celebra petrecere din "Patru luni, trei săptămâni şi două zile". Călin Netzer povesteşte că, pe lângă acel cadru fix, trăsese şi prim-planurile complementare ale celorlalte personaje, dar varianta de montaj pe care o presupunea folosirea lor crea o discordanţă accentuată cu restul concepţiei regisorale a întregului film, astfel încât a preferat să-şi asume riscul unor evetuale acuzaţii de pastişare - un exemplu de motivaţe legitimă: să foloseşti un anumit mijloc fiindcă ai nevoie de el şi nu găseşti o soluţie mai bună, nu pentru a epata sau a copia. Deosebirile esenţiale faţă de formula lui Cristian Mungiu, care înlătură temeiul oricărui plagiat, convertind soluţia în reconfigurare, constă la nivel structural în faptul că aici avem de-a face cu un cadru final, având ca atare valenţe cu totul diferite de cele din filmul anterior, unde funcţionase ca plot point 2, iar pe plan stilistic, în acel travelling înainte, până la plan mediu strâns, care paginează altfel empatia cu personajul central, spre deosebire de fixitatea contrastantă care o potenţase pe Anamaria Marinca în raport cu restul mesenilor.
De altfel, viziunea regisorală a lui Călin Netzer, deşi se revendică din curentul minimalist, căruia în mod firesc îi duce mai departe sarcina estetică, recurge vizibil şi la elementul personal, într-o relaţie creativă similară cu a altor filme incipient-postminimaliste din ultimii doi ani, cum ar fi "Cealaltă Irina", "Francesca", "Morgen", "Despre alte mame", dar mai ales vârfurile "Eu, când vreau să fluier, fluier" şi "Felicia înainte de toate", pe care aş aprecia că reuşeşte chiar să le depăşească, prin coeziunea sa mult mai organică şi omogenă. Regăsim atât cadrele lungi şi ample, dătătoare de tensiuni lăuntrice, proprii minimaliştilor, cât şi diverse mijloace de factură clasică - de pildă, planurile strânse, mai ales în sfera portretelor. La fel ca în cazul minimaliştilor, fundalul cotidian prozaic este extrem de viu, responsabil pentru empatia cu spectatorii - însă relaţia sa cu avanscena unde acţionează personajele este altfel constituită. Călin Netzer compune, economic şi eficient, un minuscul cerc de personaje dincolo de care se întrezăreşte laconic realitatea socială a anului 1995. În fond, e cât se poate de limpede că tânărul regisor stăpâneşte cu mână sigură metoda sugestiei - şi nu numai la crearea atmosferei, ci şi ca tehnică narativă, inclusiv prin relaţia cu scenariul.
Ca de obicei, Tudor Voican a oferit un script extrem de dens (la drept vorbind, de aici originează substanţa atât de generoasă a personajelor, despre care am vorbit pe larg mai devreme). Fiind vorba de o poveste cotidiană, deloc spectaculoasă (inspirată, în treacăt fie zis, dintr-un caz real), scenaristul a aplicat paradigmei dramaturgice o serie de ajustări proprii genului, inclusiv sub aspectul câtorva porţiuni tranzitive de tip "mărgele pe aţă", alcătuite din mici peripeţii succesive (ca secvenţele cu vecinele, sau cea cu copiii dornici de povestiri din război); pornind de la acelaşi principiu, Voican optează pentru un final nu convergent (ca în "Schimb valutar", unde după o lungă acumulare de incidente juxtapuse, toate firele epice se adunau în episodul de pe aeroport), ci compozit, reîntregind concluzia din mai multe întâmplări succesive - formulă aplicată şi în "California Dreamin' (nesfârşit)". Modul de lucru al lui Călin Netzer, atât la nivel de mizanscenă şi colaborare cu actorii, cât şi prin decupaj şi montaj, sudează foarte unitar aceste elemente compoziţionale, într-o povestire cinematografică fluidă şi acumulatoare de mari tensiuni (de unde şi identificarea cu drama personajului, care în final atinge dimensiuni sfâşietoare). Se remarcă în special felul cum atât scenariul, cât şi regia, îmbină abil această înşelătoare liniaritate cu metoda sugestiei la care mă refeream adineaori: toate plot-point-urile povestirii, atât principale cât şi secundare, sunt mai mult implicite decât declarative. Incidentul din 1988, care a declanşat ruptura dintre tată şi fiu, se subînţelege din comentarii indirecte. Conţinutul scrisorilor nu e expus imediat, ci se deduce din reacţiile ulterioare ale personajelor. În convorbirile telefonice, auzim exclusiv replicile celor de lângă noi, pentru a reconstitui din imaginaţie contribuţia interlocutorilor - şi aşa mai departe. Aceeaşi discreţie funcţionează şi la construirea ironiei amare care învăluie tot filmul, prin plasarea pe ici, pe colo, de indicii şi detalii care vor dobândi semnificaţie abia în final (de exemplu: Ion I. Ion a votat cu P.R.M., lui Iliescu îi spune că a votat cu el, de la un televizor se aud la un moment dat lătrăturile lui Vadim, iar în cadrul final vedem că din Canada i-a venit un nepoţel mulatru) fără a se insista prin nici un accent special asupra oricăruia dintre aceste amănunte şi nuanţe. Ar fi nedrept să nu recunoaştem în acest sens profesionalismul lipsit de ostentaţie al imaginii lui Liviu Marghidan (care aici îşi asumă şi ipostaza de coproducător, alături de Ada Solomon), şi al montajului lui Cătălin Cristuţiu - două personalităţi cărora filmul românesc contemporan deja le datorează enorm.
Inevitabil, dincolo de numeroasele sale premii internaţionle, se pune întrebarea perspectivelor de box-office ale "Medaliei de onoare" - la care ar fi normal să ne aşteptăm, în condiţiile unor spectatori educaţi. Din păcate, experienţa tristă din ultimii ani vădeşte o drastică degradare a publicului românesc de cinema (şi nu numai), astfel încât, cel puţin în principiu, nu prea întrezăresc mulţimile îmbulzindu-se la acest film de conţinut, ale cărui aparenţe de banalitate ascund substraturi calde şi sensibile, de o mare bogăţie şi profunzime. Totuşi, îndrăznesc să mă alătur autorilor în a miza măcar pe trucul folosirii lui Ion Iliescu (inclusiv pe afiş), alături de cei câţiva actori de super-calibru, pentru ca odată atras în sală, spectatorul să descopere valenţele cu adevărat importante ale filmului şi să ducă vorba mai departe - ceea ce ar avea şanse apreciabile de a răsturna balanţa popularităţii. Pentru că, în ultimă instanţă, "Medalia de onoare" nu poate dezamăgi pe nimeni.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
11 noiembrie, 2010, h. 7:10-9:16
Bucureşti, România
Last edited by Pitbull : 11 Nov 2010 at 12:09.
|