pentru ca tocmai am vazut "Zidul" (a cata oara?) am cautat si am gasit acest articol (il stiati?):
Nr. 33, iunie - iulie 2002
Gabriel Oseciuc, secretul fericirii
Interviu de Letitia Militaru
Pe actorul Gabriel Oseciuc l-am cunoscut demult, ca tot muritorul de rand vazandu-l nu numai pe scena Teatrului National din Bucuresti, dar si pe micul si mai ales pe marele ecran romanesc. Jucand rolul principal in filme de referinta ale Cinematografiei nationale: Zidul, Prin cenusa imperiului, Aurel Vlaicu, Ana si Hotul, Zbor planat…., tanarul Gabriel Osaciuc a fost supranumit de unii critici de film, James Dean al Romaniei anilor 70-80. Iubit si respectat de publicul de toate varstele, el a devenit alaturi de George Mihaita, Vladimir Gaitan, Florian Pitis, Geo Costiniu, Mircea Diaconu, unul dintre idolii generatiei sale.Vazut din sala de spectacol, el parea nu numai un actor plin de talent, de naturalete, de putere de convingere, dar si un om implinit, echilibrat, un om cu adevarat fericit. Si iata ca in 1986 spre surprinderea generala, el decide sa-si ia lumea in cap, sa-si lase cariera in plina ascensiune, familia, cei doi copii, si sa plece din tara, sa ia viata de la inceput pe alte meleaguri. Ca toata lumea, m-am intrebat si eu atunci: Bine domnule dar daca o ducea asa de bine, de ce a plecat domnule , ce-i lipsea domnule? Pe actorul Gabriel Oseciuc il vad acum, aici, la Montreal, nu numai ca tot muritorul de rand, spectator la mai toate piesele de teatru si filmele romanesti ce vin din tara, dar si ca actor pe micul si marele ecran, in filme si seriale de mare importanta pentru Quebec, Canada si chiar Statele Unite. De nenumarate ori, ca si alti jurnalisti de aici sau din tara, i-am cerut un interviu, refuzat poate din modestie, poate din discretie. Dupa stralucita premiera de aici a filmului Filantropia, de Nae Caramfil (vorbind de acest formidabil actor, Gheorghe Dinica, cu care Gabriel Oseciuc a jucat deja de trei ori) am reusit sa-i pun intrebarea cheie: Bine domnule dar daca o duceai asa de bine…Gabriel Osenciuc m-a privit surazator si mi-a raspuns cu un proverb indian, tibetan sau cam asa ceva:”Nu arunca domnule cu pietre in fantana cea adanca, caci nu-ivina ei daca funia ta e prea scurta !”. Dupa cateva secunde, stiind cat il iubeste pe Eminescu, i-am replicat: -Daca funia noastra e prea scurta …”Cobori in jos Luceafar bland/Alunecand pe-o raza/Patrunde-n casa si in gand….”, ca lumea nu te-a uitat si vrea sa stie ce mai face fantana ta, daca e limpede si mai ales daca e cu adevarat adanca!
Si iata in exclusivitate pentru Tribuna Noastra singurul interviu pe care Gabriel Osenciuc l-a acordat vreodata in lunga sa cariera de actor,de regizor si de profesor de teatru, cinema si televiziune.
L.M.: Gabriel Oseciuc, in primul rand de ce nu ai dat niciodata un interviu? Din modestie sau din discretie?
G.O.: Nici una, nici alta! Alergatorul de la Maraton n-a avut timp sa se opreasca, sa priveasca inapoi si mai ales sa inceapa sa se laude cu traseul parcurs, traseu pe care Destinul i l-a ales. El a avut un important mesaj de transmis contemporanilor sai si, implicit, istoriei, iar cand s-a oprit, de fapt el a incetat sa mai fie un alergator.
L.M.: Ba chiar a incetat sa mai fie printre cei vii! Perfect! Am inteles.Uite, eu nu-ti cer sa te opresti, dimpotriva, ”o sa fug “ si eu alaturi de tine cativa zeci de metri si asa , din mers, am sa-ti pun cateva intrebari. De acord?
G.O.: De acord, dar tine pasul: un, doi, un, doi, un, doi…
LM.: Gabriel, dupa nume, multi afirmau ca esti lipovean sau poate ucrainean.
G.O.: Rebenciuc, Velniciuc, Oresciuc, Salciuc, Oseciuc sunt nume din nordul Bucovinei, nume de romani ruteni. Eu sunt nascut in 1950 la Constanta, tata find din Pascani si mama din Galati. Parintii lor se trag din nordul Moldovei Mari, de pe taramurile lui Eminescu, Alecsandri, Neculce. Deci, dupa radacini sunt Moldovean, dupa locul nasterii, Dobrogean, dupa cultura si educatie, Regatean, dupa filogeneza, Latin si acum, dupa cetatenie, Canadian, iar dupa ideolect, Romano-American.
L.M.: De ce ai devenit actor si nu inginer sau altceva? Tot Destinul?
G.O.: Sigur ca da , eu cred in Destin. Tata voia sa devin inginer , mama, doctor, iar bunica, preot.Dar ca sa nu supar pe nici unul, m-am facut actor! Ca actor, pe ei i-am facut fericiti, in schimb am suparat pe altii ce se credeau mari si tari, destepti si puternici si mai ales …nemuritori. Eu cred in Destin, dar nu intr-o predestinare oarba si implacabila! Dumnezeu iti arata usa la care sa bati, dar nu ti-o si deschide! Asta depinde de tine! Iti arata drumul in viata, dar depinde de tine daca il urmezi sau nu. Si dupa ce ti-ai ales drumul, tu insuti decizi daca vrei sa mergi ca melcul, la pas sau sa alergi !
L.M.: Bine, dar cum ti-ai dat seama ca drumul tau este scena sau ecranul?
G.O.: Adevarul este ca de la trei ani, dupa ce parintii mei au divortat, am fost crescut de coana Margareta, bunica din partea mamei, la Braila, intr-o adevarata saracie cu luciu. Iti spun sincer, au fost zile si zile cand n-am baut decat un ceai si acela fara zahar. Dar din toata saracia, pe la cinci ani, bunicuta m-a dus la primul film din viata mea, Titanicul, facut in 1953 la Hollywood de regizorul american de origine romana, Jean Negulescu. Impresionat pana la lacrimi, am intrebat-o: Dar cum se face ca acela care a fotografiat pt noi toata istoria asta nu s-a inecat si el ? Atunci bunicuta mea cea scumpa si draga mi-a explicat ca atunci cand s-a facut “fotografierea” asta, de fapt nimeni nu s-a inecat, ca cea ce am vazut este o prefacatorie, o reconstituire a adevaratei catastrofe din 1912, cu actori, machiaj, trucaje, costume de epoca… Fascinat de acest mecanism colosal de a povesti in imagini o istorie adevarata, i-am spus bunicii ca mi-ar place sa ma fac si eu actor, dar sa nu-mi ceara nimeni sa ma inec la sfarsitul filmului. Apoi,in fiecare sambata mergeam la strandul di pi Dunare, ca sa invat sa inot, si in fiecare duminica, la cinema-ul di pi centru orasului, ca sa ascult o alta poveste in imagini. La cinema aveam dreptul sa ramanem “in continuare”, deci, cand filmul era bun, il vedeam de doua, trei ori, una dupa alta.Astfel, cinema-ul mi-a dat cei sapte ani de-acasa, cultura, istorie, orizont fara bariere, granite si dogme,viziune realista despre viata, mi-a dat libertatea spiritului si a minti, creativitate, imaginatie si tenacitate . Asa ca, atunci cand am intrat in scoala primara, eram cu mult mai dezghetat decat ceilalti copii ce nu vazusera niciodata un film cu sau fara inecati. Astfel pot spune ca Cinema-ul mi-a fost tata si mama, hrana si refugiu, haina si lumina.
L.M.: Bine,dar cum ai debutat in meseria de actor, caci stim cu totii nu era usor de ajuns in lumina scenei?
G.O.: Intr-o buna zi, pe la opt ani, toarsa invatatoare, mi-a spus sa vin a doua zi cu bunica la scoala. Am inceput sa ma fac ca miorlai si i-am zis ca habar n-am cine a spart geamul de la cancelarie si ca daca-i zice lu bunica ca eu l-am spart eu nu mai vin niciodata la scoala. Atunci toarsa m-a tras de o parte si mi-a zis ca se cauta copii dezghetati, blonzi, cu ochi albastri pentru un film ce se va face la Brailita cartierul rau famat al Brailei. A doua zi, bunica m-a privit cu atentie si a constatat ca eu corespund celor trei criterii cerute. M-a luat de mana si m-a dus la Palatul Culturii, pi centru, pi dreapta, vis a vis di cinema unde un nene inalt si slab, care putea a mahoarca, m-a intrebat cum ma cheama, cati ani am si daca stiu sa arunc cu cutitul. Saraca coana Margareta, aproape ca a lesinat cand a vazut ca nepotelul ei cel scump si drag scoate din buzunar un cutit adevarat, il arunca si, culmea, il si infige in tocul usii. Nenea cu mahoarca a stropit-o cu apa si cand si-a revenit, a fost mandra de mine,caci i-au zis ca sunt ales si ca peste cateva zile va trebui nu numai sa arunc cu cutitul dar si sa ma fac ca ma bat cu alti copii de pe maidan, dar ca trebuie sa para o cafteala adevarata. Atunci am inceput sa inteleg ca, in filme, ca si in viata, trebuie sa te prefaci dar sa para adevarat Unii numesc asta talent, altii lupta cu viata! Cu banii castigati, bunica mi-a cumparat o sapca noua si o minge de fotbal pe care mi-a furat-o vecinul meu Ilie-cap de fier, batausul cartierului, pe care l-a calcat tramvaiul anul urmator in fata bisericii Sfantul Stefan, unde, in colt era un bacan ce vindea baclavele, halvita si braga rece de la gheata.
L.M.: Deci nu Zidul a fost debutul tau, ci un alt film ce s-a facut la Braila. De cine? Cum s-a chemat?
G.O.: Codin
L.M.: Codin? Filmul inspirat din viata si opera lui Panait Istrati ?
G.O.: Da, o coproductie romano-franceza, regizata de Henry Colpy, cu Alexandru Platon in rolul principal si cu Gabriel Oseciuc in rolul 42: un copil proaspat dezghetat!
L.M.: Codin este un remarcabil film de epoca, un film de neuitat, ce ne-ar face mare placere sa-l revedem la Festivalul Filmului Romanesc de la Montreal. Si, deci, ai jucat in Codin multumita bunicii, toarsei invatatoare sau lui Panait Istrati?
G.O.: Multumita Destinului ce a ranjat ca acest film sa se faca la Braila, exact atunci cand eu aveam nevoie de o sapca noua .
L.M.: Deci dupa liceu ai plecat la Bucuresti sa dai la Institut din pasiune actoriceasca descoperita in Codin ?
G.O.: Nu, nu din pasiune, de frica! In vremea acea Braila avea un nivel de criminalitate foarte ridicat. Toata lumea purta cutit ca sa se apere. Si, uite asa, aparandu-ne unii de altii, in fiecare zi, prin fata casei noastre, trecea spre cimitirul Sfantul Constantin, fanfare,bocitoarele si dricul cu cei patru cai mascat. La coltul strazii, in fata casei noastre, cortegiul se oprea si se impartea pomana. Pe la zece ani devenisem specialist:cu cat ziceam pe un ton mai convingator si cu lacrimi in glas Dumnezeu sa-l ierte! sau Sa-i fie tarana usoara!, cu atat portia mea de coliva era mai mare. Mortul sa traiasca: in sfarsit mancam si eu pe saturate! Dar trebuie sa va spun ca pomana de la Braila a castigat multe premi internetionale, la mari festivaluri de pomanageala. Premii pentru prezentarea estetica si pentru design, pentru numarul mare de bomboane/cm2 si mai ales pentru lipsa de colesterol ce ne ajuta in lupta noastra zilnica contra obezitati! Bunica imi zicea adesea: Daca dupa liceu nu te duci repede la o facultate, ceva, la Braila n-ai decat trei posibilitati:sa ajungi ori la bal, ori la spital, ori la morga-n galantar. Si cu toate ca dupa Codin, tot la Braila am mai jucat in alte doua, trei filme, printre care si Padurea de piatra, de Andrei Blaier, unde tot din aceleasi trei criterii am facut pe neamtul, zic, cu toate acestea, imediat dupa liceu, nu ma simteam pregatit pentru a da la Institutul de Teatru si, ca sa nu ma ia in armata, ca-mi trimisesera deja ordin de recrutare, mi-am luat lumea in cap si am plecat pe alte meleaguri. Am colindat prin toata tara. Pe la Galati, Suceava, Cluj, Turda, Brasov, Sibiu, dar, va spun sincer, pomana lor nu se compara cu cea de la Braila, iar caii lor nu sunt mascati! In urma mea toata lumea a intrebat-o pe coana Margareta: Bine domnule, juca in filme roluri de dezghetati, avea deja doua sepci de purtare si una de duminica, manca coliva in fiecare zi, ce mai tura vura, domnule, o ducea binisor! Pai bine domnule, dar daca o ducea asa de bine, de ce-a plecat domnule, ce-i lipsea domnule?
Doi ani de zile Militia noastra draga m-a cautat acasa la Braila, in plina noapte, ca sa ma ia in armata, sa apar tara de puteri straine ce voiau sa puna stapanire pe papusoiul din Balta Brailei, dar bunica stia ca sunt plecat sa dau la Facultatea de Sport, deci cauta nene la Bucuresti acul in carul cu fan, caci eu ajunsesem la Constanta orasul meu natal, la Marea mea cea Neagra. Acolo inca o data Destinul mi-a intins mana Teatrul de revista Fantasio cauta tinere talente. M-am prezentat la concurs si m-au pus sa le povestesc o intamplare adevarata din viata mea. M-am prefacut ca miorlai si le-am zis ca eu am fost un copil sarac, ca n-am avut nici tata, nici mama si ca de fapt pe mine m-a facut o bunica! Apoi le-am povestit chestia cu sapca, cu Ilie-cap de fier, cu coliva si mai ales cum am ingropat-o eu singur pe bunica, ca groparul pe care-l platisem cu 50 de lei s-a imbatat, si-a spart capul si l-a luat salvarea. Am incheiat cu un profund Dumnezeu s-o ierte si sa-i fie tarana usoara, spus pe un ton convingator, cu lacrimi in ochi. Ceea ce m-a mirat la examenul acela este ca eu aproape minteam cu credinta, cu naturalete ca plangeam, pe cand ei se tavaleau de ras. Eh, important este ca m-au acceptat si ca bunica a fost inca o data mandra de mine, dar a tinut-o sus si tare cu facultatea de sport, ca papusoiul era in floare si intre timp puteri straine aveau alte treburi de rezolvat. Dar de armata n-am scapat. Am facut-o mai tarziu “la seral “! Acolo, la Fantasio mi-am facut ucenicia scenica jucand, pentru inceput, intr-o comedie muzicala pentru copii si tineret intitulata Muschetarii Magariei sale de Ion Lucian unde am jucat in regia si coregrafia lui Cornel Patrichi rolul Cainelui prost. (…) De ce radeti ?! In teatru, ca si in viata, e mai bine sa faci pe Cainele prost decat pe Porcul ingamfat sau pe Zmeul puternic! Atunci am descoperit diferenta intre teatru si film, de asemenea, placerea de a juca, de a canta, de a dansa in fata publicului ce te recompenseaza pe loc cu aplauzele sale. Copiii ieseau de la spectacol cu lacrimi in ochi de atata ras, lacrimi de fericire caci Cainele cel prost l-a invins pe Lupul cel nesatul si pe Vulpea cea sireata si a facut sa triumfe binele, justitia si libertatea! Acolo, la Fantasio, la Aurel Manolache -director, compozitor si om extraordinar -, privindu-l din culise pe Jean Constantin, atunci vedeta incontestabila a Teatrului, a Litoralului si mai tarziu a intregii Romanii, am descoperit patosul si flacara cu care el credea si isi juca personajul.Atunci am inteles ca pentru a juca Hamlet, printul Danemarcei sau Nelu Baronul, bisnitar de Constanta, trebuie sa crezi cu nebunie in intelepciunea personajului si sa joci cu intelepciune nebunia lui. Incepand cu Fantasio, am descoperit fericirea de a fi folositor contemporanilor sai si ca, facandu-i sa rada sau sa planga, poti sa-i faci fericiti, sa le deschizi orizontul, sa-i faci sa uite un pic de necazurile lor. Acolo, la Fantasio, am cunoscut prima oara bucuria de a imparti bucurie, fericirea de a imparti fericire! Aveam un servici, un salariu,turnee pe Litoral si-n toata tara, intr-un cuvant, am inceput sa traiesc cu adevarat,sa fiu fericit!
L.M.: Si uite asa,dupa doi ani de ucenicie scenica, in 1973 ai dat la Institutul de Teatru si Cinema, ”Ion Luca Caragiale” din Bucuresti,unde ai intrat primul si ai terminat primul din promotia ta, cu 10 pe linie, nota maxima. Imi inchipui ca fericirea ta a atins un alt nivel?!
G.O.: Scuza-ma dar de unde stii cum am intrat eu la IATC?
L.M.: De la un fost elev de-al tau pe care, mai tarziu, dupa ce ai terminat Institutul, l-ai pregatit pentru examenul de admitere si care mi-a vorbit de tine cu mare respect si recunostinta, Stelian Nistor, care a fost pentru cativa ani actor si director al Teatrului Notara din Bucuresti.
G.O.: Sunt impresionat sa aflu ca fosti mei elevi nu m-au uitat si ca mica mea contributie pedagogica i-a ajutat la a intra la IATC si implicit la declansarea carierei lor in lumea teatrului si filmului romanesc.
L.M.: Gabriel dar la ce ti-a ajutat IATC-ul? Caci au fost actori mari care nu au trecut pe acolo si publicul oricum i-a iubit si adorat ? Jean Constantin este un bun exemplu!
G.O.: Jean Constantin zicea ca nu a facut Institutul ca n-a avut fata istorica! Grigore Vasiliu Birlic, Colea Rautu, Ilarion Ciabanu, Sergiu Nicolaescu, de asemenea n-au facut Institutul. Oricum, talentul isi spune cuvantul si este foarte bine ca se poate deveni actor si fara sa faci scoala. Institutul de Teatru trebuie sa fie o trambulina si nu o bariera pentru adevaratele talente. Dar toti acesti colosi sunt actori care s-au jucat pe ei insisi in toate rolurile, in toate filmele lor. Louis Jouvet, Arletty, Jean Gabin, Alain Delon, Edward G.Robinson, Marlyn Monroe, John Wayne, de asemenea, sunt actori care au tras personajul la puternica lor personalitate, si nu s-au dus ei la personaj. De la un rol la altu, n-au facut decat sa-si schimbe costumele si publicul oricum i-a iubit si adorat si este foarte bine ca a fost asa. In schimb,o formare academica de patru,cinci ani te invata cum sa te duci tu la personaj, nu sa-l tragi pe el la tine, cum sa renunti la propria-ti personalitate, cum sa intri cu adevarat in pielea personajului, cum sa fii de nerecunoscut de la un rol la altul. Astfel paleta ta de actoriceasca devine foarte variata ,deci, poti juca cu usurinta un print sau un cersetor,un taran sau un muncitor,un om bun sau un criminal,un tanar sau un batran,un preot sau un betiv, un geniu sau un idiot, un roman sau un strain, un stapan sau, de ce nu, un caine. Institutul iti aduce cultura, istorie, sistematizare, instruire, disciplina, educarea memoriei, a vocii si a corpului, capacitatea de a improviza, cunoasterea actorilor si a regizorilor ce ne-au precedat, cunoasterea dramaturgiei si cinematografiei ramanesti si universale, etc.
L.M.: Multumesc! M-ai convins! Gabriel Osenciuc, o ultima intrebare; pe cine ai avut ca profesori?
G.O.: Cu mare emotie si recunostinta as incepe cu doamna Zoe Anghel Stanca care ne-a invatat in primul si in primul rand cum sa fim noi insine, sa nu imitam pe nimeni. Ii multumesc din tot sufletul meu pentru talentul ei de pedagog, rabdarea, obiectivitatea si generozitatea ei intelectuala.Dar nu pot sa nu pomenesc si alti profesori ce si-au adus direct sau indirect contributia la cizelarea personalitatii noastre actoricesti:Mony Ghelerter, July Badian, Pelegrini, Stefan Velniciuc, Petre Gheorghiu, Octavian Cotescu, Dem Radulescu, Mircea Dragan, Mihai Berechet, Ion Cojar si mai ales Radu Beligan, profesori ce merita un loc de cinste in Pantheon-ul Scolii Romanesti de Teatru, Film si Televiziune. Si uite asa multumita bunicii, toarsei invatatoare, lui Panait Istrati, Brailei, Constantei, IATC-ului am descoperit secretul fericirii: pe scena, ca si in viata, trebuie sa iubim ceea ce facem si sa facem ceea ce iubim !
…………………………………………………………………………………………………………………………………… .
L.M.: Gabriel Osenciuc, in numele cititorilor nostri, iti multumesc ca ne-ai permis sa alergam alaturi de tine pe meleagurile pitoresti ale copilariei tale si iti propun ca in numarul urmator sa ne povestesti despre perioada tineretii tale, despre filmele tale, despre cei 11 ani la Teatrul National din Bucuresti, despre cum ai ajuns sa joci alaturi de Gheorghe Dinica, Coca Andronescu, Carmen Stanescu, Radu Beligan, Valeria Seciu, Amza Pelea, Toma Caragiu…, despre cum ai ajuns regizor de teatru si film, despre Televiziunea Romana, daca vrei, despre familia ta si ,mai ales ,te rog sa raspunzi la intrebarea la care toata lumea asteapta raspunsul tau: ”Bine domnule, dar daca o duceai asa de bine, de ce-ai plecat, ce-ti lipsea domnule?” Vorbesc singura! Gabriel Oseciuc a plecat deja caci are o filmare de noapte. Fuge si alearga si sunt convinsa ca, precum Alergatorul de la Maraton, el are un mesaj important de transmis contemporanilor sai. Deci, cu Gabriel Oseciuc, pe curand, in numarul viitor.
SURSA:
http://www.tribunanoastra.freeserver.../no33/gosf.htm
01 Nov 2005, 12:23
Excelentä contributie!
Copyright© 2000-2024 Cinemagia® 
