„Oh, Ramona!” - regia Cristina Jacob

[mirodoni]

Oh, Ramona! - ce mă fac cu tine!

„Oh, Ramona”, regizat de Cristina Jacob, este un film pentru adolescenți! Aceasta pare să fie, de fapt chiar și este, o justificare pentru un nivel foarte scăzut al unui film. Mi se pare o jignire la adresa adolescenților, și nu e vorba numai de filmul românesc!

Calitatea unui film nu e corect să fie raportată la „calitatea” spectatorilor. Un film trebuie să fie „bun”, indiferent cui se adresează.

Desigur, cu o anumită categorie de vârstă, cum ar fi copilăria sau adolescența, maturii, care au trecut deja prin viață, trebuie să fie îngăduitori, pentru că nimeni nu s-a născut atotștiutor! Numai că filmul despre care discutăm nu a fost făcut de niște adolescenți, ci de oameni în toată firea!

Dar să vedem ce e bine și ce nu e bine în acest film, din punct de vedere cinematografic. Dar ce înseamnă „bine”?

În accepțiunea mea, „bine” înseamnă credibil. Nu adevărat, nu corect, ci credibil, plauzibil, convingător, dar și cât mai original, mai nou.

Nu mă interesează cum e cartea lui Andrei Ciobanu, „Suge-o, Ramona!”, dar constat că regizoarea a ales să facă o comedie „spumoasă”, lucru deloc ușor. De fapt, ce-i ușor în comedie?! Deși într-o astfel de comedie, de suprafață, este acceptată cu ușurință exagerarea, ca procedeu artistic, apare riscul lipsei de originalitate.

Astfel, Andrei, „adolescentul timid” este prezentat neapărat cu ochelari! Nu că n-ar fi corect, așa este. Copiii, adolescenții miopi, au mai puțină încredere în ei, dar interpretului Bogdan Iancu i-au dat niște ochelari falși, cu geam plat, iar acest lucru întotdeauna se observă pe ecran. Asta intră la categoria „lasă că merge, e un film pentru adolescenți, o comedie!”

Păstrând cronologia, trebuie să pomenesc secvența de început a filmului, în care, tinerii dintr-o discotecă dau năvală în toaletă să vadă ce a făcut Andrei în WC. Aici nu mai este vorba de exagerare ca procedeu artistic, ci de faptul că nu este adevărat ce e adevărat, ci e adevărat ce pare adevărat. Și nu pare adevărat! Nu-mi imagenez că niște tineri din zilele noastre ar face așa ceva! E drept că toaleta era una jegoasă, comună bărbați - femei, apa nu curgea, WC-ul era înfundat, dar secvența era dintr-unul din multele filme mizerabiliste ale cineaștilor noștri consacrați, nu din acest film, cum aveam să constat ulterior. Secvența este gen „eu sunt Cristina Iacob, am vândut sute de mii de bilete la „#Selfie” și „#Selfie 69”, am spectatorii mei, așa că pot să le arăt și-un că...at, că ei tot vin!”. Similar celeilalte concepții: „eu aduc premii internaționale, așa că pot să v-arăt și-o p...lă, că voi tot mă elogiați!”

Dar, scenariul, scris de Andrei Ciobanu, Alex Coteț și Cristina Iacob, părăsește această linie dramaturgică, păstrând, însă, exagerările specifice unei astfel de comedii. Adică, fata grasă chiar e grasă, bagă în ea, la propriu, cu toptanul, pe gură, respectiv mâncare, să nu se înțeleagă altceva! Deloc supărător, pentru spectatorii... supli! Sau, mama, care povestește cu lux de amănunte viitoarei nurori, cele mai jenante situații din copilăria fiului ei. La limită, refuzul lui Andrei de a avea o relație sexuală de ocazie, pretextul pentru „intrigă”.

De aici, povestea devine acceptabilă, ținând cont de scopul propus, adică spectatori cât mai mulți, dar fără a neglija obligația de a le oferi acestora un spectacol cinematografic. Și realizatorii reușesc, într-o bună măsură, acest lucru, începând cu alegerea interpreților principali, dar și a figuranților, menținerea ritmului alert, evitarea intențiilor moralizatoare și, de remarcat, evitarea vulgarităților gratuite.

Apreciez decizia de a nu folosi titlul original al cărții. Acesta, titlul original, nu depășește conotația injurioasă, pe când titlul filmului susține tema. Dacă o carte poate fi ținută la sertar, un film este întotdeauna la vedere. Ce-ar fi însemnat să vezi pe toate afișele și bennere o astfel de înjurătură, și să te mai numești și Ramona!

Chiar eram îngrijorat de declarația publică făcută de „scriitor” privind utilizarea vocabularului real al adolescenților de astăzi, ca și cum acest lucru ar fi un mare merit. Surprinzător, tocmai datorită temei abordate, nimic nu este vulgar în acest film. Nici măcar înjurătura! Asta nu numai în comparație cu filmele românești cu pretenție de „artă”, dar și cu filmele străine „cu adolescenți”.

Nu mi se pare ciudat ca „tineretul de astăzi” să aibă în cap... numai sex! Ca în orice „domeniu”, și aici se impune dobândirea unor „abilități”, iar pentru aceasta este nevoie de „exercițiu”.

Într-o carte este foarte ușor să expui evoluția unui personaj pe o perioadă foarte lungă de timp, dar într-un film este mult mai greu. De aceea, cartea trebuie „adaptată”, cu unele pierderi planificate. Cu ceva talent, aceste pierderi pot fi compensate, uneori chiar cu vârf și îndesat.

În acest film, transformarea adolescentului timid într-un „macho”, rămâne mai mult la nivelul comentariului din off, în schimb, maturizarea fizică a personajului, cu trecerea timpului, este vizibilă cinematografic. Nu la modul ideal, dar, oricum, mai mult decât la nivelul bunei intenții. Soluția ar fi fost restrângerea perioadei de timp, nu era necesar ca personajul să ajungă... scriitor.

„Oh, Ramona” este un film reconfortant, fără ură sau ranchiună, deși se împart și ceva pumni pe parcurs.

Faptul că filmul este vorbit în engleză nu cred că are vreun efect negativ sau pozitiv, deși eu l-aș fi preferat în română. Înțeleg că este vorba de o soluție „tehnică”, pentru că în film joacă și actori străini. S-ar fi rezolvat, dacă se găsea un pretext pentru personaje de altă origine, dar asta însemna un scenariu... original, ceea ce e cam greu la noi. La noi, scriu scenarii producătorii, care sunt și regizori, sau apelează la rudele sau prietenii lor. Nu organizează nimeni concursuri de scenarii! Și-atunci, de unde originalitate?!