SECRETUL FERICIRII - de Vlad Zamfirescu

[mirodoni]

„Secretul fericirii” - regia Vlad Zamfirescu

La Cinema(teca) Eforie standardele sunt mai ridicate, minimum 6 spectatori, nu 2 ca la Europa. Când am ajuns, începuse vânzarea biletelor, semn că baremul fusese atins. Printre cei care se îndreptau spre intrarea în sală era și o persoană între două vârste și două sexe, judecând după costumație și coafură. Avea în spate un rucsac supraetajat și două genți voluminoase în mâini. În sală, s-a așezat pe 3 scaune și a început să înfulece tacticos dintr-un sandvici cu de toate. Înainte de a se stinge lumina, a mai intrat un tânăr, foarte tânăr, dar stingher. Era prima zi de proiecție a noului film, „Secretul fericirii”, debutul regizoral al actorului Vlad Zamfirescu, pe care mulți îl cunosc de la tv, serialul „Inimă de țigan”.

Nu titlul de secol XIX m-a atras, ci m-a împins preocuparea mea de a vedea toate filmele românești, și de a și scrie despre ele, în condițiile în care criticii profesioniști practic nu se mai ocupă de această categorie de filme. Excepție, cazul celor premiate în afară, sau ale prietenilor lor. Despre filmele slabe se jenează să scrie, probabil dintr-o solidarizare de breaslă.

Nu știu care titlu ar fi fost mai potrivit, poate „Secretele prietenilor”, pentru că, oricum, nu este vorba de secretul fericirii, iar între prieteni nu ar trebui să fie secrete, dacă sunt prieteni. Nici cu sinopsisul nu prea sunt de acord, pentru că resursele de fericire nu sunt limitate, și nu e obligatoriu să se bazeze pe nefericirea altora, pentru că fericirea în sine nu există. Dacă filmul mi-ar fi demonstrat aceste lucruri, și n-ar fi rămas doar la nivel de enunțuri pentru a întreține o discuție, atunci mi-aș fi schimbat părerea.

Filmul începe cu o discuție banală între doi bărbați pe o terasă de bloc frumos amenajată, la o oarecare înălțime deasupra orașului. Folosirea unor titluri, pe stil vechi, „insert tipărit”, sau „cartoane”, gen „1.toma și david”, „2.ana și toma”, ne atrage atenția că suntem într-o sală de cinema, iar pe ecran rulează un film, așa că nu trebuie să luăm de bun tot ce vedem și auzim, e o convenție, ca la teatru. Ce m-a deranjat a fost doar lipsa majusculei la numele proprii, modă apărută pe vremea lu’ tovarășu, în generice de film sau copertă de carte, și, iată, și acum considerată o mare găselniță artistică, desigur, în lipsa altora!

Cei doi, adică Toma, interpretat de Vlad Zamfirescu, și David, interpretat de Theo Marton, vorbesc despre fericire. De fapt, mai mult Toma, care vrea să spună cât de fericit este el, și cum are el tot ce-i trebuie. Inclusiv acea terasă de bloc, o soție iubitoare și sexi, Ana, interpretată de Irina Velcescu, și doi copii minunați, cum, de altfel, are și David o soție, care nu apare în film, și două fetițe.

Dar, potrivit teoriei criticului D.I. Suchianu, una din cele 50 de funcții ale cuvântului în film este ascunderea adevărului. Adică, dacă se discută despre fericire și prietenie maximă, înseamnă că ceva nu este în ordine.

Replicile personajelor par adesea că ajung într-o fundătură, dar scenaristul,
Alexandru Popa, găsește contrareplici care ridică tensiunea la un nou nivel, captând permanent atenția spectatorului, ce-i drept, și cu o interpretare actoricească pe măsură. Astfel, se dezvăluie treptat, treptat povestea și, mai ales, caracterul personajelor. Chiar dacă începutul filmului este destul de lejer, pe parcurs, ceva te face să te aștepți la un final contondent.

Rămâne ca spectatorul să analizeze ulterior fiecare personaj, să găsească argumente pro sau contra, justificări sau sentințe, până la urmă, potrivit propriilor lor concepții despre viață și fericire.

Nu am citit romanul cu același titlu al lui Alexandru Popa, și nici ceilalți spectatori nu cred că l-au citit, așa că m-am limitat să comez filmul, dar fără a-l povesti. Desigur, și filmul s-ar fi putut desfășura în cronologia faptelor, dar ar fi rezultat cu totul și cu totul alt film.

La final, l-am întrebat pe tânărul spectator ce vânt l-a adus în sala de cinema, și dacă i-a plăcut filmul. Mi-a spus că este de câteva săptămâni student în București și că în provincie nu prea mai sunt cinematografe. Așa că și-a luat abonament și a văzut deja multe filme la preț redus. Despre „Secretul fericirii” mi-a spus că a fost interesant și mult mai captivant decât „Sieranevada”, care de asemenea se desfășoară într-o singură locație, dar e mult mai lung. De unde rezultă că, în cazul filmelor, lungimea nu contează, ci contează ca spectatorul să fie interesat de ce se întâmplă pe ecran, sau măcar de ce se vorbește pe ecran.

Nu am înțeles, totuși, ce a costat 350 de mii de euro, și de ce a durat 3 ani realizarea filmului.
În rest, așteptăm provincia!

[lili22]

Cum nu ma uit la seriale gen Inima de tigan stiu ca Vlad Zamfirescu e fiul lui Florin Zamfirescu. Motiv pentru care joaca intr-o piesa de teatru cu Maia Morgenstern , Raluca Aprodu(prietena lui Istodor).
Nu am inteles daca a ajuns sa faca un film bun sau prost, dar ocupat cum e, inteleg de ce au fost necesari trei ani.

[carmen_angelus_romila]

Referindu-ma putin, cu voia dumneavoastra, la regizorul acestui film, Vlad Zamfirescu, se pare ca, realizat ca actor, acesta, merge mai departe si, avand toate ingredientele necesare, are talent si la conducerea pupitrului tehnic, dovedind faptul ca este un bun urmas al tatalui sau, somitate la randul sau al breslei cineastilor romani de teatru si film.

[lili22]

Sigur ca da...Adica odraslele "somitatilor " devin de la nastere viitoare somitati in acelasi domeniu.Bine ca stim sa nu ne mai complicam viata cautand talente noi.Numai ca legile geneticii sunt putin mai complicate si au decis ca talentul nu se mosteneste decat foarte rar.Poti avea talent si daca te-ai nascut intr-o coliba africana.
La noi conteaza pilele si relatiile.