Interviuri

[keepwalking]

Voi publica aici o serie de interviuri luate unor scriitori si poeti importanti contemporani.
Nu o fac decat pentru a va furniza unele vorbe interesante ale acestora.
Incep cu Tudor Octavian, un scriitor pe care-l admir foarte mult.

Picătura de ironie
de Gabriel Andronache | 30 iunie 2008

În fiecare seară, citesc câte două-trei povestiri de Tudor Octavian. Îmi respect doza cu stricteţe, tratându-mi depresiile şi ipohondriile cu tabletele eficace ale doctorului de suflete camuflat în postura de „scriitor la ziar“. El le confecţionează între 10 şi 12 dimineaţa, eu le savurez post meridian, la asfinţit. În acest interval de o zi, Tudor Octavian îşi consultă carnetul cu subiecte. De fapt, ne consultă pe noi toţi, pacienţi cărora le prescrie romantismul ironic.

- Toate întâmplările din cuprinsul povestirilor dumneavoastră par foarte veridice. Câtă ficţiune şi câtă realitate se află la originea lor?
TUDOR OCTAVIAN: - Există o butadă în lumea literară care vorbeşte de 1% inspiraţie şi 99% transpiraţie. Eu aş reconsidera formularea şi aş spune că inspiraţia e totuna cu transpiraţia. Eu nu pot trăi, literar vorbind, fără carnetul cu subiecte.

- Spuneaţi undeva că, lucrând la un ziar, cel mai greu este să găseşti subiecte. Cum aţi reuşit să descoperiţi sute de subiecte, atât de diferite între ele?
- Cred că oamenii se pot împărţi în două categorii mari: cei care caută în permanenţă subiecte şi cei pe care îi caută subiectele. Cred că, pur şi simplu, am două minţi în cap: una care consumă realitatea fără a-i altera mecanismele şi una specializată în reflectarea situaţiilor şi momentelor de impact.

- La un moment dat, un ziarist vă copia editorialele şi le semna cu numele său. Ce sentimente aţi avut faţă de acest furt, dezagreabil în esenţă, dar, totuşi, măgulitor?
- Într-adevăr, când lucram la România Liberă, a existat un domn destul de ţâfnos care îmi prelua editorialele şi le semna el, spunându-mi că îmi face astfel un serviciu. Am aflat prea târziu pentru a avea un vis-a-vis cu această situaţie.

- Poate că e doar o impresie de-a mea, dar celebrul personaj Vasile B. călătoreşte destul de des cu trenul la Iaşi. Există un motiv anume?
- Există o situaţionare moldovenească a personajului Vasile B., plecând de la faptul că, de multe ori, cu ani în urmă, am făcut ruta sud-nord. Îmi este familiară atmosfera moldovenească. De pildă, eu nu ştiu ce înseamnă un transilvan, un clujean. În schimb, psihologia moldovenească îmi este prielnică mie.

- De ce aţi ales această formă comprimată de manifestare, cea a tabletelor?
- După ‘90 am călătorit destul de mult şi am înţeles înaintea generaţiei mele ce o să urmeze. Era evident că tirajele vor cădea, iar ziarele vor rămâne o instituţie foarte influentă. Am găsit o soluţie de supravieţuire. Iar faptul că scriu zilnic a creat o dependenţă care îmi produce satisfacţie.

- Sunteţi din Brăila, un loc de care sunteţi mândru. Pare a fi o zonă ce încurajează apariţia oamenilor de spirit, tăioşi, ambiţioşi, dar şi sentimentali. Cum priviţi acum acest punct de plecare?
- Trecând anii, te trage înapoi locul din care ai plecat. Cu cât suntem mai departe, cu atât e mai mare această chemare. Să vă spun ceva... Am fost recent la Brăila, chiar în locul în care exista cândva casa în care m-am născut. Am trecut pe acolo şi am început să pipăi, să măsor cu pasul, căutând încăperile casei mele. Simţeam prin asfalt casa mea...

[keepwalking]

Căderea zeilor

de Gabriel Andronache | 28 iulie 2008

Pasionat până la patimă de sport, însă comentator şi analist extrem de lucid, Traian Ungureanu are îndrăzneala de a intra în culise: cât mai e competiţie şi cât ideologie în Jocurile Olimpice? Suntem în anul olimpiadei şi vom asista, probabil, la cea mai discutabilă dintre toate ediţiile. Mai există fair play sau „jocul cinstit“ a devenit joc de interese?

- „Citius, Altius, Fortius“ a devenit mai degrabă o deviză a funcţionarilor care întocmesc bugetele de publicitate ale marilor branduri internaţionale?
TRAIAN UNGUREANU: Deviza olimpică e, ca de altfel întreaga simbolistică de parfum elen şi decor antic a jocurilor, un adaos târziu şi nu o formă de rememorare a virtuţii greco-latine. Problema nu e însă lipsa de legitimitate a devizei, ci lipsa de etică sportivă a olimpismului contemporan. E simplu: atletica, nataţia, sporturile de forţă s-au compromis sub drapel olimpic şi nimic nu poate opri căderea, atâta vreme cât Jocurile sunt atribuite pe criterii politice, susţinute de o reţetă de advertising fabuloasă şi ornate de un panteon dopat.

- Berlin - Moscova - Beijing. Ce trebuie să vedem în această axă temporală? O expresie a propagandei prin sport a regimurilor totalitare sau, pur şi simplu, o rezistenţă a spiritului olimpic, oriunde ar fi el?
- Propaganda totalitară a folosit sportul, dar a pierdut partida cu istoria. E cu atât mai grav că Olimpiada de la Beijing reînnoadă cu o tradiţie aparent defunctă. Beijing, după Tibet, nu poate fi o Olimpiadă democrată, semi-democrată sau vag democrată. Olimpiada din China e un vehicul publicitar la dispoziţia statului comunist chinez. Insă problema manipulării morale şi imaginare prin sport va rămâne aceeaşi şi după JO de la Beijing. Sportul, şi mai cu seamă sportul olimpic, au fost devorate de noua pretenţie a mitologiei moderne care caută supereroi şi lipsă de limite. Le-a găsit şi impus în sport, iar asta a răpit inocenţa marilor competiţii, de la JO la bietul Tour de France.

- Scrieţi într-un articol că „Protestul nu curtează succesul, ci se îngrijeşte de supravieţuirea adevărului“. Să presupunem că un atlet ar face un gest de protest în timpul competiţiei de la Beijing. Cum ar reacţiona oare autorităţile chineze, dar şi „comunitatea internaţională“ în faţa unei sfidări petrecută chiar în mijlocul arenei?
- E simplu de imaginat. Chinezii sunt specialişti în materie şi ar scoate din imagine şi din stadion orice formă de protest. Au şi făcut-o, de fapt, pe toată durata ruşinoasei defilări a flăcării olimpice prin Europa şi Statele Unite. La Atena, Londra, Paris, San Francisco, statul chinez s-a ocupat de protestatari folosind agenţi ai forţelor speciale ale armatei. Statele occidentale au îngăduit această imixtiune umilitoare în numele „idealului olimpic“, iar asta ne spune cum se vor comporta liderii occidentali în cazul unui incident pe stadioanele chineze.

- „Olimpia în exil“. Când şi unde credeţi că Jocurile Olimpice au fost sau vor fi, cu adevărat, acasă?
- În orice caz, la Atena, dar numai dacă vor avea loc de aici înainte la Atena. Această idee a circulat şi a fost suprimată tocmai pentru că marele circ olimpic are nevoie de licitaţia politică şi financiară a candidaţilor. Fixată pe veci la Atena, Olimpiada s-ar apropia de densitatea şi credibilitatea unei instituţii clasice. Vândută o dată la patru ani celui mai bine plasat politic sau candidatului celui mai doritor de imagine, Olimpiada e un produs, un pachet uriaş de recompensare şi o structură profund coruptă.

- Este Olimpiada un fenomen hipertrofiat artificial? A devenit un instrument politic? Cum trebuie să privesc eu, ca simplu spectator, întrecerea din arenă, atâta timp cat în „vestiarele“ competiţiei se fac alte jocuri?
- Spectatorul de rând ar trebui să aibă dreptul la aer. Iar olimpiada se bazează tocmai pe asfixia entuziastă şi pe suprasaturaţia morală. Un public enorm e pus în situaţia de a aproba sau evita orice cuvânt critic, de teama blasfemiei impardonabile. Olimpismul execută un şantaj moral administrat prin toate locurile comune ale moralismului. Tribuna pierde pentru că pe stadion oamenii învaţă mai degrabă lecţia conformismului decât dreptul de a fi liberi. La corp şi la cap, vorba celeilalte mari lozinci confiscate de olimpism.

[Dragomara]

şters!

[keepwalking]

da, ai dreptate, trebuie mentionate cateva date despre ei.
Tudor Octavian e excelent in tabletele sale.

[keepwalking]

hmmm, incercam acum sa postez un interviu mai lung cu Radu Paraschivescu, dar ceva tehnic de pe aici nu-mi ia decat primele randuri...

pun numai linkul:

http://www.ieseanul.ro/saptamanal/bazar-bizar-2503854

[Judex]

Un fel de auto-omagiu aniversar:
http://www.jurnalul.ro/stire-editori...00-522955.html

[raptor]

Bai iudex, de ce nu-i iei tu un interviu lu dan condurache, decat sa dai copy/paste?

[Judex]

De ce nu-ti vezi tu de treaba, mai Hitlerash mic?

[Disciple]

Puneti mana pe "Noul val al cinematografului romanesc" de Mihai Fulger.Interviuri cu regizorii noii generatiiuiu,Mungiu,Muntean,Mitulescu,Hoffer,Por umboiu,etc.

[keepwalking]

http://atelier.liternet.ro/articol/9...hibrituri.html

Cutia de chibrituri

Ruxandra Anton, un interviu cu Ion Sapdaru

23.04.2010

Ion Sapdaru a absolvit în '83 Institutul de Teatru din Chişinău - Republica Moldova, iar la 28 de ani a absolvit şi Institutul de Cinematografie VGIK, Moscova, unde a făcut şi Masteratul în regie. Imediat după revoluţie a venit în România şi s-a stabilit la Iaşi, unde s-a angajat prin concurs ca actor al Teatrului Naţional, dar în prezent este angajat şi regizor la Iaşi şi la Teatrul "Mihai Eminescu" din Botoşani. A montat numeroase spectacole în diferite teatre din ţară (Oradea, Botoşani, Galaţi, Iaşi, Constanţa, Bacău, Chişinău, Strapontina).

În filmul A fost sau n-a fost? este unul dintre protagonişti, alături de Teo Corban şi Mircea Andreescu. Printre numeroasele premii de la alte festivaluri, la Cannes filmul a obţinut: Caméra d'Or şi Label Europa Cinema. Printre premiile importante obţinute ca actor sunt: Premiul pentru cel mai bun rol masculin (Festivalul de Teatru - Ucraina, Festivalul de Teatru Contemporan Braşov ş.a.), Premiul pentru cel mai bun rol masculin (Germania - Cotbus, Franta - Paris, Italia - Roma, Festivalul Filmului de la Siena: Premiul Publicului, Premiul colectiv de interpretare - toate pentru rolul din A fost sau n-a fost?). Pentru regie a primit: Premiul pentru regie - Festivalul Naţional de Comedie - Galaţi, Marele Premiu la Festivalul Internaţional de Teatru Piatra Neamţ, Premiul pentru regie acordat de British Council - Sf. Gheorghe, etc.



A mai jucat în filmele: Hârtia va fi albastră (regia: Radu Muntean), California Dreamin' (regia Cristian Nemescu), 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (regia: Cristian Mungiu), Ho, Ho, Ho / Ho, Ho, Ho (regia: Jesús del Cerro), Amintiri din Epoca de Aur (regia: Constantin Popescu Jr., Răzvan Mărculescu, Ioana Uricaru, Hanno Höfer, Cristian Mungiu), Francesca (regia: Bobby Păunescu), Concertul (regia: Radu Mihăileanu), etc.

Ruxandra Anton: La premiera de la Brăila a filmului A fost sau n-a fost?, la care ai fost tu şi Corneliu Porumboiu, în sală era frig de ne clănţăneau dinţii, apoi la ieşirea din cinematograf, chiar lângă scări, era o canalizare deschisă. Am avut ciudata senzaţie că filmul nu s-a terminat. Asta şi explică succesul peste hotare al filmului românesc: el porneşte chiar din stradă, din realitate. Elimină iluzia. În teatru lucrurile se întâmplă cumva altfel: ludicul reinventează tot. Între timp tu ai jucat în vreo opt filme, dacă nu mă înşel, ai regizat spectacole, ai şi scris o piesă, ai şi regizat-o şi chiar ai revenit pe scenă ca actor. Cum de reuşeşti să te împarţi între toate astea?

Ion Sapdaru: Între timp am jucat în vreo 15 filme dacă e sa fiu corect, desigur de diferite valori, dar mie mi-s dragi toate pentru că, vai!, acest nesperat viraj spre film a fost, pentru mine atât de neaşteptat, atât de brusc încât, pe cuvântul meu de onoare!, uneori mă ciupesc. A fost sau n-a fost? - foarte puţini au înţeles că filmul acela nu era despre revoluţie, ci despre ce se întâmplă azi în sufletele românilor. Revoluţia era un fundal, o temă muzicală dacă vrei. Obedienţa, tristeţea aceea nesfârşită şi mila dostoievskiană pe care o are Porumboiu în poveştile lui pentru oamenii simpli, iată ce-mi mai amintesc de la filmul acesta.

R.A.: Care ar fi diferenţa dintre jocul de pe platou şi cel de pe scenă?

I.S.: E ca scrisul. În teatru apeşi peniţa mai tare ca să iasă buchiile mai pregnante, mai rotunde, în film nu trebuie să apeşi ca să se vadă. De asta se ocupă aparatul de filmat. Aş compara camera de filmat cu o cutie de chibrituri. Dacă iei cutia de chibrituri în serios, eşti penibil, daca n-o iei în serios, e periculos. Bine, este o întrebare care mi se pune des şi tot de atâtea ori încerc să sintetizez un răspuns, dar tot de atâtea ori văd că nu sunt în stare sa fiu limpede. E un anume mixaj de mimică, stare interioară, gest, ton, etc. În teatru joci mai gros, în film mai subţire, dacă e să explic ţărăneşte.

R.A.: Ultimul film în care ai jucat a fost Biblioteque Pascal, în regia lui Szabolcs Hajdu, distins cu trei premii la Hungarian Film Week şi selectat la secţiunea Forum la Festivalul de Film de la Berlin. Cum a fost primit filmul acolo?

I.S.: Foarte bine. Hajdu e un băiat senzaţional, e un puşti de fapt, puţin cam teribilist, nu umblă după onoruri şi detestă gloria imediată. A trimis filmul la secţiunea Forum tocmai din spirit de nonconformism, aceasta fiind o secţiune mai rebelă la Berlinale. După vizionare însă, într-o sală de 800 de locuri, arhiplină, toţi şi-au pus întrebarea de ce acest film n-a fost înscris la Ursul de aur. Filmul este extraordinar, cu o poveste teribilă despre o fetişcană din România care a ajuns să lucreze la Liverpool, într-un bordel de lux unde toate prostituatele sunt personaje literare.

R.A.: Ce rol ai avut în acest film şi ce parteneri de joc?
I.S.: Am jucat un funcţionar de la "Protecţia copilului" care nu crede în terifianta poveste a prostituatei şi pentru a o ajuta să-şi recapete copilul o pune să inventeze o istorie-clişeu: am fost dusă cu forţa la Liverpool, m-au forţat să mă prostituez, am fugit când am avut ocazia, etc. Eu apar în finalul filmului, e o scenă tensionată şi am lucrat-o cu Hajdu la milimetru. E un regizor meticulos care nu iartă nimic. În film mai joacă Oana Pellea care are un rol superb, Răzvan Vasilescu - bun şi el - Andi Vasluianu - excelent!.

R.A.: Când va fi premiera lui în România?
I.S.: Cred că în vară la TIFF.

R.A.: Care e protocolul nemţilor faţă de invitaţi? Sau şi acolo ai suportat tu toate cheltuielile?
I.S.: Nemţii? Nu ştiu. Toate cheltuielile au fost suportate de producătorii filmului. Şi ne-au tratat foarte omeneşte.

R.A.: Între cele două festivaluri, Cannes şi Berlin, care ţi se pare mai puţin scorţos? Poţi să iei în calcul şi alte festivaluri de film, dacă vrei, la care ai ajuns.
I.S.: Cannes-ul e scump. Berlinul e scump şi ieftin. Ca oraşe. Ca festivaluri, Berlinul e mai democratic, deci mai puţin scorţos. Erau berlinezi care mi-au dat senzaţia că nici nu ştiau că-i festival la ei în oraş. Glumesc, desigur. Cannes-ul însă, respiră film şi mănâncă celuloid. Am avut şi o viziune: după festival oraşul ăsta dispare pentru că nu mai are nici un rost. Ştii!, ca plajele din Mamaia, toamna târziu, când sunt pustii şi doar vântul mai smotoceşte pungi de plastic pe plajă.

R.A.: În timpul filmărilor aici şi în Ungaria ai avut vreo întâmplare deosebită, picantă sau de neuitat?
I.S.: Oho-ho-ho! Însăşi filmarea, facerea filmului în România e o întâmplare picantă, deosebită şi de neuitat. Să nu uităm că oamenii care fac film în România sunt români, deci toate poveştile care ţi se întâmplă ţie în viaţă, cu birocraţie, cu şmecheri, cu măgari, cu stupizi şi pseudomeseriaşi, asta se întâmplă şi în facerea filmului. L-am văzut într-o zi pe Armand Assante stând săracul în picioare, îmbrăcat în uniformă americană, într-un soare de 45 de grade, la Frunzăneşti unde filmam la filmul lui Nemescu, şi 20 de oameni stând pe scaune la umbră pe sub copaci. Şi nici unul nu s-a mişcat să-i ofere un loc. Ce au putut sa audă din gura lui Sapdaru în clipa aceea! La înjurat mă pricep, am învăţat în armată.

R.A.: Care dintre filmele în care ai jucat îţi este mai aproape de suflet?
I.S.: Ai să râzi: Pe aripile vinului. Şi acum mă emoţionez când îmi amintesc cum l-am cunoscut pe Porumboiu la o cafenea în Iaşi.

R.A.: Dar dintre regizorii cu care ai lucrat?
I.S.: Porumboiu. El m-a salvat. În 2003 "tăbărau nori negri asupra sufletului meu".

R.A.: Deşi, poate că ating o coardă sensibilă, doresc să povesteşti despre întâlnirea ta cu Cristian Nemescu în California Dreamin' şi poate în felul acesta să-i aducem un omagiu.
I.S.: Refuz şi azi să cred în această tragedie. Era un regizor de la care puteam să ne aşteptăm la capodopere.

R.A.: Te-ai gândit vreodată să faci şi tu film? Sau măcar un scenariu de film?
I.S.: Fac scenarii de film împreună cu Gabriel Andronache şi le trimitem la CNC, iar noua mafie din filmul românesc ni le boicotează. Sau poate că chiar nu sunt bune. Nu ştiu. Cel puţin scenariile celorlalţi care trec se transformă în nişte filme de cacao. Şi văd uneori clar că scenariul nostru ar fi fost mult mai bun. Dar, repet, noua mafie nu lasă să treacă nici un străin. Au făcut o şcoală bună la vechea mafie cinematografică. Aş face un film şi probabil că într-o bună zi îl voi face.

Trebuie să mă trezesc într-o zi şi să simt că mor dacă nu fac un film. În tinereţe am avut un idol, se numea Vasili Suksin. Ei bine, omul ăsta s-a întors din armată, a venit în Moskova, a dat examen la VGIK - Institutul de Cinematografie pe care l-am absolvit şi eu - şi când a fost întrebat la examen de Dostoievski, nici nu ştia dacă e mort sau dacă mai traieşte. Peste trei ani era unul dintre cei mai buni actori de film pe care i-a avut Rusia vreodată, peste cinci ani a devenit un regizor de film celebru şi peste alţi câţiva ani a devenit un scriitor genial. A scris trei romane, sute de nuvele şi trei piese de teatru până la 49 de ani când a murit. Aşadar mai am încă multe de făcut, doar că anul ăsta fac 49 de ani. Ha, ha, ha!

R.A: Ce te-a determinat şi inspirat să scrii Natură moartă cu nepot obez?
I.S.: Mai multe. La botezul meu am ales printre obiecte şi creionul. Mama a presupus că o sa fiu învăţător. Pentru mine scrierea pieselor este o ocupaţie sacră. Gândeşte-te că asta a făcut Cehov. Asta îmi dă frisoane. Este "jucăria Domnului". Dar, trecând peste declaraţiile astea ciudate, voi mai spune că nu-mi place dramaturgia modernă românească. Cu câteva excepţii - Caraman, Peca - toată dramaturgia românească de azi este o bâiguială răutăcioasă, zbierete literare cu personaje care au doar organe genitale sau bojoci şi mai toate înjură de mama focului şi mai toate urăsc România. Mi-am propus să scriu o piesă "normală". Cu început, mijloc şi sfârşit. Să mă ţin cât de mult posibil de canoanele aristotelice. Nu pretind însă că am scris o piesă nemaipomenită. Nici dramaturg nu mă cred. Încă! Ha, ha, ha!

R.A.: Crezi că în critica românească de film şi de teatru sunt şi unii care scriu "după ureche"? Sau că se face şi cronică de conjunctură?
I.S.: Cronica românească ? Un cronicar de la Oradea a scris despre primul meu spectacol făcut la Teatrul "Iosif Vulcan" că-i superb iar eu sunt un "geniu al teatrului românesc". Ca a doua zi, după ce a apărut cronica, să vină la mine cu un vraf de piese scrise de dumnealui în ideea să le citesc şi să-i montez una dintre ele. Le-am citit sârguincios şi nu mi-au plăcut. I-am spus asta. La al doilea spectacol făcut la Oradea a apărut o cronică a acestui cronicar în care se întreba îngrozit ce caută mediocritatea asta, adică eu, fostul geniu teatral, la teatrul din Oradea? Alt cronicar, unul de la Iaşi m-a persecutat toată viaţa pentru că odată, fiind în Consiliul Artistic al Teatrului Naţional din Iaşi, am votat împotriva unei calamităţi de piesă scrisă de dumnealui. Ei!, din momentul acela a scris numai "necroloage" despre mine. Mai mult de atât, i-a crescut fiica între timp şi a pus-o şi pe ea să scrie cronici nasoale împotriva mea. Odata am prins-o pe duduia că nici nu fusese la un spectacol de-al meu şi mi-a făcut o cronică "devastatoare".

O cronicăreasă a fost încântată de Hamletul meu de la Botoşani iar când a făcut o cărţulie cu istoria Hamleţilor din România nici n-a catadicsit să amintească de această montare. O cronicăreasă mi-a făcut o cronică despre Ivan Turbincă vorbind ca despre un muzical. Zice la început că nu e un muzical, apoi îl analizează ca pe un muzical ratat.Mai cretină cronică n-am citit în viaţa mea. Urmează să mă întâlnesc cu onorabila şi s-o informez cum aş vrea să-mi analizeze şi alte spectacole. De exemplu, aş vrea să-mi analizeze ultimul meu spectacol ca pe o operă chineză. Cred că o să-i reuşească.

Cronica de conjunctură este cea mai răspândită în teatrul românesc. Dumnezeu mi-e martor. Am văzut nişte spectacole de-a dreptul nesimţite în platitudinea lor şi am citit cronici la acele spectacole de am crezut că-s capodopere. Şi asta numai pentru că respectivul regizor se afla într-o anume "gaşcă", unde cronicarul e de fapt un fel de Neculce al regizorului respectiv. Îi notează până şi crizele de meteorism. Despre cronicarii locali din Iaşi? To be continued...

R.A.: Ce-ţi doreşti tu pentru fiul tău, Petre?
I.S.: Să nu ajungă să dea interviuri, ca mine. (Râde). Aş vrea să fie un om ca lumea, un simplu om. Să fie iubit de oameni şi el să iubească oamenii.

[Mercutio]

Cu Victor Rebengiuc in Film Menu:
http://filmmenu.wordpress.com/2011/1...tor-rebengiuc/

<<F.M.: Vă deranjază faptul că oamenii vă recunosc pe stradă şi oriunde mergeţi?

V.R.: Sunt cincizeci şi ceva de ani de când mă tot dau în spectacol. Şi lumea mă ştie, m-a mai văzut. Au existat şi momente amuzante. Într-o vară mergeam la Vama Veche, m-am oprit în Mangalia, am parcat maşina în piaţă şi m-am pomenit cu un mangaliot în faţa mea: „Domnule Rebengiuc, dumneata eşti cel mai mare admirator al meu” – se emoţionase săracul – „Ce faceţi pe la noi, pe aici, prin Bucureşti?” Săracul, îşi pierduse total uzul raţiunii. Acum mă recunosc după voce. Dacă stau la coadă la casă la Carrefour şi vorbesc cu cineva, oamenii se întorc şi se uită la mine. A fost o vreme în care mă deranja lucrul ăsta. Aş fi vrut să fiu de nerecunoscut în viaţa de toate zilele. Dar acum nu mă mai deranjează. Este chiar reconfortant că oamenii mă opresc pe stradă şi îmi spun lucruri frumoase. Mi s-a mai întâmplat un episod amuzant când filmam „Niki Ardelean, colonel în rezervă”. Aveam de filmat o scenă înspre finalul filmului, unde, îmbrăcat în militar, Niki iese din bloc, traversează strada şi merge să-l omoare pe ăla de dincolo. Eu stăteam jos şi aşteptam comanda ca să ies de acolo, să traversez strada şi să intru în blocul de vizavi. Şi dă să intre în scară o cucoană cu căţelul – fuseseră la plimbare. Văzuse ea că se pregăteşte o filmare, mă vede pe mine îmbrăcat milităreşte şi mă-ntreabă: „Sergiu?”. Zic: „Nu, Victor”. „Victor…? Şi mai cum?”>>