O vorbă din popor spune: "Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus". O înregistrare video neprofesionistă a unuia din cele mai izbutite spectacole de teatru din anii '80 - Karamazovii, în regia lui Dan Micu - mă face să cred, o dată mai mult, că omul poartă cu sine mereu ceea ce va deveni. Că, în chip tainic, întâmplările (cel mai adesea dramatice şi violente) îl pot ajuta să se descopere în chip nebănuit. M-aş opri acum la o singură secvenţă din acest spectacol. Karamazov-tatăl (George Constantin) îi întreabă pe doi dintre fiii săi dacă există Dumnezeu. Îl întreabă mai întâi pe nihilistul Ivan (Alexandru Repan), care-i răspunde sec: "Nu!" "Dar diavolul?" "Nici el". Se întoarce atunci asupra fiului său mai mic, neprihănitul Alioşa (Dragoş Pâslaru), care, drept răspuns, strigă: "Există! Există!".
Nici prin cap nu-mi trecea că îl voi întâlni cândva in the flesh pe interpretul miliţianului din O lacrimă de fată (1980) - debutul în regia de film al operatorului Iosif Demian - şi că vom ţine apoi legătura pentru mulţi ani. N-am mai revăzut acest opus de referinţă (pentru cinematograful românesc de avangardă al anilor '80) până nu demult, însă gesturile de gazdă ale personajului jucat acolo de Dragoş Pâslaru mi-au rămas întipărite-n memorie. În primele minute ale filmului avea menirea să ghideze (de pe o bicicletă, asemenea Puştiului din Concurs) echipa de procurori sosiţi undeva la ţară să investigheze decesul unei fete. Eram astfel invitaţi şi noi, spectatorii, să pătrundem în poveste. L-am revăzut apoi în 1981, în Pruncul, petrolul şi ardelenii (regia Dan Piţa), unde era un bandit (Collins) antipatic, purtător de cercel în ureche. În acei ani asta nu se putea trece uşor cu vederea şi detaliul avea să-i asigure popularitatea. L-am revăzut apoi în rolul unui tânăr stingher, tocmai externat dintr-un spital, care caută cu disperare (şi zadarnic) să petreacă Revelionul cu un prieten. Este o secvenţă din Secvenţe - tripticul lui Alexandru Tatos din 1982. Când filmarea încetează, îl vedem pe interpretul acestui tânăr cum încearcă să smulgă o apreciere pozitivă de la regizor (era de fapt o filmare cu camera ascunsă pentru un plus de ciné vérité): "Cum a fost? A fost mişto?" În Concurs Dragoş Pâslaru era şeful Echipei de Intervenţie, care avertiza participanţii la concursul de orientare turistică să părăsească pădurea înainte de lăsarea serii. Toţi membrii acelei Echipe erau îmbrăcaţi în negru şi aveau imprimat un I mare, alb, pe piept. Într-un cadru îl vedem cum mimează dirijarea unei arii de operă ce se aude la tranzistorul Puştiului jucat de Claudiu Bleonţ. Toţi concurenţii stăteau cuminţi şi ascultau fără să crâcnească. Aluzia la mecanismele statului poliţienesc era evidentă. Din familia personajelor singuratice interpretate de Dragoş Pâslaru face parte şi Pavel (din Singur de cart al lui Tudor Mărăscu), tânărul ce încearcă să pună punct trecutului său (făcuse - ca şofer - un grav accident de maşină, în care şi-au pierdut viaţa chiar părinţii săi) şi s-o ia de la capăt. Tineri surprinşi în plin proces de recuperare morală sunt şi Culi din Ochi de urs (regia Stere Gulea, 1983) şi Veanu din Umbrele soarelui (regia Mircea Veroiu, 1986). Amândoi şi-au pierdut soţiile şi, pentru că încă le iubeau, traversau clipe de nostalgie proustiană.
Rolul din Să mori rănit din dragoste de viaţă (1983) - un legionar - avea să-l pregătească pentru întâlnirea crucială cu personajul Horia Sima din Drumeţ în calea lupilor (1988). Filmul lui Constantin Vaeni a ieşit pe ecrane abia în primăvara lui 1990, în preajma primelor alegeri de după 1989. Era perioada mitingurilor de protest din Piaţa Universităţii, iar Dragoş Pâslaru juca un rol important în acele manifestaţii. Era una din figurile cele mai respectate. A urmat celebra mineriadă, în 13-15 iunie 1990. Apariţia sa în rolul lui Horia Sima avea să fie transformată în capital politic. Ceea ce s-a întâmplat apoi a fost o experienţă-limită, o coborăre în infern. În documentarul lui Stere Gulea (produs de Lucian Pintilie), Piaţa Universităţii (1991) actorul avea să spună că nu şi-a putut imagina niciodată că oamenii pot înmagazina atâta ură şi barbarie. Deja circulau peste tot afişe cu actorul îmbrăcat (pentru rolul din filmul lui Vaeni) în Horia Sima. Se referea la un bătrân (aprig apărător al acalmiei la care făcea apel noul regim) care îl lovea până la desfigurare pentru vina, imaginară, de a fi... legionar. "A fost prins şi bătut cu bestialitate de mineri în dimineaţa zilei de 14 iunie. Atunci, în acele momente - scrie Răzvan Bucuroiu în Lumea credinţei - a văzut moartea cu ochii, fiind adus în moarte clinică în urma loviturilor de ciomag primite în faţa Universităţii. După ce a ieşit de la Spitalul de Urgenţă, întrebat fiind de un jurnalist despre suferinţa şi jertfa sa civică, Dragoş Pâslaru a răspuns din toată sinceritatea inimii: Erou, eu?! Adevăraţii eroi sunt doar cei de sub iarbă..." Zguduitoarea experienţă din acea vară fierbinte a fost urmată de o înviere. A fost preţul pe care actorul l-a plătit pentru a lăsa să se nască în el "făptura cea nouă".
Oscar Wilde (citat de Nicolae Steinhardt în Primejdia mărturisirii) spunea că "iureşul vieţii cotidiene ne împiedică să intrăm în contact cu realitatea" şi că "i-au fost necesari ani de închisoare, de izolare si singurătate pentru a putea să stea faţă către faţă cu realitatea. Se întâmplă în relaţia dintre ins şi realitate ceea ce se întâmplă cu oricare dintre noi când într-o mulţime de oameni zărim figura unui prieten. Îmbulzeala cea mare ne împiedică să ne apropiem de el şi piere din raza noastră vizuală, se pierde în mulţime, ni se ascunde". Pentru actorul Dragoş Pâslaru vara anului 1990 a fost, poate, adevăratul contact "faţă către faţă" (atât cât e omeneşte posibil în această viaţă) cu realitatea. A mai jucat în câteva filme (A unsprezecea poruncă de Mircea Daneliuc, Balanţa şi O vară de neuitat de Lucian Pintilie, Şobolanii roşii de Florin Codre, Femeia în roşu de Mircea Veroiu) şi piese de teatru (... au pus cătuşe florilor în regia lui Alexander Hausvater, în Teatrul seminar în regia lui Dragoş Galgoţiu), iar apoi - cu filmul lui Alexandru Maftei, Fii cu ochii pe fericire - şi-a luat adio (adică �* Dieu) de la platourile de filmare şi de la scenă pentru a răscumpăra timpul prin rugăciune la mănăstire şi, mai recent, la schit. Într-un fel, a aplicat soluţia lui Soljeniţân (citat de Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii) pentru ieşirea dintr-un spaţiu totalitar: individul se salvează prin "moartea consimţită", prin "luarea unei hotărâri ce implică ruperea definitivă cu trecutul".
Culi Ursache, personajul pe care Dragoş Pâslaru l-a jucat în filmul lui Stere Gulea, a ales izolarea la o cabană. Acolo îşi înţelegea, ierta şi - prin înduhovnicirea sa progresivă - exorciza viaţa. Atunci şi acolo, la porunca Pustnicului, răul ("ochiul de urs = dracul" - spune Monahul) era biruit. Schitul unde vieţuieşte acum Dragoş Pâslaru aka Monahul Valerian este în mijlocul naturii. Codrii care cândva erau platou de filmare (la Ochi de urs) i-au devenit casă şi prieten nedespărţit. Aici, în chilia sa izolată din Munţii Căpăţânii, a ales să se cureţe de păcate prin post şi rugăciune, să caute comoara cea mai de preţ pentru un om: împăcarea cu sine.
sursa articolului:
http://saskiul.blogspot.com/2008/11/...rte-clcnd.html
15 May 2009, 11:29
Copyright© 2000-2024 Cinemagia® 
