"Oul de Cuc"

[Pashpix]

Un nou film de Ioan Cărmăzan, "Oul de cuc", are premiera în România pe 3 decembrie


BUCUREŞTI (MEDIAFAX) - "Oul de cuc", un nou film semnat de Ioan Cărmăzan, după un scenariu bazat pe un roman al Rodicăi Ojog-Braşoveanu, va avea premiera pe marile ecrane din România, în Bucureşti şi la Cluj-Napoca, pe 3 decembrie, informează distribuitorul, Videofil.

Scenariul filmului este semnat de Titi Popescu, după romanul "Fuga" de Rodica Ojog-Braşoveanu. Din distribuţia filmului fac parte Andi Vasluianu, Bogdan Dumitrache, Rudy Rosenfeld, George Alexandru, Marilena Chelaru şi Gabriel Spahiu.

Filmul poliţist prezintă doi oameni puşi în situaţia de a traversa toată ţara, unul alături de celălalt, în dorinţa nebună de a nu fi prinşi de organele legii. Doi paria, doi evadaţi caută să se strecoare spre o libertate care nu poate fi reală. Personajele sunt Vasile Dragu, un profesor pe care viaţa l-a încercat cu o condamnare la închisoare nemeritată, şi Mitu Suveică, un notoriu criminal trecut prin toate probele mizeriei şi decăderii umane, prin toate spaimele şi urâţeniile unei vieţi nenorocite. Mitu Suveică, zis Litruţă, şi-a omorât cu sânge rece camarazii de tâlhărie şi a ascuns prada. Lungmetrajul "Oul de cuc" a fost produs de Filmex Film, cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei.

Filmul va rula, în prima săptămână, în cinematografele bucureştene Scala, Cinema City şi Cityplex, iar în Cluj-Napoca, la Odeon. Pelicula va avea o proiecţie de gală pe 2 decembrie, la Cinema Scala din Bucureşti. Printre filmele regizate de Ioan Cărmăzan se numără "Margo"
(2006), "Dragoste de mamă" (2006) şi "O secundă de viaţă" (2009). Din martie anul acesta, regizorul este membru al Consiliului de Administraţie al Centrului Naţional al Cinematografiei.

[Pitbull]

"Oul de cuc"-u bau...!
Cai albaştri pe pereţi

*** ATENŢIE!!! Conţine spoilere! ***

"Finalul poveştii - neaşteptat poate - încearcă să urmărească numai Dumnezeu ştie ce", recunoaşte cu modestie textul conceptual din caietul de presă, intitulat aproximativ "sinopsis" (ambiguitate scuzabilă, dat fiind că profesiunea scenaristicii în România abia se căzneşte să se nască, iar autorii ouători ai acestui derutant "cuib peste un ou de cuc" provin dintr-o generaţie cu multişor anterioară. Ca atare, umilinţa mărturisirii de mai sus devine cam neavenită, din moment ce mult mai cuprinzător şi adecvat ar fi fost să spună: "Totalul poveştii încearcă să urmărească numai Dumnezeu ştie ce." La fel de sincer, Ioan Cărmăzan admite public: "Credeam că fac un film poliţist, pentru ca de la un moment dat să-mi dau seama că habar n-aveam ce film făceam. Poate că este, în primul rând, un film despre prietenie. Oricum, important e că echipa a lucrat cu multă plăcere, şi ne-am simţit foarte bine împreună la filmare."
Pe la începutul anilor '80, când Cărmăzan îşi realiza minunatul film de debut, niciodată egalat, "Ţapinarii", Constantin "Titi" Popescu era fără discuţie cel mai capabil director de film din Buftea. O vorbă veche din popor spunea: "Zi-i lui Titi: «S-a schimbat modificarea, aşa că la filmarea de mâine am nevoie de zece cai albaştri pe terasă la Inter!» - şi a doua zi, îl găseşti pe Titi Popescu la Inter cu o macara şi douăzeci de cai albaştri, ca să ai de unde-alege!" Nu e de mirare că, după 1990, casa Filmex s-a vădit cea mai solidă şi respectabilă, singura care a supravieţuit - ba chiar, cât se poate de onorabil! - sinuciderii în masă care a măcelărit Alphele, Gammele, Starurile, Solarisele şi Profilmele născute din fervoarea Revoluţiei. Şi la fel de puţin surprinzător este şi faptul că Titi Popescu şi-a perpetuat moştenirea, vârfuită, prin intermediul talentatului său fiu cu aceeaşi nume, autor al trilogiei despre rezistenţa anticomunistă din munţi, începută cu extraordinarul film dedicat grupării lui Ioan Gavrilă Ogoranu.
Faptul că până şi un asemenea cumul de calităţi profesionale riscă să gliseze uneori pe panta veleitarismului poate fi iertat, de vreme ce, cum spuneam mai sus, în cinematografia noastră încă nu s-a făcut auzit un glas care să proclame sonor şi răspicat lucrul pe care mi-l şoptea în timpul conferinţei de presă o colegă care, nu întâmplător, este concomitent scenaristă şi producătoare de film: "Fraţilor, să fie clar o dată pentru totdeauna: nu oricine poate să scrie scenarii!" Nici chiar treizeci-patruzeci de ani trudiţi pe platouri, cu oricâtă competenţă, nu pot echivala cu indispensabila şcolire dramaturgică - fortificată şi cu ajutorul experienţei. Sunt pur şi simplu chestii diferite. Nu pui medicul anestezist să taie cu scalpelul, indiferent la câte operaţii a asistat, şi nici chirurgului nu-i pui cloroformu-n mână, că omori pacientul (în afara cazului de excepţie al unei eventuale duble-specializări serioase)... Sau, mai la obiect: oare cum s-ar fi descurcat Titus Popovici cu diafragma, expunerea, sharff-ul şi pusul luminii, dacă i se năzărea la bătrâneţe să se dea şi director de imagine? Ori, la o adică, dacă-i cereai cai albaştri pe pereţi, oare ce-ţi aducea...?
Nimeni n-ar avea de ce să conteste talentul unei autoare consacrate de romane poliţiste ca Rodica Ojoc-Braşoveanu - iar romanul ei "Fuga" propune o premisă cinematografică extrem de generoasă: dacă un ofiţer sub acoperire i se alătură unui infractor urmărit, pentru a găsi milioanele de dolari furate şi ascunse? Dar dacă, pe parcursul acestei fugi, între cei doi se leagă o prietenie adevărată? Povestea pleacă de la o întâmplare reală - şi, culmea, continuată cu o "parte a doua" pe care chiar şi cel mai bun scenarist cu greu ar fi nimerit-o atât de bine: la câtva timp după îndeplinirea misiunii, ofiţerul comite un accident grav de circulaţie, e închis şi ajunge în aceeaşi puşcărie cu fostul său "vânat" şi "prieten".
Nu mai e nevoie să subliniem cât de generoasă era această poveste de pornire. Dacă filmul reuşea, poate ar fi meritat să detaliem etapele de creaţie, urmărind pas cu pas drumul de la roman, prin scenariu, până pe peliculă. Pentru marele public, însă, e irelevant cine cât a stricat - ajunge să analizăm coordonatele eşecului strict la nivel de produs finit.
Conform unui vechi nărav al scenariştilor români neprofesionişti (adică, al celor mai mulţi dintre ei), scriptul nu reuşeşte să se închege într-o structură dramaturgică echilibrată, solidă şi completă, nefăcând altceva decât să înşire ca mărgelele pe aţă diversele peripeţii ale celor doi fugari. Actul întâi, în special, e incredibil de defectuos, lipsindu-i principalele elemente de bază ale oricărui setup - o bună caracterizare umană a personajelor (reală sau amăgitoare), un crescendo tensional apt să amorseze interesul spectatorilor şi, mai ales, abilitatea de a crea acea convergenţă a vectorilor introductivi care defineşte un plot point 1 cu adevărat eficient şi energic. Ca şi cum aceste lacune scenaristice n-ar fi de ajuns, regia se distinge printr-un atotcuprinzător arsenal de artificiozităţi, snobisme şi copilării - începând cu decorul supraîncărcat de recuzită şi costume (căruia Rudy Rosenfeld îi zice "camera secretă"), continuând cu replicile "adânci" ce se voiau rampe de lansare a acţiunii, şi încheind cu accentele cabotine ale pornirii la drum (atât vizuale, cât şi sonore).
Pentru cine n-a ieşit din sală în aceste prime douăzeci de minute, continuarea poate fi oarecum dezamăgitoare, căci se cam termină elementele de comic involuntar care însufleţiseră începutul poveştii şi nu mai rămâne decât o suită de alergături haotice peste tot felul de munţi şi văi, drumuri şi poduri, şi alte plaiuri ale patriei noastre. Dacă în prima parte un neavizat ar putea crede că a nimerit la o tentativă de parodie după filmele de aventuri şi poliţiste de factura "B.D..."-urilor lui Drăgan şi a comisarilor lui Nicolaescu, ulterior începem să ne întrebăm dacă ceea ce vedem e real, dacă nu cumva e jocul de-a hoţii şi vardiştii al unor copii (descris prin pătrunderea în planul imaginar al fanteziei lor), sau poate doar un vis - variante improbabile, în ultimă instanţă, de vreme ce atât jocurile copiilor, cât şi evoluţiile onirice, au totuşi propriile lor sisteme logice.
Antagonistul principal, adică poliţia, se distinge prin absenţă - îi lipseşte orice formă de personalitate, individuală sau ca instituţie, şi figurează doar prin trei componente: ici-colo, câte un baraj rutier pe care fugarii-l văd de departe şi-l fentează; colo-ici, câte o maşină care năvăleşte-n faţa casei unde s-au aciuit, lăsând să năvălească niscaiva miliţieni buimac-zbuciumaţi; când şi când, George Alexandru la costum cu cravată, intrând pătruns în câte-o cameră, pe acorduri de pa-ba-bam, pa-ba-bammm, sau privind lung, încruntat, spre cameră (nu spre aia de-a intrat, ci spre aia de filmat). În rest, apar varii personaje, care susţinători, care turnători, îndrumate să joace gros, cu tuşe caricaturale complet gratuite (Gabriel Spahiu, încaltea, e okay - da' ce caut-acolo Marilena Chelaru, şi de ce în halul ăla, Dumnezeu cu mila!). Prin toată această împletitură se insinuează în filigran nişte dialoguri de o stupizenie absconsă, asezonate cu multe-multe-multe vorbe fără perdea, ca să sune ca-n viaţă.
În ceea ce-l priveşte pe Marian Stanciu, mai am puţin şi-mi pierd orice speranţă. Cândva, omul ăsta ştia să filmeze superb, dar de pe la "Nekro", "Noro" şi "Vlad nemuritorul" încoace, parcă n-ar mai fi el! Face nişte compoziţii de cadru plate şi sterile, nu mai ştie să pună lumina, îngrămădind tot felul de băi orbitoare modelate cu spoturi din cele mai imposibile direcţii, brambureşte focusul - filmul de faţă întrebuinţează până la saţietate schimbările de sharff agresive şi eminamente nemotivate (ba de pe-un zid pe-o frunză, ba de pe frunză înapoi pe zid - fără nici o legătură cu povestea, doar ca să "puncteze" că se pune la cale ceva nasol, mai ales că şi muzica trânteşte câte-un răget pe-acolo), şi de multe ori atât de încete, încât ne ţine cu tulbureala-n ochi secunde-n şir. Nu-i vorbă, surprize similare ne rezervă şi monteuza Corina Stavilă, care lasă netăiate ditamai cozile de cadru, fie clare, fie ceţoase, da-n orice caz inutile - că de ritm, ce să mai vorbim... Rareri am văzut un "chase-movie" mai lălăit - astfel nici chiar muzica sacadat-amatoricească şi insistent-redundantă (Ene Gelu Sergiu, Andrei Buzoianu şi Mircea Sebastian Badiu - un trio extrem de interesant, având în vedere că toate frăzuţele melodice sună cam la fel), lipită îmbelşugat pe majoritatea secvenţelor, nu reuşeşte să alunge impresia unui "Nani nani puiu mamii" încropit la sintetizator.
Dar, pentru că nimeni nu e perfect, "Oul de cuc" are şi el o calitate - ba chiar două, şi încă importante: pe Andi Vasluianu şi Bogdan Dumitrache, în rolurile principale. Spuneam cu un prilej (cred că vorbind despre interpreţii din "Eva" lui Adrian Popovici), că există două feluri de actori buni: ăia care pot să joace şi prost, când nimeresc pe mâna unor ageamii, şi cei pur şi simplu incapabili să se prostească - aşa cum se spunea pe vremuri despre Toma Caragiu: e genial şi dacă-l pui să-ţi citească mersul trenurilor. Poate că e încă devreme ca să-i declarăm "geniali" pe Andi şi Boogie, dar cu prestaţiile de aici au dovedit încă o dată că, indiferent cine le-ar da "motor", sunt doi actori imbatabili.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
30 noiembrie, 2010, h. 19:01-20:58
Bucureşti, România

[SMC]

Nici n-am citit-o. M-am uitat doar prin ea, pentru a ma convinge de ceva ce speram sa nu se intample. Adica sinopsisul - destul de atractiv, credeam eu - sa contureze macar ceva suportabil. Chiar si cu Carmazan la carma.
Ma rog...
Trag totusi sperante sa nu plec pe la jumatate, cum am facut-o la "Europolis".

[rvn]

cred ca la noi e o moda: prestatia actorilor orbeste, e menita compenseze celelalte neajunsuri ale filmului.
cand se vor schimba lucrurile si la noi in sensul echilibrarii balantei, adica scenariu, regie, decoruri, muzica, joc actoricesc cam la acelasi nivel( de bun)?

@SMC,
doar n-or da ortu' popii toti proiectionistii! sau, oi fi tu cu ghinion...

[SMC]

Doamne fereste! Sper ca nu. De fapt, nimeni nu trebuie sa plateasca cu viata doar pentru ca este martorul rularii unui film prost.

[rvn]

Doamne fereste! Sper ca nu. De fapt, nimeni nu trebuie sa plateasca cu viata doar pentru ca este martorul rularii unui film prost.

mai, nu-i exclus sa mai avem incidente de felul asta si ma gandesc ca victima ar putea fi un spectator.
Dumnezeu sa-l ierte! sigur ca omul avea probleme cardiace. asa i-a fost soarta, sa moara in timpul unui film, chipurile despre" moarte" si care plictisea de aceeasi "moarte".
sa fi fost magarusul piaza rea?

[Pitbull]

Aici suntem la "Cuib peste un ou de cuci", nu la "Oul de mägärus".
Back on topic, please.

[rvn]

ok. atunci, intreb: de ce s-a numit "Oul de cuc"?

[Pitbull]

Fiindcä e vorba de o prietenie în care unul din doi e turnätor - adicä "oul pe care si-l depune cucul în cuibul altor päsäri".
Nu se potcoveste. Nu erau initial prieteni, apoi unul a trädat, ci taman invers: äla s-a infiltrat sä spioneze, apoi s-au împrietenit pe bune. Deci, cuibul s-a construit dupä depunerea oului de cuc.
S-ar putea intitula la fix: "Cuib în jurul unui ou de cuc".

[SMC]

Aha...
Chiar ma intrebam!
Bine macar ca cineastul nostru nu e ornitolog, ca sa fi vazut atunci polemici in randul "pasararilor".

[rvn]

Nu se potcoveste. Nu erau initial prieteni, apoi unul a trädat, ci taman invers: äla s-a infiltrat sä spioneze, apoi s-au împrietenit pe bune. Deci, cuibul s-a construit dupä depunerea oului de cuc.
S-ar putea intitula la fix: "Cuib în jurul unui ou de cuc".

n-ar fi fost mai interesant ca unul dintre ei sa fie femeie? prietenia s-ar transformat in dragoste(am fi asistat si la niscaiva scene fierbinti) iar din oul cu pricina, poate la sfarsit ar fi iesit si-un cuculetz, rodul amorului dintre cuc si cuca( in gand) .

[Pashpix]

deschisesem eu un topic cu "Oul de Cuc" de sapt. trecuta, poate le unesti tu, Pitbull.

[Pitbull]

Gata.

[SMC]

Esuat in totalitate


In Oul de cuc, cel mai nou film al regizorului Ioan Carmazan, cu greu se poate preciza ce este cu adevarat semnificativ – atat pe plan scenaristic, cat si regizoral – in fuga a doi evadati de bratul legii spre un final asa-zis “imprevizibil” – altminteri, para-se, motivul demararii intregului proiect.
Pe baza romanului Fuga, al Rodicai Ojog-Brasoveanu, scenaristul Titi Popescu rateaza toate obiectivele pe care o scriitura ar trebui sa le impuna unui film – fie ca e adaptarea unei opera literare sau nu: dramatismul si umorul (“cum”, “cand” si “in ce dozaj” aceste obligatiuni structurale actioneaza in favoarea metrajului de tip clasic, par notiuni extraterestre pentru scenaristul mentionat); stabilirea prioritatilor clar si logic, in naratiunea dezvoltata (nu orbecaind prin “actiuni” si nenumarate “subactiuni”, lasate de izbeliste, in pataniile eroilor nostri, care pe unde s-a nimerit); o sugerare adecvata de biografii atunci cand are intaietate in detrimental unei analize mai ample a caracterelor personajelor principale (nu configurandu-i intr-un schematism jignitor, aruncandu-i de colo-colo pe mana altor pseudo-personaje, a caror prezenta mi-a fost imposibil sa ii gasesc vreun rost); un anumit echilibru dialogal, atat intre cei doi eroi, cat si in raport cu celelalte – “pseudo”, am sa la zic – personaje (nu injuraturi amicale de mama, replici parca latrate dupa un prompter, bolboroseli indeslusibile, rezultate din contemplari politienesti si multe alte inadvertente, ce tin mai ales de scopul unor discutii in situatiile date).
Si ca si cum acest scenariu scris parca de niste maini degerate n-ar fi pacatuit destul prin insasi existent sa, este transpus de un regizor recunoscut pentru incompetenta. Alegerea lui Ioan Carmazan de a istorisi vizual intamplarile prin care trec cei doi fugari si, in fine, scopul acestei cardasii – luand in calcul ca unul dintre ei nu este ceea ce pare, ci “montat” sa fie prieten cu celalalt – este pe cat de plictisitor, pe atat de obositor; sint aruncati fie de pe garduri – pentru ca unul dintre ei sa-si luxeze glezna, iar astfel sa fie carat de celalalt in spate vreo doua cadre, mimand patetic un sentiment de solidaritate prieteneasca – , fie dintr-o masina condusa de cineva ce ar fi putut face parte la fel de bine si din recuzita – , scosi printr-o fereastra – dar inainte sa sara gardul si unul dintr-e ei sa-si luxeze glezna, iar astfel sa fie carat de celalalt in spate vreo doua cadre, mimand patetic un sentiment de solidaritate prieteneasca (cum am mai zis odata) – , purtati pe acoperisuri si pusi sa alerge prin padurile de la ses, de la deal si de la munte – totul pe o muzica “de actiune”, in realitate formule sonore dezagreabil-asurzitoare, in timp ce sint urmariti de politie, care, in lipsa “sifoanelor” date de gazdele unde locuisera periodic evadatii, apar in cele mai trasnite momente, urmarind-le parca itinerariul din scaunul spectatorului. (O scena delicioasa in sprijinul acestor alunecari scenaristico-regizorale este un cadru subiectiv, filmat ”din mana”, din spatele tufisurilor, privind din perspectiva Dumnezeu stie cui, cum evadatii, intr-un moment de respiro, stau tolaniti in iarba.)
Atat! Asta-i filmul lui Carmazan. Restul e vax. Multe dintr-e secventele ce intretaie existenta celor doi cu existenta altor (pseudo)-personaje puteau fi lesne taiate la montaj. Nu li s-ar fi simtit lipsa, dar facea filmul de vreo 30 de minute, deci un non-lung metraj, care nu fusese gandit astfel! Cat despre faptul ca “profesorul” (Bogdan Dumitrache) nu e cu nimic mai intelectual decat cutitasul criminal in masa (Andi Vasluianu) sau ca George Alexandru (in rolul politistului urmaritor) nu are ce face decat sa priveasca flegmatic – direct in camera – spectatorul nedumerit cum de un actor de un asa calibru il holbeaza din film si Marilena Chelaru – care dupa ce-i serveste pe “doctori” cu visinata, la scurt timp, paraseste cadrul si… filmul – intareste o concluzie mai veche a unui critic ce constata, in finalul cronicii despre Margo, ca regizorul “se compromite atat pe el, ca cineast, dar si generatia din care face parte”. Astazi, putem spune ca-si compromite si actorii, care din anumite motive, accepta sa-i joace in filme.

[rvn]

SMC,
incepi sa-ti intri-n mana!

[Angel2010]

Dupa "O secunda de viata" acum alta trasnaie "Oul de cuc" rateu dupa rateu...
nene Carmazane, lasa-ne...

[Pashpix]

Ioan Cărmăzan: "Oul de cuc" este un film care se delimitează de cinematograful autohton

Regizorul Ioan Cărmăzan a declarat că "Oul de cuc", cea mai recentă producţie a sa, este un film care îi reprezintă echipa, în acest moment, şi care se delimitează de cinematograful autohton din prezent. Ioan Cărmăzan a spus că oamenii care au lucrat la acest film au devenit "o echipă foarte apropiată". De altfel, la acest film, regizorul a lucrat cu fiii săi, Dean (regizor secund) şi Zoran (imagine). Scenariul filmului este semnat de Titi Popescu, după romanul "Fuga" de Rodica Ojog-Braşoveanu. Titi Popescu a spus că, de fapt, povestea se bazează pe un fapt real, iar unul dintre cei doi eroi a murit anul trecut.

De altfel, Popescu a spus că nu exclude continuarea filmului, deoarece, în viaţa reală, povestea celor doi a continuat la fel de spectaculos. În ceea ce priveşte locurile de filmare, Titi Popescu a spus că acestea au fost alese în urmă cu peste 20 de ani, pentru proiectul "Cei ce plătesc cu viaţa", care a fost iniţial al lui Mircea Veroiu, înainte ca acesta să fugă din ţară. Astfel, printre locurile de filmare se numără o curte interioară din Bucureşti, dar şi una din puţinele plaje sălbatice de la Marea Neagră, "la 50 de metri de vila lui Băsescu". Pentru o documentare mai bună, Popescu a spus că echipa a fost consiliată de către nişte angajaţi ai Ministerului de Interne, pentru a "ilustra" cât mai bine o geantă ce conţine suma de 4 milioane de dolari.

Din distribuţia filmului fac parte Andi Vasluianu, Bogdan Dumitrache, Rudy Rosenfeld, George Alexandru, Marilena Chelaru şi Gabriel Spahiu.