"Bobby"

[Pitbull]

"Bobby" - Un altfel de butterfly effect
Pariul câºtigat al lui Estevez

Dacã pânã la opt ani rãsfoisem revistele "Lumea" ale tatei doar ca sã mã uit la niºte caricaturi din care nu pricepeam nimic (decât cã fãceau miºto de niºte chestii numite N.A.T.O., Piaþa Comunã, ºi un blond bondoc în care peste vreo patru decenii aveam sã-l recunosc pe Howard Wilson), inocenþa mi s-a spulberat (ºi nu numai mie) dintr-o datã, în 1968, când am citit cu sufletul la gurã "Filmul amãnunþit al atentatului de la Los Angeles", de Oriana Fallaci. Era primul meu contact cu literatura jurnalisticã, prilejuit de ancheta unei maestre a genului asupra unuia dintre cele mai dramatice atentate ale acelui deceniu clocotitor. Printr-un adevãrat butterfly effect, undele de ºoc ale gloanþelor trase de Sirhan Bishara Sirhan în bucãtãria hotelului Ambassador se propagau pânã în România, unde adulþi ºi copii comentau acest asasinat despre care aveau voie de la stãpânire sã ºtie (cã despre crimele cu perdea de-acasã ºi mãcelurile din Gulagul vecin, nici vorbã).
Evident, acelaºi efect, dar la un nivel mult mai intens ºi imediat, l-a avut atentatul ºi asupra multor americani de diverse condiþii sociale, pentru care Robert F. Kennedy începuse sã se contureze ca un adevãrat Mesia - aducãtorul egalitarismului, al adevãratei democraþii, al pãcii ºi al unui nou suflu de civilizaþie. Dupã celelalte trei asasinate comparabile (J.F.K., Malcolm X ºi Martin Luther King) din ultimii cinci ani, impactul era devastator. O întreagã societate era, pentru a patra oarã, bulversatã iremediabil.
Unul dintre nenumãraþii receptori ai acestui seism politico-social a fost ºi fiul în vârstã de patru ani al lui Martin Sheen, care a auzit ºtirea la televizor ºi a alergat sã-ºi trezeascã tatãl (toatã familia susþinând cu înfocare dinastia Kennedy). Concomitent, într-o cabinã de machiaj din Londra, reacþiona similar un tânãr actor pe nume Anthony Hopkins. Aproape patruzeci de ani mai târziu, producãtorul Anthony Hopkins ºi realizatorul (scenarist, regisor ºi actor) Emilio Estevez (acel fiu al lui Sheen), aveau sã-ºi sublimeze memoria afectivã a evenimentului într-un film construit întocmai dupã modelul sugerat mai sus: efectul atentatului asupra a douãzeci ºi doi de anonimi aflaþi în hotel cu acel prilej.
Pânã la un punct, scenariul lui Estevez poate fi comparat cu celebra piesã "Copiii lui Kennedy", de Robert Patrick (montatã de Dragoº Galgoþiu la inaugurarea Teatrului Foarte Mic din Bucureºti, în 1980), în care cinci americani de rând monologau meditativ despre viaþa ºi condiþia lor în anii ºaizeci, dupã atentatul de la Dallas. Totuºi, Estevez opteazã pentru o formulã mult mai interesantã, prin faptul cã plaseazã asasinatul aproape în final, astfel încât nu putem decât sã intuim efectele sale asupra personajelor, în virtutea a tot ceea ce am aflat despre ele pe parcurs. Pariul e dificil, cãci ridicã enorm exigenþa impusã universului uman al întregului film, fãrã de care întreaga construcþie s-ar prãbuºi lamentabil.
Îndrãznesc sã spun cã, sub acest aspect fundamental, Estevez a reuºit. Toþi cei douãzeci ºi doi sunt excelent gândiþi, construiþi ºi interpretaþi. Cu riscul de a lungi analiza (pe care mi-l asum, întrucât e vorba de însãºi esenþa acestui film atât de original), meritã sã-i trecem în revistã: Casey, distinsul portar pensionat (Anthony Hopkins); Nelson, partenerul lui de ºah (Harry Belafonte); Miriam, coafeza cu fler psihanalitic (Sharon Stone); Paul, managerul hotelului (William H. Macy), soþ ideal al lui Miriam... pe care o înºalã cu telefonista Angela (Heather Graham); colega ei, Patricia (Joy Bryant), care se va îndrãgosti de tânãrul politician debutant Dwayne (Nick Cannon), din stafful lui R.F.K., unde e coleg cu Wade (Joshua Jackson); pe amândoi îi terorizeazã Lenka, tânãra ziaristã cehã pãtrunsã (deloc întâmplãtor!) de spiritul Primãverii de la Praga (Svetlana Metkina); iar în subordinea lor lucreazã voluntarii Jimmy ºi Cooper (Brian Geraghty ºi Shia LaBeouf), care dupã ce cocheteazã cu Susan (Mary Elizabeth Winstead), chelneriþa cu aspiraþii actoriceºti, sunt iniþiaþi în consumul de L.S.D. de cãtre seducãtorul hippie exaltat Fisher (Ashton Kutcher); R.F.K. va fi prezentat, la conferinþã, de cântãreaþa alcoolicã Virginia Fallon (Demi Moore), lângã care suferã cu stoicism soþul ei frustrat, Tim (Emilio Estevez); mai graviteazã prin preajmã Jack ºi Samantha (Martin Sheen ºi Helen Hunt), aristocraþii de pe Coasta de Est veniþi într-o a doua lunã de miere, ºi pacifista Diane (Lindsay Lohan), care se mãritã cu William (Elijah Wood) ca sã-l scape de recrutare. ªi, cum scena crimei a fost bucãtãria hotelului (culmea, senatorul fusese evacuat pe-acolo tocmai din motive de securitate, numai pentru a-l lua cu asalt salariaþii, admiratorii ºi... ucigaºul), patru personaje vor aparþine acestui univers: administratorul rasist ºi elitist Timmons (Christian Slater), impresionantul artist culinar Edward Robinson (Laurence Fishburne), revoltatul tânãr mexican Miguel (Jacob Vargas) ºi colegul sãu, suporter de baseball, Jose (Freddy Rodriguez) - asimilat acelui bucãtar vizibil în celebra fotografie a lui R.F.K. în secundele urmãtoare atentatului, îngenuncheat lângã el.
Nu degeaba am înºirat acest pomelnic de personaje (ºi actori!). Dificultatea de a þine în mânã o asemenea distribuþie - cu atât mai mult, cu cât ea suplineºte însãºi povestea filmului - e evidentã. Cum spuneam, lui Estevez îi revine meritul de a fi creionat (da - cãci economia filmului nu-i permitea portrete pictate complet) din numai câteva tuºe o galerie de caractere substanþiale, puternice ºi credibile, care ajung sã trãiascã autonom, sugerând dimensiunile umane nebãnuite din care se reconstituie întreaga frescã a acelor ani. Firele narative se deapãnã cu siguranþã ºi limpezime de la un om la altul, printre indivizi, cupluri ºi grupuri, urmãrind nu atât poveºti, cât situaþii - emoþii, sentimente, stãri, preocupãri, temeri, aspiraþii, idealuri; nu atât acþiuni, cât potenþialitãþi; nu atât dinamica acelei secþiuni prin societatea americanã a epocii, cât vectorii ei. ªi cred cã alegerea acestui tip de construcþie a fost motivatã tocmai de opþiunea retroactivã a lui Estevez, scenaristul: intuirea semnificaþiei asasinatului asupra oamenilor pe care i-am cunoscut atât de intim ºi esenþializat pânã atunci.
Trecând de la masa de scris în fotoliul regisoral, Estevez continuã sã se achite onorabil de sarcinile pe care singur ºi le-a impus: existã câteva secvenþe de o încãrcãturã emoþionalã remarcabilã (Laurence Fishburne, Freddy Rodriguez ºi biletele la meci; Demi Moore, Sharon Stone ºi alcoolismul; Lindsay Lohan, Elijah Wood, ºi trecerea de la cãsãtoria de convenienþã la descoperirea adevãratelor sentimente; ºi altele). Complexul sistem de relaþii ºi interacþiuni ale personajelor e evidenþiat prin mizanscene conduse cu mânã sigurã (în special intervenþiile mereu intempestive ale Svetlanei Metkina, derapajele stagiarilor drogaþi, sau evoluþiile din holul hotelului, în jurul eternei mese de ºah a celor doi bãtrâni), ºi filmate în compoziþii elaborate, expresive plastic ºi discret mobile (majoritatea cadrelor sunt trase cu camera în miºcare - fie ºi la un nivel foarte subtil - pentru a sugera instabilitatea de care toþi sunt mai mult sau mai puþin conºtienþi, dar niciodatã pânã la capãt). Imaginea lui Michael Barret, pe lângã cã finalizeazã cu fluiditate ºi siguranþã aceste intenþii regisorale, îºi menþine permanent o dezinvolturã ºi o lipsã de ostentaþie în ton cu aerul semi-documentar al filmului, învãluite într-o cromaticã de un bun-gust cum rar am vãzut în producþiile ultimilor ani (de obicei, fie stridente, fie voit estetizante). Aceeaºi viziune plasticã îi include ºi pe scenografii (de decoruri) Patti Podesta, Colin de Rouin ºi (de costume) Julie Weiss, care reconstituie cu minuþiozitate ºi egalã naturaleþe ambianþa anului 1968 (un tur de forþã cu atât mai semnificativ, cu cât locul real al atentatului, celebrul Ambassador Hotel, tocmai urma sã fie parþial demolat ºi convertit în ºcoalã, astfel cã echipa a filmat în decor real pe fugã, printre ziduri care se dãrâmau ºi mormane de moloz abil evitate, completându-ºi apoi metrajul cu cadre trase în alte decoruri reale cu iz de epocã ºi cu câteva secvenþe de platou). Sound designerul Steve Boeddeker a realizat la rândul lui o bijuterie compozitã, reluând numeroase teme ale perioadei, unele la un nivel aproape subliminal (mã întreb dacã a mai recunoscut cineva leit-motivul prelucrat ulterior, la noi, de Nicolae Enache, pentru genericul final al emisiunii "1001 de seri"!). În sfârºit, specificul concepþiei scenariste ºi regisorale a scos din rutinã ºi contribuþia monteurului Richard Chew, care a asigurat fluenþa strict necesarã unei asemenea structuri mozaicate, cu accentele dramatice proprii atât unor secvenþe dinamice de pe parcurs, cât ºi, mai ales, punctului culminant de la bucãtãrie ºi scurgerii tragice din final, când imaginile învãluie pe rând, fatidic, stãrile de ºoc, debusolare, spaimã, deziluzie ºi deprimare ale personajelor - peste care se suprapun citate din cel mai pacifist ºi moralizator discurs al lui Kennedy, rostit în acelaºi an. (În treacãt fie zis, procedeul e simplist ºi didactic - dar devine parþial digerabil, graþie încãrcãturii dramatice acumulate pe parcurs.)
Dacã tot am ajuns (inevitabil) sã atingem ºi capitolul neîmpliniri, principalul minus al filmului constã în insuficienþa creºterilor de tensiune deja schiþate. Cum spuneam, toate personajele au potenþialitãþi excelente, la nivel atât individual, cât ºi relaþional. Pânã la un punct, acmumulãrile sunt speculate interesant (de exemplu, alcoolismul Virginiei, drogarea stagiarilor, adulterul lui Paul, tatonãrile dintre Diane ºi William, conflictul dintre Paul ºi Timmons, sau frenezia organizatoricã a lui Wade ºi Dwayne. Din nefericire, cam de pe la jumãtate, graficele ascendente fie continuã pe aceeaºi pantã (cãzând astfel în pãcatul liniaritãþii, când ar fi trebuit sã se supunã unei acceleraþii parabolice), fie chiar se atenueazã. Rezultatul este cã, în ultima treime, începem sã ne cam foim, murmurând în sinea noastrã: "Hai, mã Bobby, hai odatã, cã te-aºteaptã Sirhan, ãla, sã te omoare..."
În acelaºi registru se înscrie ºi ratarea ºansei de a fi construit niºte articulaþii mult mai ingenioase între planurile paralele ºi, dintr-o anumitã etapã încolo, convergente ale acþiunii. Existã câteva congruenþe de acest gen (intriga Paul/Miriam/Angela/Timmons în primul rând), dar alte ploturi (Diane/William, Jack/Samantha, ba chiar ºi principalii Casey ºi Nelson, din nefericire) rãmân mai mult sau mai puþin exteriori filonului dramaturgic central. Unele artificii de angrenare, deºi spectaculare în sine, rãmân pur superficiale (întâlnirea de pe terenul de tenis, sau televizorul aruncat pe fereastrã - ambele implicându-i pe tinerii voluntari drogaþi). La fel de neîmplinitã e ºi secvenþa când efectele L.S.D.-ului ating nivelul maxim: imaginea în care Jimmy ºi Cooper deschid uºa balconului ºi vãd, ca la cinema, imagini documentare cu Rãzboiul din Vietnam ºi reprimarea manifestanþilor e de-a dreptul puerilã - ºi, evident, hiper-demonstrativã.
Noroc cã, atât pentru spectatorul avizat cât ºi, mai ales, pentru auditoriul de ordin general (din ce în ce mai rarefiat, din pãcate, în ultimii ani), aceste stângãcii se estompeazã uºor printre calitãþile substanþiale pe care le-am enumerat mai sus. Iar problematica impactului la public al lui "Bobby" rãmâne esenþialã - pentru cã, dincolo de izbânzile ºi neîmplinirile sale, avem de-a face cu un film necesar. Lucrat cu mãiestrie în aceastã cheie delicatã a falsului documentar semi-romanþat, filmul lui Estevez reconstituie - ºi, mai mult chiar, analizeazã, atât meditativ cât ºi incisiv - o perioadã pivotantã din istoria Americii ºi a lumii. De bunã seamã, mesajul despre ceea ce s-a întâmplat atunci, ºi cum ne afecteazã pe noi acum, peste decenii, e prezent. Totul e ca oamenii sã-l ºi perceapã.

Pitbull (Mihnea Colmbeanu)
20 august, 2007, h. 20:30-21:54
Bucureºti, România

[cornel]

Cam lungi cronicile matale domnu' Pitbull, dar pertinente.
Imi plac mai ales cele care nu contin spoilere, pentru ca eu cred o cronica de film trebuie sa iti starneasca interesul si nu sa-ti povesteasca actiunea si atat.

Am vazut si eu filmul si mi-a placut. Iata cronica mea:

Filmul „Bobby” nu este o biografie si nici un film documentar despre senatorul candidat la presedintia SUA Robert F. Kennedy, care a fost asasinat in bucataria hotelului Ambassador, pe 5 iunie 1968. Filmul imbina faptele reale cu fictiunea, concentrandu-se in jurul celor 22 de persoane prezente in acel moment la locul crimei, rezultand astfel un omagiu emotionant adus unui politician care a reusit sa aduca un nou suflu de civilizatie in SUA.
Toate cele 22 de personaje in jurul carora graviteaza filmul sunt excelent construite si interpretate de o pleiada de actori de prima mana, subliniind simpatia si admiratia generala a diferitelor clase sociale fata de ceea ce reprezenta speranta lor de democratie si pace. Chiar daca imaginea lui Kennedy apare sporadic in film, personajele create, in ciuda conflictelor de toate felurile, ajung in cele din urma sa reflecte asupra idealurilor de iertare si fraternitate sustinute in discursurile din campania electorala a acestuia. Dar pe fundalul diferitelor conflicte, sunt si multe momente de reconciliere, cand prejudecatile, discriminarile, neintelegerile inutile si diferentele de clasa sociala sunt imblanzite.
Scena finala in care cele 22 de personaje se intersecteaza in panica generata de asasinat si suprapunerea peste imaginile de spaima, soc si deprimare ale acestora a discursului moralizator-pacifist al lui Kennedy este definitorie pentru acest film. Din pacate acel discurs este valabil si in zilele noastre cand atentatele unor fanatici pot distruge aparenta armonie a unei intregi lumi.

[Pitbull]

Laconicä, precisä si adecvatä prezentarea fäcutä de matale, domnu' Cornel.
Cât despre observatiile relative la textele mele, ai dreptate: în majoritatea cazurilor, sunt de o lungime iesitä din comun. Am spus de multe ori cä nu e o optiune deliberatä - aceste dimensiuni s-au autoselectat în timp, reprezentând formatul în care simt cä am analizat complet si rotund filmul. De fapt, termenul "analizä" ar fi mult mai potrivit decât cel de "cronicä" - asimilat în ultima vreme presei si, prin urmare, supus unei rigori mult mai stricte. O "cronicä" proprie unei reviste de specialitate ar avea cam jumätate din întinderea analizelor mele, una de revistä culturalä în general, cam o treime, una de cotidian amplu (vezi Iulia Blaga, în "România liberä"), cam un sfert, pentru ca o prezentare de tabloid (A.L.S., în "Libertatea"), ar fi nevoitä sä se restrângä doar la câteva idei principale si esentializate.
In genere, evit spoilerele, dar existä cazuri unde le consider necesare, pentru a construi anumite demonstratii. (Evident, avizând cititorul de la început - desi uneori îmi mai scapä, recunosc.) Oricum, procedeul ästa e propriu analizelor fastidioase tipice mie, în genere mai recomandabile celor care au väzut deja filmul si sunt interesati de dezbateri. Pentru marele public care abia urmeazä sä-l vadä, sunt mult mai adecvate prezentärile succinte de tip cotidian sau tabloid, unde nici nu prea poti pune spoilere, cä n-ai loc!

[tva]

Emilio Estevez, fiul mult mai celebrului actor Martin Sheen si in consecinta fratele mai mare a lui Charlie Sheen. Spre deosebire de cei doi, Emilio si-a pastrat numele de nastere si nu l-a adoptat pe cel de scena, Sheen. Nu s-a remarcat in mod deosebit ca actor si incercarile sale de regie nu au dat rezultatele scontate. Cine ar fi crezut ca e capabil nu doar sa inceapa un astfel de proiect gigantic, dar sa si-l termine. Firul are o natura epica nu neaparat prin lungimea sa cat mai degraba prin bogatia firelor narative care se intrepatrund in ziua alegerilor prezidentiale in California cu cel a senatorului Robert F. Kennedy. Nu e o sarcina usoara sa portretizezi unul dintre cei mai iubiti americani din toate timpurile, dar sa o faci apeland doar la imagini de arhiva si personaje secundare e pur si simplu nebunesc. Totul se petrece intr-o singura zi in incinta hotelului Ambassador din Los Angeles.

Filmul beneficiaza de o lista aproape nesfarsita de nume, nu neaparat valoroase (desi sunt cateva) dar aproape toate cunoscute. De la Laurence Fishburne (bucatarul care a trecut prin multe, bune si rele) pana la Anthony Hopkins (receptionistul pensionat care nu vrea sa renunte la serviciu) trecand prin Heather Graham (telefonista care are o aventura cu managerul hotelului), Joshua Jackson (managerul de campanie pentru RFK), Ashton Kutcher (un hipiot cu prea multa iarba la dispozitie), Lindsay Lohan (care se casatoreste cu Elijah Wood pentru ca acesta din urma sa nu fie luat pe front) si de ce nu, Demi Moore (o vedeta care si-a depasit apogeul si isi varsa amarul in alcool). Am enumerat doar cateva personaje, sunt mult mai multe, si modul in care povestile lor se intersecteaza cu imaginile de arhiva cu RFK e impresionant.

Ca cateva mici exceptii, as nominaliza aici pe Sharon Stone si Demi Moore actorii fac o treaba remarcabila. Am fost placut surprins de Lindsay Lohan, arata in acest film ca sub o indrumare potrivita poate trece drept o actrita decenta. Acelasi lucru il pot spune si despre Ashton Kutcher dar la el am remarcat asta odata cu The Butterfly Effect. Nu vreau sa trec cu vederea si prestatiile actorilor mai putin cunoscuti, intre care straluceste Freddy Rodr�*guez in rolul chelnerului care ar prefera sa asiste la un meci de baseball decat sa fie implicat in festivitatile din jurul zilei de 6 iunie 1968.

Cu tot acest amalgam de istorioare nimeni nu se indoieste ca eroul zilei, si de altfel, protagonistul fimului nu este altul decat Robert F. Kennedy. Finalul este cu adevarat cutremurator, avem ca fundal sonor unul din discursurile senatorului si pe ecran camera trece de la unul la altul, vedem figuri socate, figuri impietrite, fete indurerate, toti acei oameni in aparenta atat de diferiti impart aceleasi sentimente sub lumina tragicului eveniment.