Eros (2004)

[Liou]

Eros este un mare film alcatuit din 3 filme scurte ca durata, regizate pe rand de trei mari regizori. In ordinea lor, ele sunt :

I. « Il fillo pericolose delle cose » - r. Michelangelo Antonioni (cu Christopher Buchholz, Regina Nemni, Luisa Ranieri); muzica de Enrica Antonioni si Vinicio Milani
II. « Equilibrium » - r. Steven Soderbergh (cu Robert Downley, Jr., Alan Arkin, Ele Keats); muzica de Chico O’Farril (piesa “The Second Afro-Cuban Jazz Suite”) si de Tito Puente (piesa “Tito on Timbales”)
III. « La Mano » - r. Wong Kar Wai (cu Gong Li, Chang Chen)


Toate cele trei filmulete sunt introduse de fragmente de imagini de o sensibilitate artistica extraordinara (prin continut si culoare), ce m-au dus cu gandul, de fiecare data cand le-am vazut, la picturile lui Chagall si la stampele japoneze; micile « picturi » sunt completate de minune cu melodia lui Caetano Veloso (initial am crezut ca este Cucurrucucu Paloma, dar e alta…mai frumoasa).

In prima parte nu am regasit puterea artistica a lui Antonioni. Filmuletul lui se opreste asupra unui cuplu destramat, in care el-Christopher ajunge sa o insele pe ea-Cleo cu o alta-Linda.
Cateva detalii mi-au atras atentia – paharul lasat sa cada incet la un moment dat de ea de pe masa (ma tot intreb ce-o fi insemnind gestul?), intreaga locatie aproape de marea de un albastru impecabil, interiorul apartamentului-turn al amantei, cocosul de tabla de la capatul turnului, piciorul Lindei dupa ce dragostea celor doi adulteri se consuma, dansurile celor doua femei pe plaja si armonia paradisiaca ce-o transmit…
Daca stau sa ma gandesc mai bine, nu stiu cum as putea interpreta, insa, filmul in esenta. Faptul ca cele doua femei ajung sa se intalneasca pe plaja si sa se priveasca una pe alta inseamna oare ca femeile se confunda si se identifica in viata lui? Si el se va intreba, fara sa stie, care este Ea? Aleasa Lui?? Nu stim.

A doua parte mi-a placut mai mult ca prima. In Equilibrium, Nick Penose, un tip care lucreaza in vanzari (Robert Downley, Jr) se lupta cu problema job-ului si a visului ce-l bantuie in fiecare dimineata inainte sa se trezeasca. In vis ii apare o femeie pe care el o vede facand baie, apoi ridicandu-se, uscandu-se, machindu-se, imbracandu-se si venind langa patul lui, punandu-i mana pe fata, moment in care telefonul suna intotdeauna si el raspunde intotdeauna, iar visul se destrama intotdeauna.
Visul recurent il duce la Dr. Pearl, un psihiatru (Alan Arkin) ce practica cu el o inselatorie de psihanaliza, el insusi fiind obsedat sa urmareasca cu binoclul de la geam…probabil o femeie…si ajungand sa arunce cu avioane de hartie pe geam…
Subiectul e mult mai clar spus aici. Stim ca Nick e obsedat de acest vis in care o cunoaste pe femeie, dar in realitate – nu ; stim ca partea lui favorita din vis este momnetul cand ea sta in fata usii si-i tine lumea departe pentru o clipa, pana cand telefonul suna; stim ca el confunda cele doua femei, ca de fapt femeia din vis este aceeasi cu sotia lui care dimineata vine si-i vorbeste tandru…Este in film un echilibru perfect intre alternanta culorii din vis (combinatia extraordina de roscat cu albastru) si alb-negrul realitatii din cabinetul doctorului, intre muzica ce insoteste visul si vorbaria lor din cabinet, din viata.
Scena alb-negru din final este superba - un avion mic de hartie se straduie sa ajunga dintr-o parte in alta, de parca ar reflecta numarul viselor lui si numarul vizitelor lui la cabinet…. Atatea vise cate incercari ale avionului ?…sau poate pur si simplu ?....

Partea a treia – povestea de dragoste dintre un croitor si o prostituata - mi-a placut mai mult ca a doua si mai mult ca prima. De fapt, nici nu mai conteaza ce este el si ce este ea, pentru ca dragostea lui Wong Kar Wai are forta expresiei in sine, inegalabila. Am gasit aceeasi amprenta in toate scenele din film. Dragostea celor doi (Xiaozhang si Miss Hua) nu se consuma simplu sau nu se consuma deloc, iar facutul rochiei devine un pretext pentru vizitele lui la ea. Aici e clar ca exista o singura femeie iubita, ea e unica lui femeie, pe care el o asteapta, indiferent ca exista doar mana ei ca instrument al dragostei…indiferent ca-i aude icnetele cand ea isi consuma dragostea cu clientii in camera alaturata… indiferent ca ea se imbolnaveste de sifilis in final…Love is above all misery…
Suferinta, frustrarile, fidelitatea, puterea unuia de a-l intelege pe celalalt, fac dragostea lor tragica si mare.
Nu mai pot dupa scena de la restaurant cu detaliul asupra gesturilor mainii ei si dupa scena cand el ii ia masura la rochie ..“Measure with your hand is enough”.
La fel ca in partea a doua, muzica (la fel si permanenta ploaie de afara) e potrivita perfect pe poveste.

Nu m-am putut abtine sa nu vorbesc despre film mai in detaliu si-mi cer scuze daca v-am rapit, cu asta, placerea primei vizualizari.

Imi raman cateva intrebari la care nu gasesc inca raspuns :
Ce a vrut sa spuna Antonioni de fapt si ce a insemnat paharul aruncat de Cleo usor de pe masa ? Cum o fi scrisa cartea pe care se bazeaza prima parte, « Quel bowling sul Tevere » ? Cum se numeste piesa muzicala din partea a 3 a ?