Octav

[ilustra.films]

Ce e cu filmul ista?
M-am uitat la trailer si pare interesant iar imaginea destul de bine gandita. Din ce am vazut in trailer. Insa acesta pare sa nu vina cu ceva sau acel ceva care sa ma atraga.
Intoarcerea la copilarie e un subiect frumos, plin de tandrete. Si sigur... in final filmul poate sa aduca in plan doar aceasta idee si tot sa ramana un film care se sustine pe sine. Dar acum ma intreb, noi cinefilii, care cautam acel ceva artistic de valoare, putem merge sau nu la film?
Pentru ca eu pot sa merg in sala pentru o experienta coloristica, sa-l vad pe Marcel Iures si cativa copii talentati miscandu-se pe imaginile viu colorate, intr-o poveste ce vrea sa invoce frumosul (dar nu are pretentii mai mari de la sine) insa e important sa intelegem pana unde putem merge cu nivelul jos, din punct de vedere cinematografic-conceptual...

Ma uitam la comentarii pe pagina filmului si tot felul de romani distrugeau cinemaul cu premii in festivaluri ca cica murdaresc imaginea romaniei si ridicau in slavi acest film!

Acum, fiecare film are valorea lui iar criticii au nevoie sa imblanzeasca acest mic monstrulet care da tarcoale prin mintile oamenilor cum ca cinemaul noului val murdareste imaginea Romaniei. Fata de cine murdarim imaginea tarii nostre daca UE ne lauda constant ca facem progrse semnificative din punct de vedere al eliminarii coruptiei. Ma rog..asta cu coruptia e o alta discutie.

Cred ca important aici ar fi ca... ori criticii ori regizorul sau producatorul sa iasa la microfon si sa vorbeasca pentru acesti mergatori la film, binevoitori si cu ganduri pozitive pentru Romania:
"Ori ce film e valoros pentru Romania atat timp cat are valoare nationala sau internationala. Toate filmele romanesti din noul val au cel putin valoare nationala din motivul urmator: acestea aduc in fata un moment important al vietii nostre spre care e mai mult ca important sa privim sincer! Iar filmul "Octav" vorbeste despre "frumosul copilariei", de la sine un subiect frumos. Putea sa vorbeasca despre "frumosul prieteniei" (vezi 432) si tot frumos era doar ca altfel spus, conform perioadei de atunci. Este improtant sa incercam macar sa facem distinctie intre un film care vorbeste despre un frumos, al unui moment care de la sine e colorat, pur si un film care vorbeste despre un alt frumos, mai sumbru, mai gri, daca vreti!"

Cred ca acum, mai mult ca niciodata, e important sa ii ajutam pe oameni sa inteleaga diferenta.

Din categoria Trivia sau informatii pentru iubitorii de film in general.
Regizorul filmului Octav, intrebat de Marcel, cine e batranul din film, acesta a raspuns ca batranul poate fi oricine la care Marcel a raspuns ca atunci... poate sa-l intruchipeze pe tatal lui (Sergiu Celibidache).

Este pentru prima oara cand scriu despre un film pe care nu l-am vazut si sper sa fie si pentru ultima oara. Dar sper sa ajung in cinema cat de curand sa vad ce e cu grozavia asta atat de laudata...

[Cretzulynne]

Iar filmul "Octav" forbeste despre "frumosul copilariei", de la sine un subiect frumos. Putea sa vorbeasca despre "frumosul prieteniei" (vezi 432) si tot frumos era doar ca altfel spus, conform perioadei de atunci. Este improtant sa incercam macar sa facem distinctie intre un film care vorbeste despre un frumos, al unui moment care de la sine e colorat, pur si un film care vorbeste despre un alt frumos, mai sumbru, mai gri, daca vreti!"

Cred ca acum, mai mult ca niciodata, e important sa ii ajutam pe oameni sa inteleaga diferenta.

Uitam mereu de estetica uratului, invatata cu ajutorul Florilor de mugicai argheziene, ori Florile raului baudelairene...

"E un miraculos privilegiu al artei ca oribilul, artistic exprimat, devine frumusete si ca durerea ritmata si cadentata umple spiritul cu o bucurie linistita." de Charles Baudelaire

"Poetul Florilor raului l-a impresionat prin razvratirea impotriva cerintelor esteticii clasice. Precursor al unei estetici a uratului, sincer pana la brutalitate, satanic si amar, el gasea in contemplarea raului, a mizeriei, impulsuri catre puritatea pierduta.
Tudor Arghezi a studiat indelung scrierile lui Baudelaire si a intrebuintat pana la ultima poezie uneltele de lucru ale artistului.
La Baudelaire se observa o imbogatire a mijloacelor poetice cu imagini neangaduite pana atunci in lirica, asa cum se intampla intr-o oarecare masura si la Macedonski. Dar, aceste imagini ale uratului au o arie limitata: aparitia cadavrului, a locului de perditie, a scenei orgiace.
La Arghezi, asemenea imagini au o sfera larga si apar intr-o factura cu totul inedita, incepand cu ciorchinele de negi din Testament, continuand cu stihurile panfletare din Blesteme si Psalmi si ajungand la un microcosmos baroc, cum este viziunea germinatiei enorme a cartofilor leturzi din Har. Interesul lui Tudor Arghezi pentru uratul din viata devine o atitudine estetica, intalnita si la Dostoievski in amintiri din Casa mortilor, la Tolstoi in invierea, la Gorlsi in Azilul de noapte."

http://www.calificativ.ro/ESTETICA_U...ZI-a10112.html

[ilustra.films]

[i]"Poetul Florilor raului l-a impresionat prin razvratirea impotriva cerintelor esteticii clasice. Precursor al unei estetici a uratului, sincer pana la brutalitate, satanic si amar, el gasea in contemplarea raului, a mizeriei, impulsuri catre puritatea pierduta.

Cretzu

Precum nu am forta sa cred in varsta unniversului, cand o sa moara soarele etc tot asa nu am forta sa cred in contopiri de cuvinte precum estetica si satanic. Dar tu citeaza pe cine vrei mataluta ca nu ma deranjeaza. Tu poti sa crezi in cine vrei si ce vrei. Eu prefer sa ma limitez la cele omenesti cand vine vorba de arta si cand vine vorba de spiritual, sa ma incred in Dumnezeu!

[ilustra.films]

Bifat Octav

Sunt bucuros sa aflu ca cinemaul Europa inca e in picioare si filmele ruleaza. Am trecut azi, in vizita, pe bulevard si am vazut ca doua cinematografe is inchise: Studio si Patria. Mda...

Despre "Octav" pot spune ca sentimentul pe care mi l-a creat pe scaun, uitandu-ma la film, e unul bun. Pozitiv. Asta ca cinefil. Ca spectator mi-a dat nitel mai mult de gandit.

Cum am inteles eu povestea: Societatea de azi, in felul ei dura, ne poarta pe carari nu prea curate ale interiorului insa, tot noi, prin felul nostru de a fi, ne putem aduce pe drumul cel bun sau nu. Si spun, prin felul nostru de a fi pentru ca unii dintre noi suntem nascuti cu un anumit dar de a face fata multora dintre provocarile zilnice insa pentru unii... momentele mai dificile pot deveni un calvar cam pentru tot restul vietii (personajul lui Andi Vasluianu). Regizorul incearca astfel sa aduca pe ecran o frantura din toate acestea si sa si ofere o cheie (mica) intru ajutorarea dezlegarii misterului ce sta la baza ajutorarii sinelui propriu; faptul ca ratiunea, bunul simt, bunatatea si rabdarea duc intotdeauna spre o finalitate pozitiva.

Ca cinefil: nota 6
Celebidachi aduce pe ecan genul acela de poveste care lipseste cinemaului romanesc si face asta cu bun simt si dragost pentru povestea lui. A adunat in jurul lui o echipa buna: Marcel Iures face un rol de exceptie si cu siguranta acum, se afla pe lista celor de au sa fie nominalizati pentru prestatie actoriceasca, in cadrul premiilor Gopo. Super simpaticul Victor Rebenciuc face si el un rol bun spre foarte bun. Cat despre Andi Vasluianu, speram sa-l vad mai in viu. Inteleg faptul ca personajul este usor traumatizat de anumite momente dar aceasta trauma a lui nu pare veridica. Surpriza a venit insa de la Dana Rogoz care m-a uimit, prin micul ei moment din gara si despre care credeam ca nu avea sa mai aduca vreun personaj pe ecran cu viata. Ma inselasem si ma bucur sa aflu ca ma inselasem. Alessia Tofan (Ana) aduce pe ecran, pentru un personaj de varsta ei, o paleta larga de trairi si face asta in mod natural desi usor exagerata in momentele de fericire. Eric Aradits (Octav copil - sper sa nu imi stric aici sansele de a colabora cu vreunul din acesti actori prin ceea ce scriu pacilea ) vine si el cu talent in a relata povestea personajului sau insa in prim planuri scapa usor carma si pierde controlul. Daca in cazul Alessiei, greselutele apar de la sine, aici la Eric, din contra, baiatul parca vrea sa demonstreze mai mult nitel decat trebuie. Lia Bugnar (mama lui Octav )mi-a parut ca nu prea a inteles deloc personajul ei, dealtfel foarte potrivita pentru rol, cu sanse mari sa duca rolul pe culmi inalte deoarece personajul era extrem de ofertant. Scenariul e bine scris, spre foarte bine insa am avut mereu sentimentul ca se putea mai mult. Cred ca cel mai deranjant a fost sa vad ca povestea merge in directia dramei personajului lui Andi Vasluianu, care dorea de fapt sa vorbeasca, indirec tot despre personajul lui Victor Rebenciuc dar care pe mine m-a pierdut. Cel mai bun lucru ar fi fost ca Octav (Iures) sa afle de la Spiridon (Rebenciuc) ce si cum si aveam personajul in fata si ne confruntam cu el direct si era mai pe linia povestii. M-ar fi bucurat sa stiu ca finalul e nitel mai puternic pentru ca momentul (din final), cu Rebenciuc, aduce multa emotie, fara niciun dar si poate insa cumva intuit iar Spiridon chiar ma lasase sa cred ca totul avea sa fie bine cu el ceea ce m-a dus cu gandul ca finalul nu era justificat dramatic. Adica Octav era foarte bun orisicum, o fapta ca asta doar l-a facut si mai bun in fata mea - nu m-a ajutat sa-i iert vreun pacat etc (adica vorbesc despre o contructie dramatica a personajului mai ampla). Blasco Giurato face o treba foarte buna spre impecabila insa cred ca al nostru Marius Panduru ar fi facut o treaba si mai buna. Dar e doar parerea mea.

Ca specator: nota 8.5
Marcel Iures -impecabil, Victor Rebenciuc -foarte bun, Andi Vasluianu -foarte bun, Lia Bugnar -buna desi enervanta prin jocul actoricesc pe alocuri, chiar imi aduc aminte ca o doamna in spatele meu, cand a aparut iar personajul Liei Bugnar a spus "e hai ca esti enervanta" [dar poate era subiectiva].
Imaginea: excelenta.
Scenariul: Excelent

Multumesc Celebidachi pentru experienta cinematografica!

[ilustra.films]

Mi-am pus o intrebare recent dar nu am avut curajul sa-mi raspund serios.
Azi, dupa ce am citit stirea pe cinemagia depspre filmul Octav, mi-am pus iar intrebarea asa ca am facut ceva cercetare. Si n-am gasit nimic relevant...
Intrebarea pe care mi-am pus-o?
"Noi mai avem critici de film in Romania?"
Pentru ca am citit azi pe cinemagia, pare sa fie, in sfarsit un text care sa priveasca in mod critic spre filmul Octav si care, intradevar, priveste corect.
Niciun alt text nu am putut gasi insa pe net cu privire la ceea ce ar fi trebuit sa insemne critica pertinenta la adresa filmului Octav... Nema.

Nu vreau sa exagerez spuand ca situatia pare sa fie grava. Voi cauta mai serios acele cronici ale filmului despre care se discuta aici. Indiferent ce voi gasi, chit ca vorbim de blogeri sau critici renumiti, voi posta aici. Daca nu voi posta nimic atunci o singura concluzie se poate trage: situatia e grava!

O felicit pe Gloria pentru initiativa, mustrandu-o nitel in acelasi timp cu privire la faptul ca aceasta stire-cronica ar fi trebuit sa existe inca de la prima proiectie a filmului. Nu am sa postez aici cronica ei deoarece se poate gasi cu usurinta pe prima pagina a cineamgia.ro.

Altfel: oricine a apasat butonul de oprire al initiativei sanatoase, necesare, al foarte necesarului proces de analiza la rece a ceea ce se intampla cinematografic in tara noastra si se prezinta ca fiind artistic sau pur si simplu... cinematografic, va rog... reporniti procesul sanatos de analiza critica a filmului romanesc! Nu avem nevoie de oameni care sa laude ceea ce se prezinta ca fiind frumos in cinema dar ceea ce se prezinta ca fiind artistic: de valoare in adevar PRIN frumos.

[ilustra.films]

PS:rog pe cei de citesc pacilea si vor sa ajute la gasirea criticilor de film din Romania, ascunsi pe nu stiu unde, in cazul in care au citit sau simplu stiu de cronici PERTINENTE aduse filmului de se vorbeste aici despre... sa le copy-pasteuiasca in acest thread!
Multumesc

[ilustra.films]

Facem aici critica criticii

Asa. O sa notez unde consider ca recenzia este pertinenta sau nepertinenta si de ce consider acest lucru; de ce mai postez recenzia cand aceasta e nepertienta? - pentru ca autorul trebuie luat ca exemplu (pozitiv sau negativ, in functie de perceptia fiecaruia)
Autor: Delia Marc (prezenta la conferinta de presa)
Cronica: nepertinenta (de ce? Filmul are greseli (importante) si autoarea noteaza cu 10 din 10 stele "Octav")

Am văzut „Octav”! Am mers la „pomul lăudat, cu sacul” și am plecat cu o pădure de pomi, fiecare incantandu-mi sufletul și luminandu-mi mintea! La plecare, după conferință de presă, am primit fiecare câte un dar. Superba idee! „Prețuiește fiecare moment” este deviza acestui dar și corolarul acestui film! Un film în dar. Mulțumesc!

Povestea este o nepoveste, pentru ca sunt sigura ca a rezonat cu simtirea si tot launtrul multora dintre spectatori, experienta prin care am trecut si eu in timpul vizionarii. Un launtru adus la suprafata, la unele persoane.. de acolo, din adanc, ascuns uneori in faldurile inconstientului. Ascuns ori poate pentru ca durerea ar fi mai mare decat bucuria, ori pentru ca detasarea este totala.

Dar, repet, pentru mine povestea este nepoveste, este o realitate cu care traiesc intr-un “concubinaj” ferit de cei mai multi din jur.Hotararea grea si amara, dar pragmatic – de a vinde casa parinteasca, ridicata de bunici… casa in care m-am nascut si am trait aproape 60 de ani… de unde i-am condus pe rand… catre cimitir pe fiecare dintre bunici si parinti… casa pe care m-am chinuit sa o recasting dupa ani multi de procese… pentru mine povestea din film este nepoveste, este realitate.



O realitate care merge pana intracolo incat vad inca cu ochii mintii (si ai sufletului), personajele copilariei, cei care mi-au modelat educatia… serile in fata sobei in care duduia focul si coceam cartofi si dovleac…cartile si jucariile copilariei… Si ce este mai curios decat toate… memoria mirosurilor casei, bucatariei, gradinii… adierea vantului printre pomi si flori, mangaierea razelor de soare tomnatic strecurate printre perdelele proaspat spalate si inalbite, mirosind si ele a bunica. Si toate acestea inseamna pentru mine o dulce nostalgie. Nu amara, ci dulce. Pentru ca atunci, in copilarie, in acea casa si printre acei oameni, am deprins tot ce am devenit, am invatat ca in calea multor si multor necazuri, trebuie sa ma hranesc din ce am adunat sub deviza si corolarul “Pretuieste fiecare moment!” Si nu-l lasa sa se stearga din memoria atat de fragile a hard diskului mental.Nu stii cand si cum te poate salva o amintire. Fiecare dintre noi suntem un copac singur, metaforic, precum copacul-stejar de pe dealul lui Octav, copacul pictat de mama sa, insa daca ramurile sale sunt imbelsugate de momentele unice traite in copilarie si mai apoi, copacul nu moare in si de singuratate.

Povestea nepoveste a lui Octav este povestea nepoveste a multora dintre noi.

Un scenariu de mare sensibilitate, mustind de o filosofie profund umanista si de un simt psihologic aparte… ingemanand intr-un manunchi echilibrat cei doi antipozi: trairile copilariei si cele ale senectutii.

Cele spuse pana acum sunt extraordinar prezentate prin darul primit dupa acest eveniment: acea caseta de lemn, cu capacul culisant. Un capac care tras usor usor in afara, dezvaluie o comoara: intr-un separeu -cateva fotografii in alb-negru – reprezentand instantanee din copilarie, cateva fotografii color din prezent (toate decupate cu acel cutter zimtat al timpurilor trecute), toate legate intr-o panglica de matase; in alt separeu cateva flori uscate si mirosind a amintire si nu in cele din urma un memory stick (sugerand memoria mentala a momentelor copilariei poate). Nu stiu a cui a fost aceasta “gaselnita”, dar este foarte sensibila si emotionanta!



Octav – un senior subtire, o silueta fragila, vulnerabila, dar ferma in acelasi timp, cu plete albite, adus usor de spinare, sprijinindu-si mersul intr-un baston, revine acasa, ca sa vanda acea “acasa” nevazuta vreme de zeci de ani, Caci e singur pe lume si procesele indelungate l-au uscat de bani. Si amintirile navalesc! Strabate camera dupa camera… saloane, camera de joaca, camera de muzica, dormitorul mamei… Octav redevine copilul de odinioara, isi retraieste amintirile momentelor traite, dulci, amare, triste, jucause … isi retraieste prima iubire, isi retraieste prieteniile… si spune “intr-o zi te trezesti, te uiti la anii care nu stii unde s-au dus”. Isi aminteste de intrebarea pusa de el in copilarie “e rau sa imbatranesti?”. Acum stie rapunsul, ori care fi-va acela si pentru el si pentru altii.

Dar, desi “uscat de bani” in procesul sau indelungat, Octav este un om bogat. Bogat prin amintirile care l-au hranit, prin experientele care l-au modelat, prin personajele care l-au educat, prin prietenul vechi pe care il are alaturi.

Si pe parcursul povestii, batranul OCTAV intinereste alaturi de copilul OCTAV. Daca in debutul filmului era adus de spate si urca cu greutate superba scara de lemn sculptat catre etajele conacului, sprijinit in baston, iar parcul, gradina si dealul se afla inca cenusii si triste intr-un sfarsit de iarna neimprimavarat, pe parcursul filmului pana la final, Octav intinereste, urca sprinten scarile, ba chiar coboara cu indrazneala nu pe trepte – ci alunecand pe balustrada, se joaca alaturi de prietenul Spiridon cu trenuletele electrice (superba macheta – off, cat si-a dorit si fratele meu asa ceva), se tolaneste fericit si relaxat intr-o poienita unde natura se intoarce la viata. Pentru ca in final, la plecarea sa inapoi, la celalalt acasa, care nu stim daca e perceput chiar ca acasa – in Franta, primavara sa fie deja in drepturile ei: soare, flori, culori…Impacare prin urmare.



Cateva momente superbe, de mare finete psihologica sunt acelea ale pierderii mamei … momente urmate de calea deschisa catre apropierea de sufletul si invatamintele tatalui.

Si pentru ca muzica este un personaj nelipsit din distributia acestui film, insotind intr-o nota personalizata momentelor povestii, exista in acest film, relativ la observatia anterioara, scene emotionante de invatatura pentru inima si minte intre copilul Octav si tatal sau. Ce e muzica, ce este o nota muzicala, cum subexista aceasta chiar si dupa ce nu se mai aude “nu s-a stins, ea e in constiinta ta”. Asa cum este si va fi si memoria mamei stinsa din viata. Si ea a ramas in constiinta si memoria copilului si maturului Octav. Cu intelegerea si iertarea disparitiei ei dinviata familiei. Eliberarea fiind vizita la locul ei de veci.

Si in acest moment trebuie sa spun ca coloana sonora a acestui film este semnata de venerabilul si mult apreciatul Vladimir Cosma, care ne spune ca „In Octav muzica are o importanta foarte mare, pentru ca este un film despre amintiri, despre trecut, iar muzica poate sa exprime sentimente precum dorul, nostalgia, veselia regasirii unui prieten, pe care doar imaginea singura nu le poate oferi”.

Daca tot am vorbit despre muzica ca personaj al acestui film, trebuie sa spun ca am admirat fara nicio cartire realizarile departamentului de imagine, Director de imagine fiind Blasco Giurato “unul dintre cei mai importanți directori de imagine din lume și, fără îndoială, cel mai cunoscut din Italia, care a semnat pelicula „Cinema Paradiso” (1988) ce a câștigat Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin, câștigând în total 21 de premii și 23 de nominalizări la festivalurile din întreaga lume.” (Mapa de Presa Oblique Media). Si va indemn sa fiti atenti cand veti viziona acest film, la cateva cadre care m-au tuşat (asa, scris pe romaneste J ). Vorbesc despre scena in care Octav – copil si Ana- copila, vorbesc cap la cap lungiti pe burta in gradina intr-o lumina calda si clara – parca ar fi acea ora de aur propice unei fotografii perfecte. Si vorbesc despre scena in care Octav-seniorul si Octav copil se rasfrand unul in fata celuilalt, in clarul unei oglinzi mari, ambii in camasi albe, privindu-si imaginea si zambindu-si cu intelegere, pe fundalul unei muzici perfecte momentului. Pentru mine, repet, cinematografia acestui film este superba. La Conferinta de Presa Blasco Giurato a spus ca a venit in Romania, avand oarece prejudecati despre tara noastra, insa s-a lecuit de ele, gasind la lucru o trupa instruita, minunata, plina de pasiune pentru profesiune si poate aceea a si rezultat “un film de suflet”.



Aceeasi impresie excelenta despre lucrul in echipa au formulat si ceilalti participanti la Conferinta de Presa unde s-au ridicat intrebari referitoare la sursa de inspiratie a subiectului (nu neaparat legata de biografia marelui compositor si dirijor Sergiu Celibidache – catre care de altfel machiajul si alura lui Marcel Iures te trimite), legate de locurile de filmare exterioare si interioare (vila Golescu, Padurea calugareni, Sarata Monteoru si platourile de la Buftea), despre “cum tratam timpul, copilaria, trazitia copil-matur in timp”, despre casa copilariei in context stramosesc, despre forta imaginii si a muzicii intr-un film de arta, despre scenariu (Personajul principal “nu se rasteste la istorie” – splendid spus – intelepiune sau autoprotectie?). Au fost in fata publicului si cativa dintre interpreti: Marcel Iures, copiii Alessia Tofan si Eric Aradits, Ioan Andrei Ionescu, dar si regiszoul si scenaristul Serge Ioan Celebidachi, o personalitate cuceritoare, calda si relaxanta, alaturi de producatorul filmului, sotia sa, Adela Vranceanu Celebidachi.

Serge Ioan Celebidachi ne spune ca OCTAV este “o declaratie de celebrare a vietii si ofera o serie de imagini calde si poetice despre Romania. Nostalgia personajului principal este construita din perspectiva onestei cautari de sine, care ofera cheia deslusirii unor sensuri profunde ale existentei”.

Si ca:

”<Octav> ne poate ajuta sa ne reamintim cine suntem cu adevarat si sa ne facem curaj sa ne exploram trecutul, iar pentru cei mai norocosi dintre noi este o reafirmare a generozitatii infinite a vietii”,

Si spre finalul acestei cronicute am ajuns si interpretii acestui film, aflati sub mana regizorului si a tuturor departamentelor artistice si tehnice inregimentate in munca de creatie a filmului.

(...) - restul cronicii poate fi citita pe filme-carti.ro

[ilustra.films]

Autor: Stefan Apostol
Cronica: pertinenta (pentru ca ramane cu picioarele pe pamant in ceea ce priveste entuziasmul aparitiei unui astfel de film pe ecranele noastre [dar si exagereaza nitel])

„Octav” spune povestea lui Octav (Marcel Iureș), un bărbat în vârstă, care se reîntoarce la conacul copilăriei sale aflat undeva în zona rurală a României, cu dorința de a-l vinde.

Sinopsis:

Filmul „Octav”, în regia lui Serge Ioan Celebidachi, spune povestea lui Octav (Marcel Iureș), un bărbat în vârstă, care se reîntoarce la conacul copilăriei sale aflat undeva în zona rurală a României, cu dorința de a-l vinde. Ajuns aici, după o absență de zeci de ani, o fetiță ce-i pare cunoscută îl poartă într-o călătorie minunată în timp, înapoi la anii copilăriei sale pentru a-l ajuta să-și redescopere bucuria de a trăi.

Recenzie

Salutare ”tovarăși cinefili!”

De-a lungul vieții acumulăm experiențe, unele dintre ele, marcându-ne pentru tot restul vieții. În esență asta vrea să ne transmită acest film, de altfel un film eveniment în cinematografia post-decembristă din România.

În ciuda campaniei de promovare, agresivă pe alocuri și foarte comercială, filmul propus de casa de producție Astra Entertainment este un film de artă. Dacă vă așteptați la intrarea în sala de cinematograf să găsiți toate acele elemente comerciale, s-ar putea să aveți parte de o mare surpriză. Scenariul lui Serge Ioan Celebidachi și James Olivier a fost scris, după cum declară chiar Serge, fiind de altfel și regizorul peliculei, acum mai bine de treizeci de ani. Pe parcurs scenariul a suferit modificări ajungând la produsul final, pe care l-am văzut aseară într-un cadru de gală la Sala Palatului. (*Mai multe imagini oficiale de la gală vor fi postate în scurt timp)

Serge Ioan Celebidachi ne propune un personaj misterios, Octav, ajuns la bătrânețe, întors acasă după foarte mult timp, din pribegia pariziană. La vârsta de 84 de ani, Octav Petrescu decide să se întoarcă acasă și să recupereze, de la stat, conacul familiei, lucru care se întâmplă, dar după lupte seculare cu un sistem bolnav și parazitat de tot felul de imbecili.

Pentru orice om, indiferent de naționalitate, întoarcerea acasă este una plină de emoții, amintiri, unele plăcute, altele nu, dar de fiecare dată lacrima apare în colțul ochiului.

Dacă aș încerca să rezum, în câteva cuvinte, acest film, aș spune că ”Octav” evocă valori de familie, definiția loialității într-o prietenie peste secole, vorbește despre responsabilități și altruism. Filmul însă este mai mult de-atât. Ca să-l înțelegi trebuie să sapi mai adânc, mult mai adânc decât ceea ce ți se prezintă pe ecran, și să te întorci în timp, în povestea familiei Celebidachi. De ce? Foarte simplu, filmul este un omagiu adus de Serge tatălui său, și, dacă o să fii atent, vei regăsi în personajul Octav, multe elemente ce te vor ajuta să-l recunoști pe marele dirijor Sergiu Celibidache.

Dar să ne întoarcem la ”lumea plină de fastă” de la premiera de gală, nu de alta, dar e important să menționăm și acest aspect. Vă spuneam ceva mai devreme de promovarea ”agresivă” făcută la acest film. La același nivel, grandios, a fost și premiera de gală de la Sala Palatului, loc unde s-au strâns multe vedete autohtone. Nu dăm nume că nu este cazul, dar ceea ce m-a deranjat a fost faptul că televiziunile aflate la fața locului, în loc să se axeze pe evenimentul în sine, au considerat că e mai importantă promovarea vedetelor de carton aflate pe covorul roșu al impresionantei construcții comuniste. Ba mai mult, au existat și ”pitzi” botoxate și cu mărgele pe cap, îmbrăcate ca la o prezentare de modă din nu-știu-ce țară bananieră, ce au considerat că acum este momentul cel mai bun să-și etaleze nurii prin poze făcute pe culoare sau la nivelul unu al clădirii. Uite dom’le ce artă se face la Sala Palatului, la o lansare de film. Șic, nu?

Gata! Lăsăm domnișoarele botoxate și revenim la filmul nostru.

Nu vreau să par cârcotaș, dar din punctul meu de vedere, acest film nu este de cinematograf. Nu este un film pe care să-l vezi din confortul unui scaun tapițat, într-un cinematograf, ci, dimpotrivă, este un film pe care vi l-aș recomanda, dacă ar fi fost scos acum pe suport digital, să-l vedeți din confortul canapelei personale, alături de câțiva prieteni, amatori de film de artă, și pe care să-l comentați la un pahar de vin roșu, seara, după cină.

Dacă vi se pare dur ce am scris, încercați să aveți răbdare și să citți rândurile care urmează, pentru că așa o să vă edificați de ce am făcut această afirmație. Și o să încep prin a vorbi despre personajele copii din filmul propus de Serge Celebidachi, și am să încep cu Ana.



Ana apare pe tot parcursul filmului, o fetiță de 5-6 anișori, repetitiv, alături de personajul octogenar, Octav. Aflăm, pe parcurs, că Ana este de fapt marea dragoste a copilăriei și a adolescenței personajului nostru. Este unul din elementele marcante, atât în viața lui Octav, dar și în economia filmului, aducând multă lumină asupra caracterului și asupra relaționării lui Octav cu restul lumii.

Cea care îi dă viață acestui mic, dar fermecător personaj, este Alessia Tofan, și trebuie să recunosc că rar mi-a fost dat să văd actori-copii atât de naturali și atât de carismatici, precum e tânăra Alessia în pelicula de față. Jocul Alessiei te vrăjește încă de la prima apariție și te ține acolo, până la finalul filmului, final pe care nu am să vi-l deconspir, cel puțin în ceea ce o privește pe Ana.

Un alt personaj, aș zice eu la fel de important pentru film, dar și pentru a înțelege mai bine sufletul lui Octav, este prietenul de-o viață al acestuia, Spiridon, sau Spiri, personaj interpretat de un monstru sacru al teatrului și filmului românesc, Victor Rebengiuc. Ajuns deja la o maturitate actoricească de invidiat, V. Rebengiuc a acceptat acest rol, chiar el declarând la un moment dat că personajul ”Spiridon a fost o propunere neașteptată” și a fost cucerit de faptul că acest personaj transmite un mesaj foarte important pentru vremurile noastre, acela al prieteniei și al loialității necondiționate, duse dincolo de limitele normalului.

Momentul culminant al loialității lui Spiri față de Octav, acesta fiind plecat din România la Paris, va fi dezvăluit la un moment dat, într-o discuție oarecare cu fiul cel mic al lui Spiridon. Din păcate scenariul nu a fost foarte generos cu relația dintre Spiri și Octav. Am simțit nevoia să mi se arate cum a evoluat această prietenie și loialitatea dintre cei doi, poate mai mult decât relația dintre Ana și Octav, episod care ar fi putut să fie și el dezvoltat altfel pentru a înțelege mai bine de ce Octav a iubit-o doar pe ea și de ce acum, la 84 de ani, era singur și fără nimeni pe lume. La începutul filmului, odată cu prima apariție a micuței Ana, aflăm că el, Octav, este singur și că nu există sau nu a existat o altă femeie în viața lui. Pe parcursul filmului aflăm că a mai avut alți doi frați și o soră.



Un alt personaj, ce apare obsesiv, și aflăm pe parcurs de ce, este mama, Doamna Petrescu, un personaj enigmatic și foarte bine conturat, atât din script, dar și prin joc de actrița Lia Bugnar. Ea este personajul marcant din viața tânărului Octav. Ea este până la un anume moment liantul cert și sigur dintre lumea înconjurătoare și neexperimentatul puști, interpretat foarte bine de Eric Aradits. Din punct de vedere al jocului și Eric a fost la fel de natural și nu mi-a dat absolut deloc senzația de stângăcie, are pe cine să moștenească de altfel, dar din punct de vedere estetic alegerea tânărului a fost puțin pe lângă. Ar trebui să argumentez științifc această afirmație, dar mă rezum la a spune că un om care la o anume vârstă are părul drept / lins, acest aspect se regăsește și în copilărie/adolescență, de aici și afirmația mea legată de estetica personajului – Octav – la momentul copilăriei.

Ioan Andrei Ionescu joacă rolul tatălui și pot spune că are câteva momente de excelență, mai ales în dialogurile serioase, sincere pe care le are cu fiul său, iar momentul de analogie al notelor musicale a fost unul din momentele delicioase pentru mine.

Acum ajungem la personajul principal, misteriosul, retrasul Octav, interpretat de actorul, și îmi asum când spun asta, de care sunt îndrăgostit, profesional, și pe care îl admir foarte tare. Este vorba de un alt monstru sacru al teatrului și filmului românesc, Marcel Iureș.

Eu prima dată l-am văzut pe maestrul Iureș într-un spectacol maraton, regizat și imaginat la vremea respectivă de Moțu Pitiș, este vorba de piesa de teatru ”Câinele grădinarului”, la finele anului 1988, la Bulandra. Contele Federico, “o tenebră în alb imaculat”, interpretat de Marcel Iureş, stârnea aplauze şi hohote de râs numai la simpla sa apariţie. Apoi m-a cucerit în 1993 și 1996 în cele două roluri magistrale, la Teatru Odeon în ”Richard al III-lea” și la Teatrul Național în rolul lui ”Richard al II-lea”. Un actor complex, cu un număr impresionat de filme și spectacole de teatru.

Revenind la rolul Octav, de data asta a reușit să demonstreze, dacă mai era nevoie, că odată preluat un personaj, și-l asumă până la cel mai mic detaliu, iar în cazul de față și-a dat seama, după cum a și declarat, că personajul este, într-o anume proporție, încarnarea marelui dirijor Celebidachi, dar și el omul real, ajuns la o anume experiență de viață și o vârstă ce-i permite să joace un astfel de rol cu o anume încărcătură. Ca să poți juca un astfel de rol îți trebuie anumite elemente, importante, de-a dreptul vitale, și vorbim aici de vârstă, experiența de viață și, bineînțeles, experiența jocului actoricesc. Iureș le are pe toate din plin, dar -pentru că există un dar- pe parcursul filmului, cu toată asumarea reală a rolului, au existat momente, și mă întreb de ce, când actorul parcă nu a fost acolo.

Parcă s-a disipat undeva în peisajul mirific evidențiat magistral de premiatul cu Oscar, directorul de imagine Blasco Giurato. Au fost momente în care sala arhiplină nu l-a crezut. Nu divulg momentele respective, dar dacă aveți ochiul format o să le descoperiți singuri. Să nu mă înțelegeți greșit, per total, rolul jucat de Iureș este unul greu, complex, de compoziție, dar micile sincope au umbrit regalul actoricesc oferit de acest monstru sacru al artei românești.

Producția este una reușită, în ansamblu, dar aspectul comercial nu are ce căuta în ecuația acestui film. Nu este un film care să aducă foarte mulți bani din vizionări, pentru că nu este un film ușor de digerat. Este un film cu multe mesaje ”printre rânduri”, cu multe elemente dureroase, frustrante și adevărate puncte marcante din viața unui om, că până la urmă despre asta este vorba în film, despre viața unui om și despre cutumele trecutului și rezoluțiile de dinainte de finalul cert, concret al fiecăruia dintre noi, și anume moartea.

Odată ajunși la o anumită vârstă, dacă facem aceeași călătorie, în trecut, ca și Octav, ”întorcându-ne acasă”, vom trăi aceeași experiență ca și personajul principal, retrăind bună parte din momentele marcante ale copilăriei, adolescenței și tinereții noastre, alături de familie, prietenii din copilărie și întâmplările frumoase sau mai puțin frumoase. Marcel Iureș reușește să aducă în construcția acestui personaj bagajul propriu de experiențe acumulate de-a lungul vieții.



Este un film pe care vi-l recomand să-l vedeți, dar mai așteptați până va apărea pe suport digital. Într-o sală întunecată de cinematograf acest film își pierde acel parfum de ”film de familie”, iar elementele definitorii vă pot scăpa dacă sunteți distrați de o pungă de popcorn sau de un vecin care strănută. Coloana sonoră este un alt element important al filmului, ca un pandant ce îmbracă totul în note calde și pline de esență tare și cu parfum de primăvară târzie, semnată de Vladimir Cosma.

OCTAV ESTE O PELICULĂ CARE POATE RĂMÂNE ÎN COLECȚIA ACELOR MULTE FILME DE ARTĂ FĂCUTE LA NOI DE-A LUNGUL TIMPULUI

Ca o concluzie, regalul de aseară de la Sala Palatului este unul de referință pentru cinematografia de artă românească. Nu neapărat o piatră de temelie sau ceva revoluționar, dar este o peliculă care poate rămâne în colecția acelor multe filme de artă făcute la noi de-a lungul timpului. Nu vă așteptați să devină un super-premiat film la zecile de festivaluri internaționale. Să nu fim nici cârcotași, pentru că există anumite segmente din piața de festivaluri care ar premia un astfel de film.

Filmul „Octav” va rula în cinematografele din țară începând cu 6 octombrie 2017 și este clasificat cu AG (Audiență Generală).

Cu ce is si nu is deacord/ imi place - nu-mi place
1. Spiridon nu era poreclit Spiri. Era Poreclit Spiridus (din cate stiu eu)
2. imi place ca nu-i place sa fie carcotas.
3. sunt deacord cu faptul ca nu e un film de vizionat in cinema
4. imi pare corect ce zice despre imagine si director de imagine

[ilustra.films]

Autor: Teodor Burnar
Cronica: pertinenta (dar ramane in zona cuminte a cuvintelor de lauda suprema)

Recenzie de film românesc MR: Octav, cu Marcel Iureş şi Victor Rebengiuc, este o peliculă ce încălzeşte sufletul şi ne reaminteşte valorile care nu sunt negociabile şi nu se vând.

De fiecare dată când un film românesc își face apariția pe firmament, încerc sentimente contradictorii. Pe de o parte, nerăbdare și entuziasm. Pe de alta, teamă. Teamă că respectiva peliculă va cădea în clișeele cu care producțiile românești post-decembriste ne-au obișnuit: atmosferă gri și deprimantă, obsesii comuniste, în fine multă durere și tristețe, de parcă românii n-au bucuria sănătoasă a vieții – cu mici excepții, care confirmă regula.

Octav (2017, regia Serge Ioan Celebidachi), văzut de către Matricea Românească la premiera bucureșteană pentru presă de luni seara, e o surpriză frumoasă, chiar dacă are el însuși păcatele lui, pe care le vom expune, dimpreună cu virtuțile, în cele ce urmează.

Filmul gravitează în jurul unei retrocedări tergiversate, dar finalmente de succes, care îl aduce pe octogenarul Octav (Marcel Iureș) înapoi acasă, după ani de exil în Franța, pricinuit de venirea la putere a comuniștilor și confiscarea proprietăților familiei.

Intriga nu e complicată, iar evoluția filmului e în linii mari previzibilă, ceea ce nu e neapărat rău: spectatorul nu e păcălit la Octav, el știe pentru ce a venit. În Octav nu veți vedea efecte speciale, și nici decoruri sofisticate (excepție Vila Golescu din Câmpulung Muscel, utilizată la maximum și veritabil personaj al filmului, prin prisma rolului crucial jucat în el). Veți vedea în schimb emoție și suflet. Adică lucruri invizibile. Octav e antidotul perfect la abrutizarea prin, şi „cu ajutorul” tehnologiei.


În Octav veți vedea emoție și suflet. Adică lucruri invizibile

Da, Octav e un film de artă, dar o artă românească în care omul sfințește locul, iar familia e mai importantă decât banii. Spuneam în titlu că acest Octav e un Singur Acasă autumnal, care încălzeşte sufletul, și îmi mențin părerea, numai că în el „băieții răi” sunt – mai mult decât oamenii – timpul și amintirile ce „intră prin efracție” în sinapse demult închise.

Marcel Iureș interpretează un personaj frământat – chinuit de amintirea mamei și a marii sale iubiri din copilărie, Ana – a cărui salvare din iadul nostalgiei e tocmai acțiunea. Dacă iadul este amintirea a ceea ce a fost, fără posibilitatea de a schimba ceva, cum s-a spus, Octav capătă o șansă la o viață nouă tocmai pentru că știe să își negocieze ieșirea din cea veche.

Ajutat de „spiridușul” Victor Rebengiuc – Spiridon, în film – dar și de jocul remarcabil de dezinvolt al puștilor puși să-i recreeze copilăria (Alessia Tofan, 11 ani, merită aplaudată și urmărită), Iureș salvează filmul de compromiterea prin abuzul de rememorări și sedentarismul acțiunii. Dacă ochiul și rațiunea vor avea unele obiecții, comentarii si rezistențe, sufletul va pleca satisfăcut de la Octav, și acesta este marele triumf al filmului semnat de fiul marelui dirijor Sergiu Celibidache, pe care Iureș – după propria-i mărturisire – l-a întruchipat voit.

E un film care stă sub semnul muzicii (scena tată-fiu, dintr-una din scăpările în vis ale lui Octav, este momentul-cheie al peliculei) şi al identităţii. Dacă ar fi să rezum Octav la o întrebare, aceasta ar fi, în perfect echilibru cu spiritul Matricei: “Renunţăm la ceea ce ne-a făcut – şi, dacă da, unde ne duce asta?”.

Dar mai este ceva Octav: o lecţie de generozitate, dublată de una de nobleţe.

„Atunci când iese din scenă, în secvenţele finale, Octav o face împăcat. (…) O să vă rog să observaţi că personajul meu nu îşi înjură ţara, nu o scuipă, nu zice un cuvânt urât, deşi ea l-a purtat prin tribunale. Asta ţine de o eleganţă a omului, pentru că el revine acasă şi îşi reia viaţa, are o atitudine, are un bun-simţ. Filmul nu se răsteşte nici la istoria personală, nici a statului român, nici a jurisprudenţei”, a explicat Marcel Iureş pentru Matricea Românească, la conferinţa de presă ulterioară vizionării filmului.

Sunt deacord/nu sunt deacord
1. "singur acasa" romanesc - curajos gandit/ spus!
2.

Dacă ochiul și rațiunea vor avea unele obiecții, comentarii si rezistențe, sufletul va pleca satisfăcut de la Octav

Frumos spus. Dar nu suficient.
Cred ca am gasit un cronicar pe care-l voi urmari mai atent.

Daca ar fi sa vorbesc despre o cronica perfecta, aceasta ar arata in felul urmator:
Exprimare academica si idei frumoase a la Teodor Burnar plus duritatea si veridicitatea verdictelor a la Gloria Sauciuc plus datele interesante despre proiect (trivia) a la Marin Apostol (dar si acolo se poate mai bine).

[ilustra.films]

In continuarea pelegrinajelor mele pe meleagurile internautice in cautarea criticilot de film romani, las aici cronica pozitiva a lui Marin Apostol. Om care isi asuma responsabilitatea de a fi responsabil cand vine vorba de filme ca "Octav". Cel putin asta m-a lasat sa inteleg cronica lui.

Autor: Marin Apostol
Cronica: Pertinenta (la fel si blogul lui, *.* blog de cinema)

Octav reprezintă debutul în regia de lungmetraj de ficțiune pentru Serge Ioan Celebidachi, fiul regretatului dirijor Sergiu Celibidache.

Serge debuta în urmă cu 20 de ani cu documentarul Le jardin de Celibidache, un omagiu adus tatălui său, pentru ca în 2013 să revină cu un alt documentar, Taming the Apex, de data aceasta explorând viețile și carierele a patru piloți de curse.

Scenariul pentru Octav l-a scris împreună cu James Olivier pe parcursul ultimilor 30 de ani.

"Am început să scriem scenariul pe când aveam doar 18 ani, iar pe măsură ce ne-am maturizat, la fel s-a întâmplat și cu temele abordate,"
spune Olivier.

Și, într-adevăr, Octav arată ca un film al unor oameni care au trecut prin viață și acum au ajuns într-un punct în care încearcă să înțeleagă unde au ajuns. E un film plin de nostalgie și de aduceri aminte. Dar fără regrete.

Mi-a plăcut felul în care a fost construit și faptul că evenimentele nu sunt arătate neapărat în ordine cronologică, mi-a plăcut îmbinarea dintre trecut și prezent, dintre real și imaginar.

Sunt multe bucăți din viața lui Octav pe care nu le aflăm, nu ajungem să cunoaștem motivele pentru care este acum singur și filmul pare să ne sugereze că între copilărie și momentul actual nu s-a întâmplat nimic semnificativ în viața lui Octav, dar cu cât trecea timpul, am dat o importanță tot mai mică detaliilor din film și am acceptat totul fără să-mi mai pun întrebări. Pentru că cel mai important aspect la filmul lui Celebidachi este starea pe care reușește să ți-o transmită. Iar la acest lucru contribuie mult și muzica.

"Alegerea mea a fost să nu fac o muzică prea descriptivă. Vreau să subliniez culoarea filmului, nu să accentuez ceea ce se vede în imagine. Muzica este un cameleon. Ea este cea care preia culoarea imaginii, mai degrabă decât invers."
– spunea Vladimir Cosma, cel care semnează coloana sonoră.

Vladimir Cosma face muzică de film de vreo 50 de ani și a câștigat două Premii César, pentru muzica filmelor Diva (1982) și Le Bal (1984).

Sunt multe metafore și multă filosofie, sunt replici pe care nu te-ai aștepta să le auzi de la un copil; uneori, ți se poate părea prea mult, dar apare la un moment-dat o scenă în care Octav e învățat de tatăl său, prin intermediul muzicii, care e rostul vieții și al amintirilor, și atunci realizezi că tot ce se întâmplă pe ecran e doar o convenție, o înțelegere tacită între tine, ca spectator, și regizor/scenarist pentru a experimenta emoția nostalgiei.

Marcel Iureș este Octav. Ajuns în România ca să finalizeze un proces în urma căruia își recuperează casa naționalizată, acesta decide să o vândă. O decizie neașteptată pentru mine, fiindcă n-am reușit să descopăr logica pentru care o persoană s-ar lupta atâția ani ca să-și recupereze casa în care a copilărit doar pentru a renunța la ea. Dar se subînțelege că avea nevoie de bani.

Aici, îl reîntâlnește pe Spiridon, interpretat de Victor Rebengiuc. Octav și Spiridon sunt vechi prieteni, ne sunt prezentate câteva elemente care confirmă prietenia dintre ei, dar, din păcate, Spiridon lipsește aproape complet din întregul act al doilea al filmului, revenind abia spre final. Relația dintre cei doi putea fi aprofundată mai mult.

Sper să arătăm că se poate să vedem și o Românie frumoasă, spunea regizorul la premiera de gală, iar acest lucru ar fi imposibil fără un director de imagine talentat.

Blasco Giurato a semnat imaginea a peste 100 de filme, printre care se numără și Cinema Paradiso, câștigător al Oscarului pentru cel mai bun film străin, în 1990. Lui Giurato i-a plăcut mult scenariul și faptul că avea posibilitatea de a filma pe peliculă a fost un element care l-a convins că nu poate refuza acest proiect.

"Să filmez pe peliculă, pentru mine, a fost o propunere foarte neobișnuită pentru ziua de azi. Am acceptat-o imediat pentru că acesta va fi poate testamentul meu pe peliculă și pentru că va fi foarte greu să mai fac un alt film pe 35 mm. Au trecut patru sau cinci ani de când n-am mai lucrat pe peliculă, care e dragostea vieții mele. E ca și cum te-ai întoarce la prima iubită din viața ta."
– Blasco Giurato.

Probabil că nu va prinde la publicul tânăr și nu cred că e un film pe care să-l vezi într-o sală de mall cu punga de popcorn în mână și paharul de cola lângă tine, dar vă recomand să-l vedeți, în liniște și întuneric, fără să vă lăsați perturbați de nimic din jur. Va fi o experiență cel puțin interesantă.

Ce mi-a placut si nu mi-a placut:
mi-a placut: "cu cât trecea timpul, am dat o importanță tot mai mică detaliilor din film și am acceptat totul fără să-mi mai pun întrebări. Pentru că cel mai important aspect la filmul lui Celebidachi este starea pe care reușește să ți-o transmită. " - la concluzia asta am ajuns si eu in timpul vizionarii.
nu mi-a placut: desi idea de sus functioneaza, ca si critic, nu ai dreptul sa lasi laoparte greselile (importante) din film din simplul motiv ca starea e una pozitiva.

Octav clar deschide un capitol nou in ceea ce priveste ideea de stare pe care o poveste/ niste imagini le creeaza in interiorul nostru. Pentru ca, oamenii sunt invatati sa creada ca acest aspect da nastere unei opere de arta sau... nu. Adica idea de existenta a "crearii unei stari" sau "a unei emotii". Si revelatia filmului "Octav" e urmatoarea: nu tot ceea ce creeaza o stare/ emotie se poate numi si arta. Sau, capodopera, intr-o exagerata exprimare de opinie. Ai nevoie de ceva mai mult ca acel film sa intre in zona de arta: o idee importanta. Ceva care vorbeste sensibil despre un aspect important al acestei vieti. Si aici incepe derutarea cand vine vorba de arta. Daca acum 20-30 de ani era usor sa intelegem daca un film era de arta sau nu, acest aspect a fost directionat usor, spre zone mai greu de accesat: o zona derutanta. Nu faptul ca sunt multi artisti face greu identificabila arta azi dar faptul ca s-a construit aceasta derutare privind arta in general datorita faptului ca suntem inconjurati de foarte multa informatie. Ne pierdem printre miile de idei de suntem inconjurati zilnic cu si ajungem sa nu mai privim esentialul, ceea ce sta la baza unei idei; in cazul nostru - arta cinematografica.
Deci: o idee importanta care sa portretizeze conditia umana sau un moment sau un obiect chiar si sentimentul, starea sau "the feeling". Aceste doua elemente is importante. Evident, Celibidachi si J. Oliver stiau despre acestea cand au scris scenariul si credeau cu sinceritatea ca ele functineaza in scenariu. Da. In scenariu functionau. Dar pe imagini... lucrurile stau cu totul altfel. Cu un director de imagine foarte bun, intradevar, starea de bine, de pozitiv s-a pastrat, de aici si faptul ca spectatorul traieste momentele in sala de cinema, dar cu o regie subreda... pierzi idea (importanta). Acea idee pentru care personajul exista. Si, pentru ca te simti bine la film, incepi sa sapi dupa idee. Si pentru ca regizorul s-a jucat frumos cu foarte multe metafore (imagistice) iti este usor sa gasesti absolut orice iti trece prin cap. Acesta este motivul pentru care cred sincer ca doamna Delia Marc nu a batut campii cand a scris tot ce a scris (desi exista tendinta a se crede acest fapt) dar a vorbit sincer despre tot ceea ce a gandit ea tot sapand dupa idea filmului adica acel "ce vrea domnule acest regizor sa-mi spuna". Problema e insa faptul ca ceea ce gandit ea despre film, putin probabil sa fi gandit si alt mergator la film cu dragoste pentru cadre frumoase. Si aici e aici. Daca la o carte, ceea ce gandim despre un personaj, e (aproximativ) asemanator cu ceea ce gandesc si ceilalti oameni (ne invata scoala) atunci, firul coerent al unei povesti cinematografic ar fi trebuit sa faca acelasi lucru. Eh... aici incepe delimitarea dintre o opera cinematografica si.. un film ca "Octav". Filmul se vroia a fi un film care sa te faca sa gandesti dar ajunge un film care te face sa iti inventezi propria poveste fata de povestea din film, de aceea aceasi Delia Marc noteaza, inspirant inca din primele randuri, faptul ca povestea este o nepoveste. Si fix aceasta e prima gresala, importanta, a filmului. De aici, i se ia o stea. (...)

[mirodoni]

Ilustra.films, îți apresiez efortul!
Mulțumesc pentru sfat!
Vin și eu...

[mirodoni]

OCTAV, sau „Cum să te îmbeți cu apă plată”

Încă din vară era plin „facebocul” de... Octav! De obicei, nu marg cu sacul la pomul lăudat. Adică merg, dar nu cu sacul! Așa că am mers și la acest film românesc, regizat de Serge Ioan Celebidachi, când i-a venit vremea, adică în octombrie. Dar nu imediat, pentru că am avut treabă în satul natal, culmea, să îngrijesc de casa părintească rămasă singură, s-o pregătesc pentru iarnă.

Dar nu asta e problema. Problema este că am venit special în București și trebuia să plec înapoi și mai aveam și alt film de văzut. Așa că, pentru a ajunge la alt cinematograf, am fost nevoit să ies de la „Octav” înainte de final. Final pe care l-am așteptat îndelung și se părea că nu mai vine.

Nu intenționam să scriu despre film, pentru că aveam impresia că mă voi contrapune, inutil, unei imense campanii de promovare. Dar m-am apucat de scris pentru că toate cronicile și comentariile, pe care n-am avut timp să le citesc decât pe diagonală, erau extrem de elogioase, și nimeni nu văzuse în film ce se vede cu ochiul liber. Nu văzuse, nu înțelesese, sau n-a avut curajul a spune/scrie.

De exemplu, Octav și Spiridon, interpretați, se poate spune, cu măiestrie, de Marcel Iureș și Victor Rebengiuc, sunt prezentați ca fiind cei mai buni prieteni care se reîntâlnesc peste secol. Se despărțiseră în secolul trecut, după naționalizare, și se reîntâlnesc la retrocedare.

În realitate, este vorba de o relație între stăpân și servitor. Ce-i drept, se despărțiseră când erau copii, și nu conștientizau încă această relație. Mai mult decât atât, este vorba de un stăpân cult, care știe că nu-ți vei ține aproape servitorul umilindu-l, ci lăsându-l să se umilească singur. În acea „minunată” perioadă interbelică, funcționa fără greș principiul „fiul stăpânului nostru va fi stăpânul fiului nostru”, la care s-a revenit în vremurile noastre, după ce a trecut prin forma comunistă „fiul șefului nostru va fi șeful fiului nostru”. Cine a trăit mai mult, înțelege despre ce e vorba!

Se spune că Spiridon, nume de slugă, l-a așteptat zeci de ani pe Octav să revină. În film, dimpotrivă, Octav îl așteaptă în gara pustie, iar Spiridon cu fiu-su întârzie. De fapt, n-aveau nicio grabă, pentru că Octav venea să vândă conacul părinților săi, pe care îl redobândise cu mare greutate în Instanță, iar bătrânul Spiridon urma să părăsească anexa în care locuia. Ca dovadă, când ajung, Octav îi întoarce spatele lui Spiridon și intră în casă. Chiar și când venea cu trenul, Octav „mergea” cu spatele, iar trenul care înainta din stânga spre dreapta, sosește în gară din dreapta spre stânga. Ceea ce se numește săritură peste axă.

În film nu se insistă, pentru a nu umbri nostalgia întoarcerii pe meleagurile natale, dar unii dintre noi știu că, după naționalizare, Spiridon a rămas în spațiul locativ pe care îl ocupa, plătind statului o chirie modică.

Mentalitatea lui Spiridon se vede încă de copil, moștenită, desigur, de la părinți. Tatăl lui Octav aduce de la București două locomotive electrice de jucărie și oferă, la egalitate, câte una celor doi copii. Spiridon, care-și cunoștea statutul, spune: nu trebuia... Numai că Octav avea în conac o cameră cu o machetă imensă cu gară, poduri, tuneluri, căsuțe și pomi, iar Spiridon nu avea nici șine. Când venea să se joace cu Octav, se considera un privilegiat. În timp ce copiii stăpânului se băteau cu desertul în sufragerie, Spiridon nu avea altă prăjitură decât coliva de „ Sâmbăta morților”. Dar el era mulțumit, chiar și acum, cu pensia de la stat, era mulțumit. E drept că nu avea „plasmă” și „microunde”, ci doar o DACIA. Ba chiar dezagrea „cutiile de chibrituri” în care locuiau tinerii orășeni. Iar faptul că acum stăpânul se întorsese și voia să vândă i se părea normal, firesc. El n-avea decât să pice pe capul unui nepot mai înstărit, de pe lângă Cluj!

Se pare, însă, că Marcel, fiul lui Spiridon, avea alte gânduri. Îl primește pe Octav cu răceală. La un moment dat, i se destăinuie. Tatăl său, Spiridon, nu fusese la căpătâiul soției, mama lui Marcel, când aceasta a murit. Plecase la București cu niște documente la Tribunal, pentru că punea datoria înainte de toate. Nu spune mai mult, dar faptul că-i spune lui Octav, e suficient.

Când Octav, la 84 de ani revine, Spiridon îi spune cât de greu i-a fost să-i vadă pe „nenorociții ăia” stând la biroul tatălui său și mâncând la masa din sufrageria lor. E vorba de aceeași mentalitate; „nenorociții ăia”, comuniștii adică, erau inferiori. Mai mult, Spiridon spune ce crede el că vrea să audă stăpânul.

Dacă spectatorii acestui film, mobilizați pe facebook, 27 de mii doar în prima săptămână, ceea ce nu s-a mai văzut la un film românesc, ar citi câte ceva din ce s-a scris după perioada interbelică, sau ar vedea ceva filme de-atunci, ar afla că în unele „conace” , naționalizate cu forța, că de bună voie nu le-a cedat nimeni, s-au făcut internate pentru copiii din satele îndepărtate, pentru a învăța 7 clase, sau, la oraș, pentru liceeni.Aceștia luau Bacul aproape integral, nu ca acum, și cu puține excepții ajungeau profesori, medici, ingineri, construind tot ce s-a construit! Cum spune un cronicar despre „Octav” că este o nepoveste, adică o realitate, așa și ce spun „cronicarii” de atunci este o realitate.

Dar nu poți spune așa ceva fără să fi acuzat de propagandă comunistă, așa că mulți scriitori pe facebook preferă să nu facă pipi contra vântului!

Mă așteptam ca finalul acestui film să ducă în zona condamnării distrugerii intelectualității și culturii interbelice, mama lui Octav fiind o pictoriță „celebră”, iar tatăl nu știu ce era, dar îl preocupa politica la București, iar la conac avea pian cu coadă și cunoștea teorie muzicală.

La Tribunat, Octav spunea că „statul” a beneficiat abuziv de casa părinților săi, dar, după 50 de ani, o găsește intactă. Mult timp am crezut că e doar o iluzie a personajului și urmează deconspirarea, dar n-a urmat. Așa că, intrigat, văzând că numărul spectatorilor se apropie de 55 de mii, am vrut să aflu cum s-a sfârșit filmul și am întrebat prin MP un ilustru cinefil/comentator. Mi-a recomandat să merg să-l văd. Și m-am dus!

Surpriză! Octav vinde conacul, dar nu și căsuța în care stătea îngrijitorul, adică Spiridon, și o lasă acestuia moștenire.

Și brusc se făcu lumină. Filmul se sfârșise! Atunci am înțeles valul de comentarii și cronici elogioase ale filmului, considerat „o lecție de generozitate, dublată de una de noblețe și bun-simț, care țin de o eleganță a omului etc., etc....”

De fapt, Octav n-a făcut decât singurul lucru firesc pe care putea să-l facă. Adică n-a făcut nimic. Spiridon era în acea casă și a rămas în acea casă. Și cu pensie de la stat, că de la Octav n-ar fi avut pensie! Cum nici tatăl lui nu a avut pensie de la tatăl lui Octav. Dar e vorba de propagandă, noua propagandă. Sau, mai bine zis, noua direcție a propagandei, care acum beneficiază de o mașinărie perfecționată de spălat creiere, facebook-ul!

Acești cronicari și comentatori, născuți de curând, ca și zecile de mii de spectatori ai filmului, generalizează atitudinea lui Octav, care de fapt este aproape o excepție, uitând, neștiind, sau ignorând sutele de mii de cazuri în care Spiridonii au fost aruncați în stradă, sau au picat tot în grija „statului”. Ce spun eu, nu sunt povești, sunt nepovești!

Dar să lăsăm politica, deși e cam greu, și să revenim la filmul „Octav”.

Mi-aș fi dorit foarte mult un film biografic, chiar și romanțat, despre compozitorul și dirijorul Sergiu Celebidache, tatăl regizorului scenarist, dar n-a fost să fie! Într-o astfel de abordare, totul ar fi stat în picioare. Sau aproape totul. Conacul, respectiv toată proprietatea, s-ar fi putut pune, pe bună dreptate, pe seama muncii sale de-o viață, a talentului și recunoașterii internaționale, și nu pe moștenire sau speculații, cum s-au obținut averile în acești ani de nou capitalism, ca și în capitalismul anterior, călcând pe cadavre.

Deși Serge Ioan Celebidachi spune că a lucrat vreo 30 de ani la scenariu, împreună cu James Olivier, i-au scăpat unele greșeli, sau, mai blând spus, inadvertențe sau inconsecvențe. Filmul are scene memorabile, foarte bine realizate, emoționante, cum este cea din gară la plecarea pe front, unde îi regăsim pe cei doi frați şi sora lui Octav adolescenți, dar și iubirea lui neîmpărtășită, Ana.

Deși se dorește elogierea educației interbelice, secvențele alese pentru exemplificare sunt rupte de context, ba mai mult, contrazise de altele. De exemplu, copiii nu sunt primiți în camera de pictură a mamei. Când Octav îndrăznește, i se reproșează că nu a „ciocănit” . În traducere, însemnând să fi bătut la ușă. Apoi, mama compară un tablou cu o „fotografie vie”. Dacă facem o socoteală, la vremea aceea, fotografia era o perspectivă îndepărtată.

Tot întâmplător și izolat, Octav primește o lecție de teorie muzicală, scenă considerată memorabilă de cronicari, tot așa, analizată separat, fără să-i fie căutat un sens în evoluția personajului principal. Interpretul micului Octav, Eric Aradits, parcă plutește. Fără niciun efort, arată blândețe și înțelegere, ceea ce se potrivește foarte bine cu Octav octogenarul, adică Marcel Iureș. De asemenea, micuța Ana, interpretată de Alessia Tofan. Inedit pentru filmul românesc este amestecul, bine dozat aici, dintre personaje reale și cele imaginare, mai ales când au altă vârstă decât cea corespunzătoare replicilor.

Tatăl lui Octav, deși mai trăgea la măsea în sala de biliard, era un soț iubitor, rezultatul fiind 4 copii, deși se pare că era iubit mai mult de servitoare, decât de soția sa, pictorița. Cu toate acestea o respectă și-i înțelege sacrificiile, căutând să-i transmită verbal aceste sentimente fiului său, Octav, într-o altă secvență considerată remarcabilă, dar este ,de asemenea, izolată. Relația dintre părinți și copii rămâne totuși rece, cazonă.

Dacă Octav avea 10 ani, ultimul dintre frați, adică sora, nu putea avea decât cel mult 6 ani, în mod normal, 4, iar în film, interpreții aveau toți cam aceeași vârstă. Și aceasta încă nu ar fi o problemă, dar toți s-au evaporat brusc, rolul lor în film fiind suprimat fără nicio justificare și fără moștenitori.

Întoarcerea octogenarului la casa părintească este prezentată exclusiv... boemic! Verdeață, spațiu, soare, liniște și pace. Acestea au produs un tsunami literar în aproape toate cronicile, încât în multe se insistă excesiv pe lângă film, în afara lui, această tendință fiind considerată un merit al filmului. Cineva chiar scria că și-a reamintit „mirosul bunicii”. Din păcate, cei care cunosc realitatea sătească de atunci s-au abținut să scrie. De fapt, bunica mirosea a vacă. Știu că sună macabru, dar nu avea baie să se spele, nu avea apă caldă, iar apa cărată cu cobilița îngheța în găleți. Primăvara și toamna, lutul înmuiat din jurul casei îi scotea galoșii din picioare, iar iarna devenea derdeluș, desigur, spre bucuria copiilor. Colțurile mai îndepărtate de la „camera bună” miroseau a mucegai, iar toți cei 4 copii dormeau în același pat, unde era și soba, adică în bucătărie. Desigur, este vorba despre cei care nu aveau grăjdar, și nu aveau pentru că nu aveau pământ.

Să nu cunoști sau recunoști toate aceste realități și să crezi că totul era minunat, înseamnă să te îmbeți cu apă chioară, apă rece, sau, mai modern, cu apă plată!

Și, de fapt, era atât de simplu de dres busuiocul, pentru ca filmul și personajul principal să merite risipa de elogii. În primul rând, să fi lipsit replica „nenorociții ăia”. Putea lipsi și secvența de început și referirile ulterioare din care rezultă cât de greu a intrat Octav în posesia moștenirii.

Marcel Iureș spunea la conferința de presă că personajul său nu are resentimente. Păi dacă nu are, nu trebuia să facă ce au făcut toți îmbogățiții din retrocedări, adică să vândă și să ducă banii peste hotare. Pentru că dezastrul retrocedărilor nu a constat în revenirea averilor la proprietarii de drept, acceptând că le dobândiseră cinstit, ci în faptul că foarte multe au fost evaluate însutit, iar banii plătiți de stat au plecat în țările calde.

Generozitate, noblețe și prietenie adevărată ar fi însemnat ca Octav să rămână în anexă cu Spiridon, iar conacul să capete o destinație cu adevărat memorabilă, nu locuință pentru o familie, care nu înțeleg de unde avea atâta bănet ca s-o cumpere!

Îmi și imaginez secvența din gară, văzută dinspre peron, cadru fix. Printre alți călători, Octav își îmbrățișează prietenul și pe fiul acestuia, care se duc apoi la DACIA lor. Trenul intră în gară, umple cadru, stă o clipă, se pune în mișcare, iese din cadru, iar pe peron nu mai rămâne decât Octav cu bagajul său nesemnificativ. Cei doi însoțitori coboară contrariați din mașina lor. Sfârșit!