Actori cu prestanta, actrite cu stil - Page 3

victor_homescu · 30 Apr 2019, 19:26

Lucia Sturdza Bulandra si Tony Bulandra,artist desăvârșit,director de scenă,i-a devenit soț,5 aprilie 1912**în cele mai grele clipe ale carierei mele de actriţă,precum şi în activitatea mea de directoare am găsit întotdeauna un sprijin puternic în colaborarea cu decedatul (1943) meu soţ,marele artist Tony Bulandra.Era un împătimit al artei teatrale.Făcuse peste 300 de roluri.A trecut cu măiestrie de la clasic la modern,de la tragedie la comedie,de la repertoriul romantic la cel realist.Pentru mine Tony a fost mai mult decat un soț,un prieten desăvârsit,era un tip rafinat,un mare domn,iar asta se potrivea foarte bine cu ambițiile si idealurile mele.Fară el,fară sprijinul lui,fară calmul,tactul,modestia și neclintita lui dragoste pentru teatru,n-aș fi putut înfaptui nimic,n-aș fi putut rezista atâtor greutăți” Caracterele noastre opuse se completau minunat,şovăielile sale fiind învinse de spiritul meu de iniţiativă,pe cînd impulsivitatea şi dîrzenia mea erau temperate de calmul şi îngăduinţa lui Tony.Tony şi cu mine ne integram muncii teatrale în tot complexul şi generalitatea ei.Astăzi,cînd lipseşte de lîngă mine,amintirea lui stăruie asupră-mi:îl simt şi acum tovarăş si sfătuitor.Mă ajută.**
***
**Rolurile deosebit de variate pe care le-a interpretat Tony Bulandra ar putea stirni oarecare uimire,precum şi întrebarea firească dacă ele au putut fi interpretate la acelaşi nivel artistic.Şi eu m-am întrebat uneori în ce consta secretul marelui său succes.Am stat uneori în sală în timp ce juca şi m-am simţit fermecată de sonoritatea vocii sale,de dicţiunea perfectă,de uşurinţa debitului,de lipsa de artificialitate şi de trăirea intensă a stărilor sufleteşti întru totul adaptate vîrstei personajului sau mediului în care se petrecea acţiunea.Am urmarit armonizarea gesturilor şi atitudinilor sale cu caracterul personajelor reprezentative ale atîtor timpuri:într-un fel gesticula în Cidul şi altfel în Karl Heinz.Acasă,Tony nu-şi învăţa rolurile cu voce tare.Noi discutam împreună conţinutul textelor,analizam caracterele diferitelor personaje ale piesei,mai întîi pe fiecare în parte,apoi in interdependenţa lor.Stabileam punerea în scenă.Tony desena decorurile;fixa dimensiunile cu atîta precizie,încît niciodaîă un decor iesit din atelierele de tîmplărie şi adus pe scenă n-a necesitat vreo modificare,aşa cum se întimplă de multe ori,cînd flancuri întregi trebuie suprimate ca inutile,sau cînd trebuie adăugate panouri unui decor prea mic.De fapt,acasă,impreună,trăiam întreg conţinutulpieselor,punerea în scenă,intenţiile autorului;ştiam ce mobilă ne trebuie,ce perdele etc.**
***
Ceea ce l-a ajutat pe Tony în munca lui teatrală a fost cultura generală,dobîndită mai întîi la Conservator şi pe urmă la Paris,necontenit lărgitâ prin urmărirea tuturor manifestărilor de artă:reprezentaţii ale actorilor străini,expoziţii de pictură şi sculptură,sport etc.Toate la un loc completau baza arfistică în care se impleteau darul înnăscut şi dragostea pătimaşă pentru artă.Nu pot analiza aici fiecare rol interpretat de Tony:sînt atît de multe şi diferite!Inzestrat de natură cu un fizic plăcut, îndrăgindu-şi meseria,conştiincios,dotat cu un suflet de adevărat artist,cu excepţionale calităţi profesionale,Tony Bulandra a realizat cu pricepere şi căldură tot ce a întreprins în cariera sa.Simpatia, ce iradia din el,l-a ajutat mult să cucerească publicul care întotdeauna se lasă atras de adevăr,frumuseţe şi lumină.
***
Stăruind mai departe asupra meritelor actoriceşti ale lui Tony Bulandra,s-ar putea să par subiectivă în aprecierea calităţilor defunctului meu soţ.De aceea,prefer să inserez aci din multele pagini scrise de scriitori despre el,cîteva rînduri ale lui Tudor Arghezi,extrase din„Bilete de papagal",care nu pot fi suspectate de parţialitate:,,Ii sînt dator,cînd frunzele încep să se ivească,să ias o foaie să-i cadă din caiet pe mormînt.Ii sînt dator pentru că l-am ascultat pe vremuri corect şi sobru în personajul jucat,pentru că l-am văzut trăindu-se pe scenă cu încredinţare.Cîteodată,identic întotdeauna,l-am acuzat de monotonie,atunci cînd el avea dreptul de personalitate la ea,şi m-am căit,îi sînt dator şi pentru această întristare dator.Ii sînt dator pentru cavalerismul lui,pentru linia neîntreruptă a unei vieţi,realizatâ pe un concept.Se vedea în el un decalc,de pe voinţă şi această izbutire a unui om e o nobleţă.Nu ştiu cîţi oameni merită elogiul bărbatului echilibrat pe moral.Ii sînt dator pentru că ştia să umble,sa salute şi să ridă cu măsură,elegant şi distant;pentru că nu s-a căciulit şi n-a primit căciulire.Curat ca un fulg,gătit şi zvelt ca o tuberoză,seriozitatea lui interioară avea adiacenţe cu melancolia eternă.Nu mi-a părut niciodată actor pe scenă:era personajul adevărat,întreg în sine însuşi,era concentrat pînă la metal.Ii sînt dator că se purta ca un prinţ,că vorbea graiul pe care-l adunăm cu condeiul din peliniţă şi mălură,între ţiganii accentului şi ai conduitei,ca Făt-Frumos.Semeţia lui delicată n-a spus niciodată câ a suferit.Ii sint dator,pentru câ l-am găsit ori de cîte ori l-am căutat, invariabil,ca o carte înmînuşată în fin marochin,la locul ei,pe marginea bibliotecii,de-a curmezişul,exemplar ales,de rafinament.Ii sînt dator pentru că ultima oară cînd l-am întîlnit,acurm cîteva luni,nu i-am strîns cu destulă putere mîinile pe jumătate zburate.I-aş fi lăsat în palmă o amintire,intuiţia slovelor acestora,pe care nu le-a bănuit şi pe care nu le mai citeşte.Pămîntule,fii îngăduitor cu acest Hamlet.După aplauzele sălilor strălucite,nu te aşterne,timpule,cu uitarea ta peste el.Lasă vîntul să-i cinte din ghitară în singurătatea lui de acum.Lasă primăvara să adune basme şi mierle împrejurul acestui descîntător.El şi-a luat şi a plecat cu ele,toate sufletele pe care le-a născocit.Lasă-ne să ne aducem aminte şi noi.Eram dator să las să cadă o foaie pe mormînt,cu şoapta ei de hîrtie..."

https://radioromaniacultural.ro/port...ului-romanesc/

victor_homescu · 26 Jun 2019, 00:24

Vocea cu care am copilărit,i se spunea “Motu”(1943 – 2007),a fost de toate actor,regizor,traducător,cântăreţ,suporter rapidist,textier,realizator de emisiuni radio,**Ce să însemne folkul?Un om cu o chitară?Asta s-ar putea să însemne şi blues-ul.Un om care îşi cântă propriile compoziții?Şi la blues se întâmplă lucrul ăsta.Folk este destul de apropiat de folclor..Să fie oare nevoia de cultură a unor oameni care şi-au pierdut calitatea de țărani şi n-au dobândit-o încă pe cea de orăşeni?Să fie o întoarcere la origini,pentru că în antichitate versurile rostite erau acompaniate de un instrument,ceea ce se numeşte melopee?Folkul să însemne numai cântecele de protest?O melodie populară cu autor cunoscut? Cine ştie?!S-ar putea să însemne toate la un loc.La inceput a fost un tanar cu o chitara.Canta la strand,in tren,in excursii.Ridicat pe o scena,acest tanar si-a mentinut valoarea...Apoi au aparut tinerii cu chitare in parcuri.Cantau acolo,intr-un fel,materiale de brigada artistica.Cel din liceu canta despre situatia din liceu,cu mici intepaturi la adresa profesorilor,la adresa colegilor.Ulterior au inceput sa-si compuna alt gen de versuri,nu cronici ritmate si s-a trecut la alt nivel.Oamenii se exprimau pe sine atat de bine,incat lucrurile au luat amploare.Au inceput sa cante in cluburi.Fiind o perioada de "deschidere",intre ^65 si ^71,sinceritatile exprimate pe scena nu prea aveau urmari.Pentru mine, folkul este echivalentul voleiului.Voleiul a fost un sport de plaja,care ajuns la rangul de sport olimpic si-a dovedit valoarea.Folkul insemna un tanar cu o chitara,care incerca sa creeze atmosfera.La strand,in parc,in tren,in excursii.Ridicat pe o scena,si-a mentinut valoarea.**, Pittis in volumul"Timpul chitarelor.Florian Pittis,Dorin Liviu Zaharia si epoca Folk,2017,autor Doru Ionescu"
***
-Florian Pittiș,interpret/*Vreau sa-nalt castele de gandire,
Vreau sa fiu lasat sa simt cum cresc.
Firea mea e saltul omenesc
Nu contează cât de lung am părul
Important e cât si cum gândesc/Hei,voi,care-ati fost odata tineri/Hei,voi,care stiti ce-i omenesc!/Nu conteaza cat de lung am parul/Mai presus e cat si cum gandesc
&
Nu e loc de noi in lumea voastra,
Nu-s din noi acei ce ne muncesc
Si tin cont de cat de lung am parul,
Nu de cum si cat de mult gandesc*/,formatia Pasarea Colibri "Vinovatii fara vina"versuri Dorin Liviu Zaharia
***
„– De ce nu joacă Florian Pittiş aşa de des în filme?– Pentru că nu se tunde.– Ăsta nu cred că-i un motiv– Este motivul cel mai important…Dacă mi-ar fi propus Pintilie să joc în "De ce bat clopotele, Mitică"?,da,m-aş fi tuns.Dar iată că nu mi-a propus (şi nu este nici un dezastru că nu mi-a propus mie,pentru că sînt atîţia mari actori în ţara asta).Ăsta este un film.Un film în comparaţie cu celelalte.Şi în afară de asta eu sînt atît de ocupat la teatru încît o combinaţie cu mine la film,lucrînd între o repetiţie şi un spectacol,două ore să mă duc la film… Asta nu este o muncă artistică.Şi în afară de asta,am mai declarat,nu cred că munca la film e foarte pe sufletul meu.Ştii,eu aş vrea să fiu Dumnezeu.Aşa cum îşi doresc toţi creatorii.Decişi să nască ceva,să facă o creaţie.Or,într-un spectacol de teatru,de cînd bate gongul pînă cînd se trage cortina la final,eu sînt Dumnezeu,eu răspund de această comunicare cu publicul.În film nu.În film eu s-ar putea să fac o pauză de trei secunde,şi regizorul,în montaj,să considere că-i prea mare pauza şi să-mi taie o secundă.Mai e pauza mea?Nu,e pauza lui. Atunci el îmi face rolul.Şi în afară de asta,aşa cum se trag cadrele la film,am mai spus,nu este pe sufletul meu să cad astăzi în genunchi şi mîine să spun „te iubesc”.Nu,eu sunt mult mai radical.Un spectacol filmat nu este un spectacol de teatru.Funcţiile acelea de comunicare înseamnă comunicare cu sala,momentul acela de linişte,poate cîteva secunde pe parcursul unui spectacol,atenţie-uluitor ar fi să fie trei ore chestia asta!-măcar trei secunde,cînd sala respiră pentru că i-am dat eu voie.Lucrul acesta nu se poate face într-o transmisie de televiziune a unui spectacol de teatru,sau filmat.Ei,în rock e la fel.În rock şi în generaţia „beat”.A fost la fel acest „carpe diem”.Muzica şi arta pentru acum,pentru momentul acesta.Nu ştiu şi nici nu mă interesează ce vor spune generaţiile următoare despre mine.Ei nu au avut acel sentiment al lui Caragiale care spunea, „atunci când scriu simt că se uită cineva peste umărul meu,o eternitate. ” N-au avut acest sentiment şi nici n-au vrut să-l aibă,ei au vrut să scrie pentru epoca lor.Artă de consum poate,dar în orice caz un document mult mai clar şi mai adevărat,e drept,mai puţin distilat al epocii lor.Cam asta cred că a însemnat generaţia „beat”.Şi în acelaşi timp acesta a fost caracterul muzicii şi spiritului rock.Lucrurile există dintotdeauna,or,una din cugetările mele preferate este una a lui Brâncuşi:„omul moare în momentul în care încetează să fie copil”;pentru asta îţi trebuie o viaţă trăită în permanentă uimire,o viaţă de miracole,în care să descoperi următorul pas pe pămînt,să nu-l compari cu celălalt dar nici să nu treci peste el.Dar o dată făcut l-ai uitat.Nu compara frunza care cade azi cu frunza care a căzut anul trecut.” (Florian Pittiş,interviu Revista Echinox,nr 3-4, 1985,Anul XVII)
***
- Florian Pittiş - (Iubeşte-mă)
"Iubește-mă măcar până-mi termin țigara -
aș întârzia fiecare fum,
inima ar bătea cu o spornică lenevie,
aș încerca să te strig cu numele tău de duminică,
clipa a fi o orhidee albastră cu petalele pălind.
Rămâi măcar până-mi termin țigara..."

https://adevarul.ro/cultura/teatru/p...bd2/index.html

https://www.youtube.com/watch?v=-5g6...dTTLymq70J7Wn8

victor_homescu · 28 Jun 2019, 15:00

La Los Angeles,pe celebrul Walk of Fame al Hollywood-ului,o stea îi poartă numele,Jean Negulescu,originar din Craiova,s-a nascut pe 26 februarie 1900,mult mai cunoscut în ţara sa de adopţie,Statele Unite,cercetaș voluntar în rândurile Crucii Roșii în timpul Primului Război Mondial,la Iaşi are şansa să asiste la unul dintre magicele recitaluri oferite de George Enescu răniţilor,soldaţilor şi refugiaţilor:**Sunetele viorii lui îmi răscoleau sufletul.În timp ce îl ascultam,i-am schiţat silueta pe o foaie de hârtie.Desenul meu,încadrat într-o simplă ramă neagră,avea să aibă onoarea să fie expus în vitrina unei librării.Ceasuri în şir am patrulat prin faţa ei,ca să trag cu urechea la comentariile trecătorilor.-Cine e?-Enescu,cine altul !-Da ?Şi cine semnează desenul ?-«Ion (pseudonimul meu)»-Ion?-N-am auzit de el!-O să auziţi!Mi-am spus.Destinul mi-a fost pecetluit pe loc,atunci şi acolo.Aveam să fiu pictor,un pictor celebru**,a fost un artist cu dublă profesie,cineast şi plastician şi triplă identitate culturală-română,franceză şi americană,a devenit celebru după ce a regizat “How To Marry a Millionaire”,1953,recompensat cu un premiu BAFTA,filmele lui,aproape 60,au avut 31 de nominalizări la Oscar,au câştigat 4 statuete,desi continua sa fie un necunoscut in tara lui de origine (in colecţia Arhivei Naţionale de Filme se păstrează o copie a filmului Johnny Belinda,1948,laureat al Premiului Oscar pentru interpretare feminină-Jane Wyman),in "92 devine membru de onoare al Academiei Române (Manuela Cernat,in cartea"Jean Negulesco,un român la Hollywood",Bucureşti,1998),a fost membru in Academia Americana de Film,a colaborat timp de 3 decenii pentru studiourile Warner Bros,criticii de la The Independent l-au numit pe Negulesco printre marii regizori ai epocii de aur de la Hollywood,alaturi de nume ca Zinnemann,Kazan,Wilder,Mankiewicz,Huston,care au transformat cinematografia americana,in 1984,a publicat cartea de memorii „Things I Did and Things IThink I Did“(„Lucruri pe care le-am făcut și lucruri pe care cred că le-am făcut“).s-a stins din viata pe 18 iulie 1993,in Marbella,Spania,**Oamenii din industria cinematografică au fost impresionați de generozitatea lui,în special actorii cărora le îngăduia o totală libertate în a-și manifesta talentul.Dorința lui a fost întotdeauna de a spune o poveste extraordinară și,când era posibil,să își arate și simțul umorului**,scrie Michelangelo Capua în cartea „Jean Negulesco: The Life and Films”,iar Louis Marcorelles va scrie în Le Monde:„Ca să-l defineşti pe Jean Negulesco,trebuie să te referi la două persoane distincte-la excelentul profesionist şi la rafinatul om de cultură.”
***
Jean Negulesco,Testamentul:**Rog ca executorul meu să creeze un fond cu numele„Jean Negulesco Trust Fund”,pentru a ajuta tinere talente din România,un băiat şi o fată,din domeniul artei,muzică,literatura,pictura,sculptura,balet,t eatru, regie,cinematografie-să-i ajute să-şi petreaca trei ani în străinătate,la un Colegiu adecvat,de preferinţă la Paris,Roma sau în Statele Unite,în scopul de a-şi putea afirma Personalitatea în domeniul pe care şi l-au ales.Pentru aceşti doi tineri se vor asigura pe parcursul celor trei ani condiţii de viaţă adecvate,nu de lux.Vârsta lor va fi cuprinsă între 18 şi 25 de ani.Ei vor fi ajutaţi şi sfătuiţi de prietenii mei,Anne Head la Paris şi profesorul Mihnea Gheorghiu în România.**(cf,"Jean Negulesco un român la Hollywood",Manuela Cernat,Editura alo,Bucureşti,"98)
***
*Prima şi cea mai importantă lege a artei este iubirea.Acest sentiment trebuie să-l lege obligatoriu pe creator de subiect.În absenţa iubirii,produsul gestului artistic rămâne rezultatul unei formule.-Adesea sunt întrebat :-Eşti modern sau clasic?Mon Dieu,sunt pictor şi atâta tot.Cubismul, impresionismul şi toţi ceilalţi termeni sunt formule superflue,refugiu pentru cei ce nu pot fi ei înşişi.Cel mai greu pentru un artist este să fie sincer.Să fie autentic.El lucrează îndeobşte în umbra altora.Nu există eroare mai mare decât să vrei să cauţi explicaţia unei opere de artă.Îţi place sau nu.Asta e tot.Pictura trebuie să trăiască prin ea însăşi.Literatura,muzica şi celelalte forme de expresie
artistică nu te pot ajuta să o iubeşti.Subiectul nu are nici o importanţă în realizarea operei de artă,este doar o veche deprindere.(..)Brâncuşi era un falnic înţelept,cu chip de zeu înrămat de o barbă cenuşie, îngălbenită de tutun şi cu ochi mici,scânteietori, de un albastru intens.Avea un fel de a vorbi pitoresc,plin de culoare şi o prezenţă aparte,de ager şi hâtru ţăran român,era un om dintr-o bucată şi totuşi deseori nu puteai întreţine cu el un dialog firesc şi paşnic.Avea un ton sarcastic şi, orice i-ai fi spus,ochii lui rămâneau ironici şi neîncrezători.Truditor înnăscut,îi plăcea să facă totul cu mâna lui.Brâncuşi a atins divinul cu fiecare din creaţiile lui.Când mă gândesc la el,îmi apare întotdeauna dinaintea ochilor cu pălăriuţa lui albă caraghioasă,schiţând câţiva paşi de horă românească şi spunându-mi,cu privirea luminată de o tainică bucurie:Arta înseamnă tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”*,Jean Negulescu "Drum printre stele,Amintiri",publicata la Editura Meridiane in anul 1989.

https://adevarul.ro/locale/calarasi/...80b/index.html

https://www.youtube.com/watch?v=02QX...C31I-cid4AtgMo

victor_homescu · 05 Oct 2019, 11:21

Născut la 4 octombrie 1934,Bucureşti,despre harul profesiunii**Teatrul este o minune vie pentru că,eu pe scenă şi dânşii acolo,ne influenţăm reciproc unul pe celălalt.Atunci,într-o seară fac o pauză mai lungă fiindcă simt că se poate,altădată mai scurtă fiindca simt că nu se poate.Asta e o chestie pe care o spun mereu.Cea mai scumpă relaţie peste scenă este tăcerea,atunci când şi el,şi eu,şi dansii,şi noi ne ţinem pentru o clipă respiraţia.Ce va să vină?În teatru există acest lucru primar.Construiesc un moment momind atenţia,sensibilitatea receptorului,spectator cum îi spunem noi.Dar nu e bine spus,fiindcă el nu e spectator.Trebuie să fie cu mine împreună,căci,dacă nu e, dacă vorbele mele,situaţia mea,dorinţa mea de a fi..uite asta e scena,asta e rampa,vreau să vină peste voi,să vă fac să fac să înţelegeţi,să vă întristaţi,să plângeţi,să râdeţi şi să întoarceţi către mine trăirile**,Mircea Albulescu,actor,scriitor și profesor universitar,a jucat în sute de piese de teatru şi zeci de filme,a scris proză şi versuri si a publicat șapte cărți,**Desigur,totul este o trecere,dar poate că teatrul,între celelalte surate ale sale într-ale artei,este cel mai aproape de om în truda sa de a converti faptul de viaţă de la trecere la petrecere,gând mult drag lui Constantin Noica.Dar atunci o întrebare vine singură pe buze şi îsi cere dreptul să se rostească în mod neliniştitor pentru conştiinţa estetică a fiecărui truditor într-ale teatrului.Care este esenţa teatrului?**
***
"Pentru mine,un text,fie el oricât de celebru,îsi pierde valoarea în absenţa unui gând cu adevărat creator despre spectacol şi,fireşte,despre rol.Spectacolul de teatru nu trebuie confundat cu textul dramatic.Altminteri-înapoi la lectură,spectatorule! Trăiască viaţa tihnită de cititor! Doar curiosi si generosii se pot metamorfoza în spectatori activi.Restul să rămână...lectori satisfacuti pe deplin de
propria lor viziune,de propria lor interpretare.Ar fi inutil şi chiar imoral să le mai amintesc de arta scenică (după denumirea lui C.Hagemann),de teatrul integral care se impune prin colaborarea tuturor factorilor într-o sinteză excelent orhestrată, permiţând evidenţierea solo-urilor de mare virtuozitate oferind in ultimă instanţă publicului gestul splendid şi superb-risipitor al unei arte atât de complexe cum este o reprezentaţie de teatru.Dar,pentru asta,este imperios necesar ca publicul,cealaltă jumătate care formează împreună cu spectacolul o „Seară de teatru”,să fie la fel de interesat,de inteligent,de talentat.Numai această echivalenţă poate facilita transferul de energie între scenă şi sală,între sală şi scenă.Această traversare a sufletului, peste rampă,în ambele sensuri,conferind serii de teatru,inefabilul care ne face să revenim şi să îndemnăm şi pe alţii să vină la teatru şi să guste din acest elixir minunat şi tămăduitor.**
***
Mircea Albulescu în volumul"Duelul sau Jurnalul actorului care l-a interpretat pe Danton",2011-**Cultiv în arta actoricească pe care o grădinăresc cu o deosebită predilecţie,paradoxul.Cred că paradoxul poate avea,atunci când este manevrat cu inteligenţă şi intuiţie scenică aplicată,poate avea,zic,o funcţie magică în arta actorului.Ori de câte ori mi s-a ivit prilejul,şi mi s-a întâmplat de câteva ori în această jumătate de veac petrecută pe scenă (am început ca ,grădinar amator’’prin ’47),am tentat îngăduinţa Thaliei să-mi ocrotească demersul de a defini stări şi relaţii scenice prin mijloace contrarii accepţiei comune despre chipul lor de a vieţui.Personajele-personalităţi (atenţie,indiferent de întinderea rolului!) sunt nestematele care înnobilează blazonul omului-actor.Semnele de biruinţă.Standardele spirituale ale histrionului.**
(...)
**Aşa cum observa Eugen Lovinescu,teatrul a fost adevărata chemare a lui Camil Petrescu şi tocmai această carieră dramatică i-a fost refuzată în chip dramatic.Cele mai puternice predispoziţii temperamentale păreau anume structurate ca să se exprime în teatru...Numai prin teatru.
Teatrul visat de Don Camilo!
Don Camilo,acum înţeleg,s-a visat Actor!
Dar..Viaţa este întotdeauna mai înţeleaptă decât Ideea şi astfel „moştenim” unul dintre cele mai autentice destine ale unui romancier citadin de talie europeană.Focul nu s-a mai auzit.Cele două siluete înveștmântate în negru-înalt își mai ascund fețele pe după pumnii ținând strâns între degetele înmănușate crosele pistoalelor.
Aerul se parfumează în nuanțe de mov-matinal.
Lumina se întinde leneșă peste crestele cedrilor înlăcrimați.
Brațele dueliștilor coboară prevestind alchimii de taină...
Menite de dirijori osteniți în albe finaluri.
Abia acum li se zăresc chipurile.
Împlinind blestemul...
Stau față în față../(Camil Petrescu versus Camil Petrescu!)**
***
("La mine,în clasă,la Teatru,pe perete este scris acest dicton:„Fii şi nu fă!”.Adică nu te preface,caută să-ţi asumi stările.Dem Rădulescu,Bibanul,spunea:„Eu nu pot să învăţ privighetoarea să cânte”.E greşit numele „Arta actorului”,dat cursurilor ce se fac la şcoala de teatru.Eu pot să-l învăţ pe actor lucruri care ţin de meserie,dar mai departe arta actorului e mai mult decât atât,trebuie să ai şi de la Dumnezeu ce-ţi trebuie.Arta adevărată se întâmplă arar,ţine de talentul de la Dumnezeu.")/-sursa-Simona Chitan,Adecarul.ro.Cultura,8 aprilie 2016 (Interviu realizat in octombrie 2009)

http://stiri.tvr.ro/documentar-se-im...1055.html#view

https://www.youtube.com/watch?v=nxS5...vOlS9xKuVVef3o

victor_homescu · 12 Mar 2020, 19:50

Ovidiu Iuliu Moldovan, 1942-2008 - Trecuți 12 ani (**Era inzestrat cu foarte mult bun-simt. Si asta l-a facut sa fie drept cu el insusi, sa nu-si dea mai mult decat merita. Si l-a facut sa fie drept cu ceilalti, sa nu le dea mai putin decat meritau**) - Decedat, avea ciroză, pe 12 martie 2008,**Ultimul Cioran, ultimul Ovidiu Nu am apucat sa vad ultimul spectacol in care a jucat. Fascinatia lui Ovidiu pentru Cioran era veche si profunda. Prima oara cand am plecat la Paris, Ovidiu mi-a spus de cateva ori: "Batranele, sa nu uiti sa-mi aduci Cioran". N-am uitat. Altadata, aflat la Munchen, l-am asteptat in gara. Se intorcea de la Paris. Era cu Horea Popescu in compartiment. Le-am spus sa nu coboare, fiindca trenul venise cu intarziere si erau sanse sa plece mai repede decat de obicei. Le-am dat prin geamul deschis niste sandviciuri, cateva cutii cu bere rece si un plic cu bani pentru sotia mea. Fericit ca un copil, Ovidiu zice: "Batranele, nu poti sa crezi - am luat Cioran, tot, tot ce exista. Asa ca iarna asta sunt asigurat". Trenul s-a pus in miscare. Inchid ochii si zaresc mana lui Ovidiu facandu-mi semn**, - în memoria actorului - scriitorul și prietenul Dorin Tudoran, articolul "Ganduri la capat de drum-La plecarea unui mare actor" (publicat în Formula AS, numărul 812, marți 25 martie 2008) -
***
**L-am vazut prima oara in Regele Lear, spectacol realizat de Radu Penciulescu. Am fost uluit. Peste ani, Ovidiu m-a rugat sa-i scriu un portret pentru Caietele Teatrului National. L-am scris dintr-o suflare si cu tot sufletul. Textul se intitula "Diamantul". Regretam, regret si azi, ca Ovidiu nu a avut sansa unui Hamlet. De la Puiu Hulubei la Pino Caramitru, cred ca i-am vazut pe toti marii actori romani ce au intrat in pielea nefericitului print al Danemarcei. A fost o discutie pe care, de la o vreme, am evitat sa o mai purtam, caci, pentru Ovidiu, acest Hamlet neintamplat devenise un subiect extrem de dureros. Dar rolul cel mai dificil pe care Ovidiu a fost bucuros sa-l joace (cu adevarat, nu "ca la teatru") a fost cel de a fi al doilea baiat al mamei mele, caci mama l-a tratat intotdeauna ca pe fiul ei. Dupa plecarea mea din tara, rolul cu pricina a devenit foarte complex pentru Ovidiu. Mama ii spunea cu cine ar trebui sa se casatoreasca. Evident, si cu cine nu ar trebui sa se casatoreasca. Ce sa manance, ce sa nu manance. Ce si cat sa bea. Ce sa nu bea. Se duceau impreuna la casa mamei de la Stefanesti. Alteori, Ovidiu pleca singur sau cu cativa din prietenii sai. Deseori, se trezea sunat de mama, care il intreba: "Ovidiu, tu ai ce manca diseara, cand pleci de la teatru? Daca nu, vino la mine. Am facut fasole cu carnati. A venit Costel de la Pucioasa si mi-a adus costita si carnati afumati". "Poso, da' tuica ai?", intreba Ovidiu. Mama o lua drept un atac la persoana si raspundea intepata: "Da' cand n-am avut eu tuica, vin si bezele (prajiturile ce-i placeau atat de mult lui Ovidiu!)?" "Pot sa-l aduc si pe Ion?". "Pai, cu Ion am si vorbit", raspundea mama. Evident, Ovidiu stia, dar voia sa joace scena pana la capat, spre a-i face placere mamei.**
***
**Fiica mea, Alexandra, alintata si cu numele de Dudu, avea numai cinci ani, cand stia deja foarte bine ce-si doreste. Intrebata: "Ce vrei sa te faci cand vei fi mare?", raspundea fara sa clipeasca: "Ma marit cu Ovidiu". De fiecare data cand o tinea pe genunchi, Ovidiu o intreba si el: "Dudu, ce vrei sa te faci cand vei fi mare?". Raspunsul venea invariabil si fara sovaiala: "Ma marit cu tine". In fata unei asemenea sigurante absolute, pe care nu ti-o poate da decat inocenta, nimeni din noi nu avea curajul sa o contrazica. A facut-o viata. Si, iata, acum - moartea. Cand am revenit pentru prima oara in tara, la inceputul lui ianuarie 1990, Ovidiu mi-a dat cateva cadouri pentru Alexandra. Unul din ele - Ruy Blas, inregistrare Electrecord, in regia lui Cristian Munteanu. A trecut o noapte de cand a disparut Ovidiu si-i ascult vocea, interpretandu-l pe Don Cezar de Bazan. Uneori, parca vine de departe, de foarte departe. Alteori - de-aproape, de foarte aproape. Nu-mi pot deslipi ochii de pe coperta albumului: "Lui Dudu, de la Ovidiu, cu dragoste si nostalgica iubire, impartasita inca de la nastere. 1990, Bucuresti". Imi va trebui inca o zi spre a-i spune Alexandrei ca Ovidiu nu mai este.**
***
**Nu era omul efuziunilor zgomotoase, dar avea o luminoasa incapatanare a prieteniei. Nu puteai sa zici nimic de dragul nostru Bita Banu, de Nicky Wolkz, de Aurica Manea, de Toma Caragiu. Dupa cutremurul din martie 1977, am stat cu Ovidiu lungi ore de noapte si de zi, langa mormanul de moloz in care fusese transformat blocul Continental. Nu se putea gandi la alti prieteni, la alte victime. Soptea, din cand in cand, "Doamne, nu Toma. Te rog, nu Toma". Dupa ce sperantele au disparut, timp de cateva saptamani, Ovidiu a tinut o lumanare aprinsa langa o fotografie a lui Toma. Din cand in cand, ma intreba: "Batranele, ti-aduci aminte cand l-ai enervat pe bietul Toma, stramband din nas la niste poezii ale lui? Ti-aduci aminte cum te-a luat? "Ce vorbesti, ma, Maestre? Poeziile mele nu sunt destul de bune pentru dumneata?"(..)**Ovidiu a fost si unul din putinii actori capabili sa-ti vorbeasca ore intregi despre geniul unor colegi de meserie. Lectiile pe care mi le tinea despre George Constantin, Marin Moraru si George Dinica erau in sine un spectacol. Admiratia lui pentru Octavian Cotescu si Valeria Seciu era molipsitoare. Ar fi putut preda un curs intreg despre Victor Rebengiuc. Avea rara putere de a recunoaste ca gresise.**
***
**Nici el (Ovidiu) nu sta prea bine cu sanatatea. Stiam. In urma cu cativa ani, ma sunase intr-o noapte si ma rugase sa-l sun inapoi. Omul de o extrema discretie in legatura cu viata sa personala (si a altora!) m-a intrebat: "Batranele, cand vii la Bucuresti? Grabeste-te.". Crezand ca era vorba de mama, l-am intrebat: "Poso?" "Nu, batrane. Eu." "Cum adica, tu?". "Era sa dau coltul." "Termina cu tampeniile, Ovidiu. Cum adica, era sa dai coltul?" "Batrane, am ciroză.".
- Cu Ovidiu, dispare un imens continent de umanitate din viata mea. O sun pe Sanziana. Dau de ea cu greu. Ma roaga sa astept, sa traga pe dreapta. Conduce masina si semnalul e slab. E undeva, pe malul Dunarii, la Cazane, cu colegii de la "Formula AS". "Dorine, e un rai aici", spune Sanziana. Vorbim de Ovidiu. Inchid telefonul. Inchid si ochii. Pentru o clipa, parca ne aud cantand: "Fii Raiule sanatos/ Noi om mer' mai pe din gios"**
Dorin Tudoran, 15 martie, 2008 "Ganduri la capat de drum-La plecarea unui mare actor"

https://www.youtube.com/watch?v=rp5K...64CCFd7dT4cO-k

victor_homescu · 02 May 2020, 19:23

Astăzi, mai 1/2020, împliniţi 58 de ani,**Pot să spun că am existat întodeauna în Teatru Evreiesc, nu l-am părăsit niciodată, am deschis ochii și sufletul aici. Am învățat meșteșug în Teatrul Evreiesc**, s-a născut la București, la 1 mai 1962, Maia Morgenstern**Există o poezie a mişcării, o magie a cuvântului, un zbor al sufletului deasupra scenei. Cei care reuşesc se numesc, pe bună dreptate, artişti. Ambiția, și felul în care dorești să te adresezi sufletului, minților, conștiinței, spectatorilor este motorul care te pune în mișcare. În felul ăsta încercăm să ne conducem teatrul, destinul, demersul artistic. Fără public n-am niciun rost. Nu exist. Se cuvine să le oferim spectatorilor care ne redescoperă lucruri frumoase, importante, de suflet, se cuvine să nu ne închidem într-un fals turn de fildeş, să nu facem un soi de pact cu nimicul şi cu derizoriu.**(.)- **început cu Puck din"Visul unei nopţi de vară" (susținut în idis ), acum 35 de ani, jalonat de repetate întalniri cu eroinele cehoviene, din "Livada de vişini", "Pescăruşul", "Trei surori", parcursul artistic al Maiei Morgenstern ar putea, cred, include şi un Ivanov cehovian, dacă n-ar incomoda că acesta este totuşi un rol masculin. Personajele cehoviene, eroinele nu fac excepţie, sunt mai degrabă pasive, monocorde, agăţate fie de un trecu tireversibil, fie de un viitor ceţos, dacă nu de-a dreptul improbabil. Forţa unei teribile deliberări interioare, a asumării unei decizii capitale, caracterizează, aş spune, o categorie de roluri care îi vin mănuşă Maiei Morgenstern, fără a-i epuiza, nicidecum, posibilităţile de expresie scenică. Nota gravă nu-i decat una dintr-un registru expresiv mult mai bogat, pe care Maia Morgenstern îl stăpaneşte cu virtuozitate. Maia a interpretat un întreg popor de personaje, îndeajuns să repopuleze "Republica mondială a literelor", dacă aceasta s-ar afla cumva în pericol. Am numărat peste 140 de roluri în teatru şi film, multe împrumutate din piese de Euripide, Aristofan, Shakespeare, Moliere, Carlo Gozzi, Goldoni, Gogol, Cehov, Strindberg, Pirandello, Albee, Georg Kreisler, Vasile Alecsandri, Lucian Blaga, Mihail Sorbul, Matei Vişniec../- Conf. univ. dr. Nicoleta Popa Blanariu, Facultatea de Litere a Universităţii „Vasile Alecsandri”
***
2004 - Premiul pentru cea mai bună actriţă la Festivalul Emma, Londra, pentru rolul Maria - **Rolul Mariei din "Patimile lui Hristos" în regia lui Mel Gibson, rolul acesta este o tulburătoare pagină de poezie a tăcerii, care iese direct din vocaţia de tragediană a Maiei Morgenstern. Actriţa transformă absenţa Mariei din scenele neotestamentare care au inspirat filmul, într-o copleşitoare prezenţă tăcută. Din muţenia ei, Maria îşi iese numai pentru cateva replici în aramaică, puţine, dar esenţiale, în rest, cuvintele sunt suspendate, pentru că ele n-ar face decat să zgarie inutil la suprafaţa lucrurilor, incapabile să prindă laolaltă atata miracol şi atata grozăvie cată trăieşte Maria, în tăcerea Mariei e o durere pe care cuvintele n-o pot drena. Este suferinţa de pretutindeni şi dintotdeauna a unei mame care-şi pierde copilul. Este, mai mult încă, un cutremurător sentiment al fatalităţii, o presimţire a zădărniciei oricărei împotriviri, este drama unei mame care intuieşte destinul teribil al copilului ei şi care găseşte sfaşietoarea înţelepciune de a aştepta ca el să se împlinească pas cu pas, caznă cu caznă, o încercare după alta. Pentru că aşa a fost scris.În felul în care construieşte artistic acest rol, Maia Morgenstern împleteşte, cu un instinct expresiv admirabil, trei filoane stilistice - ceva din vechea tragedie elină, povestea neotestamentară şi nişte reminiscenţe-bine topite în tabloul de ansamblu-de coregrafie expresionistă a la Mary Wigman, coregrafa şi dansatoarea germană, cu fluturarea cernită, îndoliată a ţinutelor ei şi cu dansurile impregnate de atmosfera sumbră a celui de-al Doilea Război Mondial. Pe de altă parte, în rolul Mariei, aşa cum îl construieşte Maia Morgenstern, se întrevede ceva din coregrafia Casandrei, amuţită şi ea, dintr-o pagină faimoasă a Orestiei lui Eschil - în faţa palatului din Argos, Casandra îşi presimte sfarşitul. Cuvintele au tăcut, toată fiinţa ei nu-i decat un du-te-vino pe muţeşte, apropiere şi îndepărtare înfricoşată de poarta fatidică, dincolo de care o aşteaptă implacabilul.*(.)*Tăcerile din care este făcut rolul Mariei sunt întrerupte totuşi de cateva rare replici - una dintre ele este inspirată de o formulă din ritualul pascal evreiesc şi a fost introdusă în film, chiar la propunerea Maiei Morgenstern. Este un schimb de replici pe care Maria şi Maria Magdalena-Maia Morgenstern şi Monica Bellucci - îl au premonitoriu, chiar la începutul filmului : "Prin ce anume noaptea aceasta este alt,el decât celelalte ", întreabă una. "Prin aceea că până acum am fost în robie dar în scurtă vreme nu vom mai fi", răspunde cealaltă.**/-articol scris de Nicoleta Popa Blanariu, Revista "Ateneu", nr.589,septembrie 2018" Laudatio la acordarea titlului de Doctor Honoris Causa Doamnei Maia Morgenstern "
***
Scrisoare, Maia Morgenstern :"Sunt actriță. De patruzeci de ani. Aproape. Sunt mamă. De patruzeci de ani. Aproape. Am spus povești, am jucat. Povești frumoase...vesele sau triste. Am jucat în spectacole...mai bune sau mai triste. Am jucat mai bine sau mai... în fine. Un lucru sigur am facut: am adunat oamenii în jurul meu. I-am chemat, invitat, învățat să vină la spectacole, la teatru. Să râdă, să plângă, să judece, să critice, să iubească, să refuze, să ierte, să afle, să se emoționeze. Uneori cu săli pline, alteori în fața câtorva oameni...în mari centre culturale sau în orășele ignorate chiar și de micile evenimente de cultură. Am spus povești. Așa cum m-am priceput. Cât m-am priceput. Uneori am avut succes, alteori... am plâns eu (de jale și neputința, artistă, ce sa faci). Păi asta o să fac și în continuare."
PS: Spune Shakespeare într-un sonet cam așa: „Nu vreau să laud ce nu am de gând să vând” Atât.”/- 2018, sursa HotNews.ro
***
Alături, un foarte bun interviu cu Maia Morgenstern, 2017 noiembrie 16 - sub semnatura Melaniei Cincea

https://putereaacincea.ro/maia-morge...hmbtvaFC-ttlGk

https://www.youtube.com/watch?v=MuJp...CzBjz1-fgjYdqM

victor_homescu · 10 Jun 2020, 16:40

161 de ani de la naştere Constantin I. Nottara, 5 iunie 1859 - 16 octombrie 1935, 76 de ani de viață, actor (a interpretat aproximativ 700 de roluri, a făcut parte în distribuția primului film românesc „Independența României” - 1912).), regizor, profesor la Conservatorul dramatic din București ai celor mai importanţi actori de la începutul secolului XX, unul dintre acestia Ion Manolescu, avea a scrie**Ne-a fost tuturor un mare, inegalabil precursor; mi-a fost şi mie, ca multora de altfel, profesor, îndrumător în tainele profesiunii actoriceşti, şi, cunoscandu-l mai de aproape, nu numai din covarşitoarele sale creaţii pe scenă, este firesc ca admiraţia pentru actor să se îmbine strâns cu stima şi dragostea pentru om, cu recunoştinţa pe care noi, foştii săi elevi, mai bătrîni sau mai tineri, i-o păstrăm şi i-o vom păstra până la sfîrşitu! zilelor noastre. Un cuvant bun şi prietenos al său, unui singur, pretuia pentru noi, începătorii, mai mult decît cele mai elogioase cronici teatrale ; o strîngere de mînă a maestruluii era încurajare şi imbold pentru muncă tot mai stăruitoare. Vrăjmas neîoduplecat al lipsei de cultură, al lipsei de punctualitate şi al abaterii de la disciplină, atat ca profesor cît şi ca actor, în cei trei ani de curs la Conservatar nu l-am pomenit niciodată să întîrzie peste ora 8 dimineaţa, chiar atunci cînd seara, jucase vreunul din rolurile cele mai grele. De asemenea la repetiţii era printre cei dintîi. La spectacol, credinciosul cabiner Niţă îi pregătea totul din vreme ; ştia că maestrul, orice s-ar fi întîmplat, era cu cel puţin o oră, o oră şi jumătate înainte în cabină, unde, înainte de spectacol, nu-i plăcea să-l tulbure nimeni. Depănind firul trecutului, vorbeam cu un coleg mai zilele trecute despre maestrul Nottara. Ne aminteam cu cîtă distincţie ştia să-şi impună autoritatea prin purtarea sa corectă, atît la teatru, cît şi în lume. În cei trei ani de frecventare a cursului său, nu l-am auzit niciodată rostind un cuvînt vulgar sau aruncând o ofensă vreunuia din elevii săi. Academic prin tot felul său de a vorbi şi de a se purta, a ştiut să vieţuiască demn, chiar dacă deseori îl năpădeau grijile materiale sau necazuri de altă natură. De aceea era respectat de toţi. Decanul teatrului romănesc ştia să fie şi a rămas mereu exemplu de demnitate faţă de sine şi fată de toţi cei din jurul său. Tocmai de aceea cred că actorii, chiar cei mai de frunte ai timpului, îi spuneau maestre. A fost în adevăr singurul maestru al vremii sale, de la care au avut foarte mult şi foarte multe de învătat, chiar aceia care nu-i fuseseră elevi.**(lon Manolescu - „Amintiri")
***
Constantin I. Nottara,- București, 1 Maiu 1931, Nottara ,"Ultimele mele Dorințe" :
**Rog cu toată stăruința pe fiul meu și Direcția Teatrului Național ca dupe ce voi muri, să nu mă îngroape cu parade, să nu-mi aducă soldați și muzică militară ca să onoreze cu prezența lor rămășițele mele, pentru că sunt posesorul multor decorații să nu se exibeze pe perne cum se face de obicei, să nu mi se aducă flori (flori naturale să aducă prietenii dacă socotesc neapărătă această ultimă cinstire), să nu se ție nici un discurs, să nu mă ducă cu dric ci să mă ia cu automobilul funerar al Primăriei și să mă depuie la capela Cimitirului Sfânta Vineri unde să fiu îngropat într-o boltă zidită alături de draga mea soție Eleonora. Doresc să nu se puie doliu nici acasă, nici la cimitir, nici să fiu purtat pe străzi, vreau să fie scutită lumea de oboseala de a urma trupul meu. Vreau ca slujba prohodului să se facă în Capela Cimitirului de trei preoți, ca unui bun creștin ce am fost. Să nu mă îmbrace în frac, ci am într-un colț al garderobului niște haine negre înfășurate într-o cămașă țărănească, cu acelea să mă îmbrace. Căt am trăit m-am bucurat de toate onorurile din partea publicului românesc, a Direcției Teatrului și a Colegilor mei, precum și a Criticilor de Teatru, pe toți îi rog să
primească recunoștința mea și ultimul salut.**
***
C.I.Nottara : "Testamentul meu", 17 iulie 1934 :
**Dupe moartea mea las fiului meu Constantin C. Nottara, Profesor la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică, suma de lei 260.000 (adică lei două sute șease zeci mii), ce sunt depuși de mine spre fructificare, cu libretul Nr. 6590, la Banca Românească cu dobânda de 6% pe an. Apoi mai las fiului meu și suma de lei 120.000 depuși la Banca Marmorosch Blank&Comp. și care se găsește azi în stare de Concordat Preventiv și cu care la 2 August am făcut următoarea tranzacție. Pe baza libretului din anul 1925, pe care l-am predat susnumitei Bănci, mi se va restitui în termen de 10 ani cu începere din 5 August 1933, în rate semestriale câte 10.016 lei plătibili la București la sediul Băncii până la completarea sumei de 200.334 lei. Rog pe fiul meu, să mă îngroape alături de draga mea soție Eleonora la Cimitirul Sfânta Vineri, unde am un loc de veci. Îl mai rog să aibă grijă să avem mereu o candelă aprinsă la capul nostru. Îi sărut cu drag și din tot sufletul pe fiul meu Constantin și pe soția sa Anicuța și le urez fericire multă, izbandă, în toate și sănătate deplină** - "Nottara, București, 17 iulie 1934”
***
- volumul de Însemnări : C. I. Nottara - "Amintiri", Editura Adevărul S.A., București., ediţie îngrijită de Tatiana Nottara şi Ioan Massoff, Bucureşti, 1936;

https://www.youtube.com/watch?v=KMD4...psRJsr6ga7kh08

victor_homescu · 03 Aug 2020, 20:22

=69 de ani de viață, astăzi 2 august 2020 împliniți** - Ce vă face fericit? :
- ** Ce mă face fericit **, "actorul Marcel Iureş se dedică jocului cu fervoarea celui dispus să vadă în podiumul scenei şi în aria lui de semnificaţii, nu copia, nu reproducerea sau oglinda unui fragment al lumii şi al societăţii, ci unul din centrele lor autonome, generatoare de sens şi energie.”, scrie regizorul Mihai Măniuţiu; alături un amplu interviu publicat cu actorul shakespearian, interpretul lui “Richard III”, ”Hamlet” sau "Prospero", cofondator al primului teatru independent - RO,Teatrul ACT, articol datat 2017 septembrie 8, sub semnătura Melania Cincea

https://putereaacincea.ro/marcel-iur...8cFuDiAiGKZmUI

https://www.youtube.com/watch?v=uHNj...G-ZY08OYg1b984

victor_homescu · 13 Nov 2020, 19:55

**Al vostru pentru totdeauna**, Vladimir Găitan (Duțu), născut în ziua a doua, februarie 1947**Am spus și spun și acum, la sfârșit de drum, că în această profesie nu suntem egali. Există un Ștefan Iordache sau un Gheorghe Dinică sau un Marin Moraru și ca ei mai sunt câțiva. Sunt actori atinși de o aripă de înger, cum îmi place mie să spun. Asta nu înseamnă că noi, ceilalți, actori buni, care ne-am dat în anii grei măsura talentului, nu avem locul nostru sub soare. Dar trebuie să înțelegem că ei, cei atinși de această aripă de înger, sunt undeva acolo, deasupra. Da, nu suntem egali!** - decedat, către seară, marţi, 2020, la vârsta de 73 de ani, noiembrie 10, actorul Teatrului de Comedie din București - în cartea* Zig-Zag prin alfabetul vietii*, Ed.ALL,2014 :**Mi-au plăcut întotdeauna poveștile. Dar cărui copil nu-i plac? Care copil nu se identifică cu personajele poveștilor copilăriei sale? Sigur, în vremea copilăriei mele, și când spun asta mă refer la prima parte a ei, la etapa de dinainte de a merge la școală, băieții visau să fie Făt-Frumos și să taie capetele balaurului pentru a o salva pe Ileana Cosânzeana, iar fetele, firesc, îl visau pe Făt-Frumos călare pe un cal alb, salvându-le din ghearele balaurului, luându-le de soție și trăind fericiți până la adânci bătrâneți. Vremurile s-au schimbat, cum e și normal, poezia s-a dus, băieții se visează Batman, Spiderman, Dexter, iar fetele, cu o păpușă Barbie costumată după ultima modă, visează să devină fotomodele. În jurul acestor personaje copilul creează o lume a lui, în care fabulația, apanajul copilăriei prin excelență, depășește cu mult ceea ce imaginația unui adult ar putea închipui. În căutarea identității noastre de mic om mare, fascinați de ceea ce lumea din jurul nostru ne oferă zi de zi ca pe o descoperire uluitoare, brodând propriile povești în care noi devenim personaje, ne petrecem primii ani de viață. Avem nevoie de eroi, așa cum avem nevoie de hrană și de iubire. Poveștile copilăriei mele însă nu au fost populate de balauri și zâne, ci de personaje reale, nimeni altele decât strămoșii mei care îmi înflăcărau imaginația seară de seară înainte ca somnul să mă conducă pe tărâmul viselor, acolo unde ei continuau să trăiască și să capete chiar noi dimensiuni uneori. M-am dentificat rând pe rând cu fiecare dintre strămoșii mei, bărbați puternici, pitorești, cavaleri și romantici, fiecare contribuind cu ceva la ADN-ul celui care sunt acum, punând fiecare o piatră la această construcție ce se numește azi Vladimir Găitan. Un Vladimir Găitan căruia toată viața i-au plăcut poveștile cu oameni adevărați și care, sper din suflet, a devenit la rândul lui un povestitor ce încearcă să ducă mai departe unele dintre istoriile celor cu care s-a intersectat de-a lungul vieții.**
***
("Avem de-a face cu biografia unui mare actor, care, spre deosebire de alţii, are trează şi obiectivă conştiinţa propriei existenţe. Un destin comun unei generaţii. Ce ne separă pe semenii de generaţie este doar o meserie minunată. Aceea de actor. Adică una aflată printre slăbiciunile omeneşti ale Proniei Divine."/- G Stanca)
***
**Zambesc pentru că încă mai joc, pentru că încă mai simt aceleasi emoții ca acum patruzeci și patru de ani la auzul gongului care anunța intrarea în scenă, pentru că mai sper că voi citi in ochii doamnelor, atunci când ne vom întâlni pe stradă, același zâmbet dintotdeauna. Chiar dacă atunci eu imi voi plimba fericit primul nepot, o fetiță al carei arbore genealogic cuprinde atâtea nații, încât al meu pare o glumă... O fetiță care va fi cetățean englez, din tata român, fiul meu, și mama jumătate chinezoaică, jumatate thailandeză. Mă gândesc la această minune cu același zâmbet cu care mă uit la sfârșitul fiecarui spectacol către Domniile Voastre cum vă ridicați în picioare și ne aplaudați cu generozitate. Este un zâmbet de bucurie și mulțumire pentru căldură și dragostea cu care ne răsplătiți pe noi, actorii, dupa fiecare spectacol. Același zâmbet îl am și acum, la încheierea acestor povestiri, la care evident că nu-mi doresc să vă ridicați în picioare, dar pe care vă rog să le citiți cu îngăduință, iar pe mine să mă răsplătiți cu un gând bun.**
***
Colegul, actorul George Mihăiță, joi, 7 mai 2015, la Iași **Poate că unii dintre voi ați citit acea carte, dar eu am trăit-o. Poate că am trăit și ceea ce nu s-a scris. Vladimir mi-a arătat dintotdeauna o prietenie, căruia i-am înapoiat-o cu iubire. E pentru prima dată când declar public că îl consider pe Vladimir, fratele meu. Consider că, “Reconstituirea” ne-a legat pe viață, prin ceea ce a devenit ea, noi, pentru cinematografia română, dar mai ales că am împărțit mai mereu cabina la teatru la comedie. El este el. Își cunoaște valoarea. Este pariul său cu el și cu noi. E mereu așa. E cuceritor. Tot ceea ce spune are haz,uneori mă mir cum de nu am eu hazul pe care îl deține el. Această carte e ca și cum cunoașteți pe cineva, pe care credeți că îl cunoașteți, de foarte mult timp.**
***
**Bunicul din partea tatălui a fost un bărbat senzațional, și o spun cu îndrituită mândrie. Din păcate, a murit destul de tânăr, la șaizeci și doi de ani. A fost inginer de drumuri și poduri, roșcat la fel ca mine, de fapt, eu roșcat ca el, iar bunica Rozalia considera că îi semăn întru totul. Sunt convins că pentru ea el trăia prin mine, că privindu-mă îl vedea pe el. Am fost nepotul ei preferat, iubirea ei, văzând în mine replica perfectă a soțului dispărut, cu care trăise o frumoasă poveste de dragoste și de viață. Da, se pare că îl moștenesc nu numai ca structură fizică, dar am și multe dintre apucăturile lui, inclusiv plăcerea de a savura un pahar de vin bun în compania prietenilor. Bunicul, băiat de preot, provenea dintr-o familie cu unsprezece copii. Preotul, foarte iubit în Udești, avea 1,95 metri, iar soția lui, coana preoteasa, avea 2,05 metri. Cred că nu întâmplător eu am un băiat de 2,05 metri și o fată de 1,86! Codul genetic se pare că și-a spus cuvântul. Bunicul a murit în 1949. Bunica nu mi-a povestit niciodată de suferința lui, se pare că a făcut un cancer stomacal. În suferința lui, singurul pe care-l dorea lângă el eram eu, un copil de doi ani. Mă lua în brațe și mă ținea lângă el în pat – deja nu se mai ridica din pat –, iar eu mă jucam fericit. Prezența mea acolo se pare că îi făcea bine. Mult mai târziu, după ce am picat la Facultatea de Geologie, m-am angajat la Serviciul de drumuri și poduri ca simplu picher, treaba mea fiind să semnalez starea drumurilor care legau Suceava de satele din jurul ei. Inginerul șef, care era prieten cu tata, mi-a arătat la un moment dat niște planuri de drumuri și poduri semnate toate de Nicolae Găitan, Moș Nicolae, cum îi spunea bunica, și am avut un sentiment de mândrie pe care mi-l amintesc și acum foarte bine. Nu era zi și seară în care bunica să nu vorbească despre acest om care a creat tot timpul vâlvă în jurul lui și pe care mi l-am imaginat deseori făcând subiectul unui film în regia lui Dan Pița sau Mircea Veroiu. Defect profesional, veți zice, și ați avea dreptate. Impregnat de poveștile bunicii în copilărie, apoi de multele scenarii pe care le-am citit și al căror protagonist am și fost ulterior, văd totul filmic. Întotdeauna povestirile se terminau cu bunica plângând și cu mine adormind auzind=o, ca prin vis, strigându=mă, încet, de câteva ori: "Duțule!", să vadă dacă am adormit, terminând cu " Noapte bună, puiule!". Erau rasfaturile noastre..**
***
Vladimir Găitan (Nu vreau să fiu doar un „prototip”) în revista Cinema nr. 3, martie 1979**M-am întrebat deseori de ce peste 90% din colegii mei, în răspunsurile lor la clasica intrebare: — Ce preferaţi, teatrul sau filmul? spun: — Teatrul. Sigur că explicaţia principală consta în continuitatea încărcăturii dramatice, în gradaţia firească pe care numai un spectacol de teatru ţi-o poate oferi. Îindrăznesc însa să găsesc încă un motiv pe care eu, perso?*nal, îl simt şi îl trăiesc: varietatea mare a personajelor din dramaturgia contempo?*rană şi universală, profunzimea şi diversi?*tatea caracterelor fac din rolul întâlnit în teatru cea mai spectaculoasă întrecere cu tine însuţi, pentru a te contopi cu rolul.Din nefericire, scenariile noastre, în ma?*rea lor majoritate, păcătuiesc prin falsitatea caracterelor, a dialogurilor, care sună ne?*firesc, a idealizării personajelor principate.Mi-am dorit mult personaje cu caractere complexe, cu furii şi cu blândeţi, cu linişti adânci şi răbufniri violente. Teatrul mi le-a oferit şi mi le oferă în continuare. În film, în afară de câteva întâlniri fericite, aştept încă acest personaj pe care noi, actorii, ni-I dorim viu, cu o scriitură a replicii firească, cu tăceri care să exprime mai mult decât dialogul înghesuit în grabă, în spaţiu mic, fără timp de încărcare.
Schematismul personajelor întâlnite de mine, asemănarea lor şi uneori chiar a si?*tuaţiilor au făcut din personajele întruchi?*pate de mine «băiatul bun». Or nu ăsta este idealul meu. Eu cred şi simt că pot mai mult. Am mun?*cit de multe ori la dialogurile încredinţate spre filmare, am operat modificări, cu sau fără asentimentul scenaristului, cu dorinţa de a face mai credibil, mai firesc, dialogul acelor personaje. Este munca actorului cu regizorul, în dorinţa lor sinceră de a face cât mai viabilă scena şi scenariul respectiv. Sigur că pot fi întrebat, de ce accept aceste personaje, care au început să se asemene între ele. Explicaţii sunt multe, dar cea mai importantă este dorinţa de a munci, de a filma. Filmul este ca un meci greu, în care, dacă intri fără antrenament clachezi repede. Ideal ar fi ca fiecare scenarist în parte să-şi aibă dialoghistul său, adică să se reinventeze o meserie, care există şi pe care majoritatea cinematografiilor o ţin la mare preţ.
Să încerce să-şi diversifice personajele, să nu mai vedem acelaşi director adjunct, acelaşi inginer repartizat în producţie bun şi fără defecte, aceleaşi poveşti de dragoste condiţionale, aceleaşi conflicte minore. Dacă măcar aceste deziderate vor fi îndeplinite, cred în saltul calitativ al filmului românesc.**

https://www.youtube.com/watch?v=4gQS...k-zQOOBSeubiGU

victor_homescu · 09 Feb 2021, 21:52

Matéi Visniec : 65 de ani**Caragiale e de vină**; Împliniți astăzi, ianuarie 2021 vineri 29: "Despre cele trei surse ale iubirii mele pentru teatru" = ** Când şi cum m-am îndrăgostit de teatru Mi-am pus târziu această întrebare, la cinci decenii după producerea ireparabilului. Şi probabil că era necesară această trecere temeinică a timpului pentru ca răspunsurile să ţâşnească din memoria mea afectivă cu o mare claritate. Nimic nu mă predestinase, în micul meu oraş natal din nordul României, Rădăuţi, pentru o carieră de dramaturg. În familie nu am avut nici actori şi nici regizori, deşi mama era educatoare şi la sfârşitul fiecărui an monta un spectacol cu copiii. Spectacolele de teatru erau rare pe scena Casei de cultură din Rădăuţi şi nu-mi amintesc să mă fi marcat puternic vreo astfel de prestaţie în anii copilăriei şi ai adolescenţei. Mult mai interesante mi se păreau, la vârsta când învăţam să scriu şi să citesc, micile pastile radiofonice difuzate seară de seară de Radio România. Emisiunea se numea Bună seara, copii! şi consta într-o poveste destinată celor mici, înainte de culcare, spusă cu măiestrie de un actor. Primul meu şoc vizual cu ceea ce aş putea numi un spectacol s-a produs de fapt în satul bunicilor mei dinspre mamă, Horodnic, unde mergeam foarte des şi unde îmi petreceam practic toate vacanţele. Acolo am descoperit ceea ce pot spune acum că a fost prima sursă a interesului meu pentru spectacolul viu : tradiţiile populare, ritualurile şi ceremoniile care marcau fie anumite momente din viaţa oamenilor, fie anumite momente ale anului. Nunţile, botezurile, înmormântările, hramurile, sărbătorile religioase (Paştele şi Crăciunul), ritualurile de Anul Nou au fost pentru mine tot atâtea întâlniri cu miracolul. Asistam uluit şi emoţionat la ceva ce avea în acelaşi timp caracter festiv şi sacru, ceva ce ieşea din normalitate, deşi actorii erau oamenii normali pe care îi cunoşteam atât de bine, uneori chiar verii şi verişoarele mele, unchii şi mătuşile mele. Prin ce talent ascuns se transformau surorile mamei din ţărănci obosite în nişte zeiţe luminoase, capabile să cânte şi să danseze sau să recite lungi poeme având înţelesuri misterioase? Acea transformare totală a oamenilor, în zilele de sărbătoare, sau cu ocazia unor ceremonii (fie ele vesele, fie ele triste) din viaţa familiei sau a satului, a fost pentru mine o sursă inepuizabilă de mirare. În memoria mea au rămas încrustate nenumărate episoade de acest gen. De exemplu, înmormântarea unui unchi, mort tânăr, la numai 20 de ani. Cum moartea îl secerase flăcău, tradiţia cerea să fie însoţit pe ultimul drum de o mireasă, aşa că una din fetele satului şi-a asumat rolul respectiv "Lumea satului", aşa cum am cunoscut-o eu în Bucovina în anii 60 ai secolului trecut, în ciuda dezastrului adus de agricultura socialistă, menţinea încă o legătură strânsă cu ceva ancestral având gust de eternitate. Aşa am avut revelaţia că în acea lume de ţărani striviţi de istorie exista o ordine cosmică. Mai precis, fiecare moment al vieţii şi al anului trebuia punctat de un ritual. Între cosmos şi haos există deci această diferenţă: nimic din ce se întâmplă într-o lume organizată (cosmos) nu este lipsit de sens. Iar când o comunitate îşi uită ritualurile şi se îndepărtează de rădăcini începe dezordinea (haosul). Teatrul, mai târziu, mi s-a părut a fi o căutare uneori tonică şi alteori disperată a ritualurilor pierdute sau uitate, a ceremoniilor care dau sens momentelor nodale ale vieţii. O a doua sursă a iubirii mele pentru teatru a fost circul. Mai precis, circul care venea cam o dată pe an la Rădăuţi. Când caravanele cu artişti, cu clovni şi cu animale dresate intrau în oraş se întâmpla ceva miraculos (recurg din nou la acest cuvânt): miracolul intra şi el în urbea mea predestinată parcă ritmului monoton. Circul aducea cu el culori vii, sunete insolite, mirosuri speciale. Brusc viaţa oraşului era perturbată, se producea un fel de descărcare electrică în aer, toată lumea se înghesuia sub cupola de pânză a circului pentru a asista la o ceremonie excentrică, la un moment de emoţie pură, de excitaţie vizuală şi senzorială maximă. Pentru mine clovnii erau personajele cele mai fabuloase, ei îmi furnizau cele mai profunde mirări. Virtuozitatea trapeziştilor şi a călăreţilor mi se părea mai puţin interesantă decât vânzoleala clovnilor şi numerele lor sistematic ratate. Hazul poetic şi în acelaşi timp grotesc al clovnului avea semnificaţia unei invitaţii la nebunie colectivă, la ruperea legăturilor cu banalitatea, cu normalitatea. Atunci cred că am început să înţeleg un lucru esenţial, şi anume că artistul este prin natura sa un perturbator profesionist de normalitate, de comoditate, de dogme, de prejudecăţi. Timp de trei sau patru zile, cât poposea circul în oraş, în sufletul fiecărui om se deschidea parcă o fereastră spre altceva, spre fantezie şi insolenţă. Fiecărui spectator i se oferea o posibilitate de evadare, atât din monotonia vieţii sale personale, cât şi din carcasa societăţii totalitare. Ceva subversiv, dar imposibil de cenzurat se ascundea în spectacolul artiştilor de circ, ceva mai puternic decât orice formă de dictatură sau decât orice precept religios. Întotdeauna i-am iubit pe clovni pentru misiunea lor de perturbatori ai ordinii publice A treia sursă a fascinaţiei mele pentru teatru a fost Caragiale. Dar nu piesele lui Caragiale m-au marcat în primul rând. Târziu, când eram student la Bucureşti, am văzut pentru prima dată piesele sale bine montate. Caragiale mi-a deschis gustul pentru lectură datorită momentelor şi schiţelor sale. Ele sunt primele texte literare de care m-am îndrăgostit, care mi-au plăcut în mod visceral. Le-am citit şi recitit cu pasiune, savoarea lor m-a făcut apoi să încep să scriu şi eu. Momentele şi schiţele lui Caragiale se citeau uşor, nu păreau deloc sofisticate, mă făceau să râd, dar mai ales le vizualizam imediat. Arta dialogului la Caragiale este desăvârşită în momentele şi schiţele sale, ca şi arta replicii în piesele de teatru. Ceea ce Caragiale reuşea cu un talent de prestidigitator era să mă facă să-mi imaginez, imediat, după doar un scurt schimb de cuvinte, personajele respective. Secretul său de fabricaţie literară m-a tulburat de la bun început: paginile sale însemnau o foarte mare economie de mijloace, dar produceau efecte emoţionale gigantice. Doar câteva vorbe pronunţate şi din ele emana imediat portretul moral al personajului, deveneau evidente contradicţiile sale, nimicnicia sa, perfidia sau ridicolul său. Primul contact cu ceea ce am numit mai târziu dimensiunea absurdă a limbajului a fost atunci când am citit Căldură mare Repetiţiile (cu subtilităţile lor), fumurile mentale ale personajelor captate de cuvinte spuse anapoda sau extrem de preţioase, alte şi alte piruete stilistice din arsenalul caragialian m-au incitat să mă joc la rândul meu cu cuvintele, să le extrag din alveolele manualelor pentru a le plasa în noi contexte. Caragiale capta comedia vieţii şi spectacolul banalităţii cotidiene, dar îmi dădea şi o lecţie de cum trebuie observată societatea cu ticurile ei, cu caraghiozlâcurile ei, cu frustrările ei. Caragiale a fost primul meu maestru în sens literar, de la el cred că mi se trage totul în ceea ce priveşte teatrul ca gen literar. Din acest motiv am decis să-i aduc un omagiu scriind la rândul meu o serie de momente şi schiţe. Ele sunt o dublă invitaţie, la lectură şi la scenă. Cititorul îşi poate imagina din fotoliu cum ar funcţiona aceste texte pe scenă. Regizorul are libertatea să le combine cum simte el de cuviinţă, să le reorganizeze cum i se pare mai interesant. În prozele sale scurte, uneori având caracterul unor fulguraţii textuale, Caragiale se joacă însă şi cu ceea ce rămâne nespus, cu situaţii vagi sau cu caractere lăsate în suspensie. Este principalul motiv pentru care ultima secțiune a acestui volum se numește teatru vag. Personal n-am inventat nimic, Caragiale e de vină.**Despre tandrețe. Teatru vag, Matei Vişniec, Ed. Humanitas 2019.

victor_homescu · 23 Jul 2021, 12:32

<<Un țigănuș de vreo zece ani se apropie de mine în târg la Bolintin: Nu ești dumneata artistul ăla care a jucat în filmele alea?>> (pe scenă până la 97 = record GWR consemnat)??* Radu Beligan = 5 ani, decedat = 2016 iulie 20 :*Iubesc teatrul, care este arta de a povesti opozitiile. Teatrul te învață să-l cunosti și să-l iubești pe celălalt.* -<<"Între acte">>-**Venise spre lumea artei puțin intimidat, dar hotărât să‑și facă drum. Nu era un naiv. Știa că un actor trebuie să pândească întâmplarea care să‑i dea rolul, regizorul care „să creadă în el“, cronicarul care să‑l semnaleze. Tot așa cum știa că scriitorul se desăvârșește în colaborarea dintre talentul său și timp, că soarta manuscrisului lui depinde de atenția unui redactor, de bunăvoința unui șef de secție, de capriciile unui director de editură, de „luminile criticii“. Presupunea că nu‑i va fi lesne să se afirme nici în teatru, nici în literatură, și că va avea de întâmpinat multe dificultăți. Dar nu bănuia că va avea de luptat cu un front de adversități și că, pe măsură ce va depăși obstacolele, ostilitatea va crește. Își închipuise, desigur, că o vocație suscită rivalități și provoacă dușmănii. Păstra însă iluzia că, de vreme ce avusese succes pe scenă și cronica dramatică îl menționase elogios, de vreme ce cartea lui se tipărise și fusese consemnată cu interes, lucrurile vor merge mai ușor. A înțeles iute că se înșelase. A înțeles rapid că alta era calea reușitei. Nu avea niciun rost să încerce să intre pe poarta cea mare. Era infinit mai ușor de pătruns pe ușa de serviciu, adică să facă scandal, să revendice, aliindu‑se cu unul dintre clanuri și devenind „mardeiașul de serviciu“. A învățat vertiginos alfabetul lucrurilor ; producea teamă și forța prețuirea. Curând după aceea a devenit un „nume“ și s‑a integrat perfect în profesiune. Acum avea un grup care să‑l susțină și să‑l apere, să‑l impună. Numai că în acel cerc restrâns, în care întâlnea aceiași oameni, aceleași idei, aceleași obiceiuri și aceleași manii, preocupat să câștige mai curând în lupta cu ceilalți decât cu sine, puterea sa de creație a început să se stingă ca o flacără prost aprinsă, iar darurile lui, să se atrofieze. La bilanțurile de fine de an era, de regulă, citat, apărea la televiziune, i se editaseră cărțile ; făcea filme. În secret, îl mâna însă o nemulțumire, căci pe sine însuși nu se putea minți : intrase în aristocrația puterii, dar nu și în cea a harului, câștigase autoritate, dar își pierduse talentul. Nu‑l acuz și nu‑l condamn ; pentru rechizitoriu contez pe ceilalți, pentru pedeapsă – pe propriile lui ranchiune.**
***
**<Leonce și Lena>, spectacolul lui Ciulei, m‑a încântat. Încă o dată se reliefează personalitatea unui om de teatru dăruit cu mari și multe însușiri. Atât de diverse sunt harurile lui, încât ele se concurează în înfăptuiri care nu‑s poate mereu echilibrate și armonioase, dar sunt totdeauna îndrăznețe și originale. O inteligență artistică guvernată de demonul semnificațiilor și de insomnia imaginilor expresive retranscrie piesa lui Büchner cu o vigoare fără măsură comună. Vigoarea unui tablou în care ideile au o plasticitate de neuitat. În "Leonce" și "Lena" ne aflăm într‑o lume de mici state în care fiecare căpetenie e un tiran absolut, înconjurat de paraziți (dominând peste milioane de inși extorcați de puterea lor de muncă, îndepărtați de la orice formă de viață a cugetului), ne aflăm într‑un univers de crime și de trufii degringolând în arbitrar, ticăloșie și disoluție și în care (pe spinarea celor abrutizați moral și material) puternicii zilei iau în discuție – abstract și van – structura, substanța și compoziția metafizică a omului. Această lume e văzută în toate nimicniciile și doliurile ei. Despoți și marionete mânuiți de un mecanism pe care‑și închipuie că‑l controlează – dar ai căror bufoni sunt în realitate –, sunt dispuși după legile unei geometrii a dictatului și obedienței care depersonalizează și nivelează existența, reducând‑o la aparențe și la zadarnica ei teatralitate. Am scris că în spectacolul lui Ciulei lumea e văzută, fiindcă prin privire înțelegem grotescul și abjecția fundamentelor ei. Ochiul sarcastic al regizorului se ferește însă să evidențieze numai consecințele nefaste ale autorității arbitrare în alianță cu stupiditatea feroce ; el reține, chiar dacă batjocoritor, și melancoliile invincibile ale conștiinței, dezaxările și revoltele ei instinctive și de atâtea ori dinainte pierdute.**
***
**Există opere care deșteaptă în rândurile unor oameni de artă, încă înainte de apariția lor, un val de entuziasm, și pe care scriitori, regizori sau critici se grăbesc să le aplaude susținându‑le și promovându‑le cu o nobilă pasiune. Și există alte spectacole, volume, expoziții întâmpinate cu o tăcere compactă, ori respinse cu un expedient de politețe când nu sunt de‑a dreptul ținta unor atacuri succesive. Sunt reacțiile vii, pătimașe ale conștiinței estetice, și vă întrebați, desigur, de ce m‑a cuprins dintr‑odată dorul de a rosti cele mai brutale banalități. Dacă o să vă răspund că mie unuia adeseori această unanimitate de cuget și simțire a unei tabere mi se pare din cale‑afară de suspectă, dacă o să vă mărturisesc că mă intrigă siguranța cu care sunt identificate personalitățile și legitimate imposturile, ca și promptitudinea diagnosticului critic, o să surâdeți. Dumneavoastră nu mai sunteți de mult atât de candizi.(..)** Numai că instinctele despotice ale unora dintre oamenii de artă și literatură care dirijează cursul acțiunilor la bursa valorilor, prin însuși faptul că răspund de un teatru, de o revistă, de o editură, au devenit peste măsură de aprige, iar cei ce refuză să se înregimenteze într‑o „tabără“ sau alta riscă să fie victimele unor răzbunări. Numai că jocul intelectual e amenințat cu măsluirea, că e tot mai puțin loc pentru cei ce refuză să aparțină unui grup și‑și iubesc condiția de „civili“. Pentru acești „civili“ pledez. Și nu sunt unicul care o face. Și nu sunt singurul care așează infinit mai prejos trofeele ce se pot smulge într‑o bătălie pseudo‑artistică decât pe cele ce se pot cuceri față în față cu tine, la masa de lucru sau pe scenă. Alături de mine se află, desigur, atâția alții pentru care arta e un mod de a fi, nu de a avea.**
***
(**Majoritatea zdrobitoare a oamenilor nu au parte de marile recompense - Premiul Nobel, Premiul Oscar, medalia Olimpică de
aur etc. -, dar micile plăceri ale vieții sunt la îndemâna tuturor. O bătaie prietenească pe umăr, un sărut pe obraz, prinderea unui crap de două kilograme, o lună plină, un loc liber ca să‑ți parchezi mașina, un foc care arde în vatră, o masă bună, un apus de soare magnific.
<<<<În artă, ca și în știință, anacronismul sfârșește prin a fi pedepsit.>>
Nu vă încăpățânați să cuceriți marile premii. Mulțumiți‑vă cu bucuriile mărunte. Ele există pentru fiecare dintre noi. Din plin.**)

victor_homescu · 29 Jul 2021, 00:51

??*126 de ani;<<„Teatrul trebuie să fie poate nu o tribună, dar în orice caz un loc din care să se poată învăţa ceva. Să fie dominat de o credinţă şi să stea la baza unei credinţe. Altfel, se înjoseşte, îşi murdăreşte numele.">> ??* Victor Ion Popa <<Arta nu este un lux, nu mai aparţine celor puţini - ci e dreptul tuturor - o şcoală de suflete formate - o hrană necesară ca aerul şi lumina. Arta, acest fum ușuratic și frumos al trăirii, durează peste veacuri și e singura carte de vizită pe care o poate depune un neam la poarta veșniciei.>>; comandant de pluton in luptele de la Marasesti si Oituz, scrie "Gândirea năpraznică" și "A fost odată un război", hăruit om de teatru - ,,Locuia, fiind director, într-un mare şi vechi bloc al teatrului, în care erau găzduiţi aproape toţi actorii. Lîngă cele două camere ocupate de el, se aflau atelierul teatrului şi magazia de decoruri. Nopţile, Victor Ion Popa şi le petrecea în acest atelier. Trimitea lucrătorii la culcare, iar el..ce credeţi că făcea ? Făcea pe tîmplarul, pe dulgherul, pe tapiţerul...Era, în acelaşi timp, croitor şi zugrav. Era de toate. Ştia să întindă şi tapete. Numai cizme pentru costume nu mi-aduc aminte să-l fi văzut cusînd.“;V.I,Popa recunoștea - "Eu am muncit mereu, și niciodată n=am știut ce e vacanța."
Eugen Lovinescu :**Dl Popa - un admirabil caricaturist, desenator si creator de statuete expresive. Puțini știu că dl.Popa a debutat prin a fi actor si ca e uneori și poet. Mai rămânea să găsim în acest tânăr atat de dotat și un autor dramatic. Premiată anul trecut (piesa Ciuta, 1922), de critica dramatică a zilelor noastre (premiul Societatii criticilor), Ciuta a vazut lumina rampei anul acesta, nu numai in concertul de elogii al presei cotidiene, dar și la adăpostul unei remarcabile favori publice.**; V.I.Popa primește Marele premiu Caragiale.
***
"Valerim și Valer-Doamne", 1933 - "Capodopera epică a lui Victor Ioan Popa, un admirabil roman țărănesc și polițist, amintind, dar nu intr-un spirit de imitație de Baltagul domnului M.Sadoveanu" - reține Șerban Cioculescu.
***
**Urgia lui Dumnezeu n-o tămăduieşte gura oamenilor", acesta i-a fost gîndul, tot timpul procesului. Căci, în cugetul lui Manlache, toată întîmplarea grozavă n-a fost decît o pedeapsă binemeritată, pentru nişte păcate pe care nu şi le ştia, ori nu voia să ie ştie. Şi astfel, uriaşul acesta cu pumnii de fier s-a dus la ocnă blînd ca un copil, fără să crîcnească împotriva urgiei ori a greului de muncă de acolo, cum nu crîcnise împotriva vrerii lui Dumnezeu. Ceea ce ştia numai el singur era de ajuns să îndreptăţească şi nefericirea, şi osînda. Avusese toată viaţa porniri sîngeroase. îl împiedica de Ia înfăptuire doar frica altora în faţa pumnului şi furiei lui. De aceea cînd ucisul a scos cuţitul din teacă, Manlache a gemut ca o fiară bucuroasă. În sfîrşit avea protivnic, aşa cum îi dorise inima. îl avea şi nu I-a scăpat. A trăsnit o singură dată cu săcurea şi I-a făcut zdreanţă roşie, cursă la pămînt, fără nici o părere de rău. Dar nu s-a ştiut niciodată că lovitura a fost trasă cu colţul muchii, iar nu cu ascuţişul, cum a spus uşuratecul raport legist, cum nu s-a ştiut nici că ucisul fusese, înainte vreme, ibovnicul nevestei lui Manlache.**
***
**La început, domnul Elefterescu - fercheşul judecător din Tecuci, căruia procurorul îi dăduse ră?*vaşele, ca unul ce instruia afacerea toată - a bănuit că scrisorile sînt ticluite chiar de Manlache Pleşa, de prin locurile pe unde o fi fost el ascuns, ca să deruteze cumva cercetările sau convingerile anchetatorilor. Dar prietenul dumisale, domnul Virgil Predescu, profesor la gimnaziu şi om cu porniri scriitoriceşti, interesat de legenda lui Manlache, de care auzise multă vreme vorbindu-se, i-a cerut să-i dea voie, într-o zi, să vadă dosarul crimei. Pe domnia-sa îl interesase repeţirea sistemului de ucis, adică stă?*ruinţa lui Manlache în uciderea cu muchea săcurii şi nu cu ascuţişul ei - cum era firesc. Asta îi sugerase lui Virgil Predescu o dramă, pe care voia s-o intituleze : Muchea de secure sau Muchea securii - forma definitivă nu era încă dată. Judecătorul i-a întins dosarul, zîmbind pe sub mustaţă de ingenuitatea prietenului său. Pentru un magistrat ca el, cazul Manlache era simplu şi la fel cu toate cazurile de criminali recidivişti. Aceasta, cu atît mai mult, cu cît descripţia fizică a lui Manlache semăna în chip desăvîrşit cu unul din tipurile descrise de Lombroso în cartea lui nemuritoare. Spiritului real al magistratului avea deci motiv întemeiat să i se pară comică încercarea lui Predescu, care ţinea morţiş să scoată un personaj literar dintr-un ucigaş banal şi etichetat. - Ia seama, magistre, să nu faci una din acele groaznice greşeli judiciare care osîndesc pe veşnicie judecătorul şi dau slavă osînditului..a încheiat Virgil Predescu, bătîndu-l pe umeri. Eu sînt fericit că mi s-a deschis perspectiva asta, fiindcă, din punct de vedere literar, e o lovitură neaşteptată. Dar tu, bagă de seamă să nu cazi singur victimă, făcînd o victimă nevinovată. Omul tău, după dosar, îmi aminteşte prea mult pe Valjean al lui Victor Hugo.**
**Ofiţerul îl aştepta să cadă. Zadarnic. Nici nu se clintea. A tras încă o dată, ca în lemn. Manlache a încleştat dinţii şi a scrîşnit cu barba înfiptă în piept :— Aşa ! Aici !...Trage ! Ca o maşină, acela a tras iarăşi. Atunci uriaşul a pornit spre el, cu paşi rari şi grei — sub care tremura pămîntul.— Trage !...Degetul ofiţerului a tresărit pe trăgaci, ca la poruncă. Focul a pornit...Iar Manlache venea, venea, venea, crescînd nesfîrşit, ca o iazmă, în ochii înceţoşaţi de prăpădul groazei. Paralizat, ofiţerul a scăpat revolverul, mîinile au bălăbănit de două ori în gol, s-au frînt fulgerate de dambla, genunchi iau scăpătat... Mîna lui Manlache era ca un ştreang. Un zvîcnet, un sughiţ scurt l-a întins pe spate şi a rămas aşa, acolo, cu ochii deschişi mari spre cer, cu Firicel alături...în zece lacuri de sînge, ca un butoi de spaimă, din care ţîşneşte viaţa prin zece vrăni deodată..— De ce ai făcut asta, Manlache ? Dar uriaşul nu mai auzea. Manlache se stingea încet şi fericit, zîmbind cu ochii turburi şi buni, care nu mai desluşeau nimic dincolo de ei, unor vedenii liniştite şi blajine, ce-i purtau sufletul undeva, în sus, sprea ceaţa cerului încruntat.**
***
((Dar în pîcla domoală din el, acolo unde mai licărea pîlpîirea unei flăcări de lumină, un copilaş cu picioruşe subţiri cînta neauzit din buze fragede, cu ochii prinşi pe lacrima de argint, rourată în mînuţa cît o frunză de grîuşor. Iar cîntecul acela, ca şi cînd ar fi fost cel din urmă paznic al vieţii, ieşea strop cu strop din gura lui, mai rar, tot mai rar, mai încet, tot mai încet, şi se ridica plutind uşor, undeva, înspre înaltul cerului, după Vasîle. după Rusanda, după Firicel şi după roată osînda din viaţa chinuită a lui Manlache Pleşa. Şi aşa, şedea acolo, într-o linişte mare, mîngua spinarea frîntă a lui Firicel, samănă tuturor zilelor lui, şi murea şoptind încet, să n-audă decît lumea mai bună spre care se ducea :
„După dealul...
Velerim şi...
Şi cu poarta...de...tă-mi-ie...
...Doamne...")
***
??*Victor Ioan Popa :<Take, Ianke și Cadâr>*Vezi înaintea ochilor un şir de case ca şi cum le-ai privi din stradă. Sînt acolo trei prăvălii modeste, de tîrguşor provincial. Întîia este a lui Take, a doua este a lui Ianke şi cea din urmă şi micuţă de tot a lui Cadîr. Casa lui Take şi a lui Ianke sînt construite absolut la fel, numai ca sînt cu totul altfel zugrăvite. De pildă, zidurile casei lui Take sînt roşii, iar tabla de pe acoperiş albă, pe cînd casa lui Ianke are zidurile albastre şi tabla de pe acoperiş roşie. Firma lui Take, pe care-i scris doar: „La Take” e neagră cu litere galbene, iar a lui Ianke e galbenă cu litere negre. Casuţa micuţă a lui Cadîr şi firma lui au luat de la fiecare cîte o culoare. Aşa de pildă zidurile sînt roşii, tabla neagră, firma galbenă cu litere albe. Take şi Ianke ţin mărfuri la fel, coloniale, un pic de fierărie şi mărunţişuri de marchitănie. Numai Cadîr are specialitatea naţiei lui: cafea, rahat şi tot felul de dulciuri. E vreme de vară. Toate cele trei prăvălii au perdele în faţa, cît ţine micul trotuar provincial – fireşte şi ele deosebit colorate. E cald şi zăpuşeală. Ghiceşti apropierea serii - dar vipia nămezii s-a prelungit pînă aici. Poate să fie ora cinci. Uliţa e pustie şi nu se aude decît foarte departe - undeva - cîntecul trist al unei flaşnete. Toţi trei negustorii, uşor si comod îmbrăcaţi de vară, dormitează pe scaune înadins puse în faţă, fiecare la prăvălia lui.*

victor_homescu · 02 Aug 2021, 11:55

??* 69 de ani, Horatiu Malaele (1952 august ziua întâi):**Cu toată scormoneala lui filosofico = religioasă, cu toată cercetarea lui speculativă și râvna lui dialectică, după atâtea și atâtea milioane de ani, omul nu a fost în stare să dea un răspuns clar în ceea ce privește scopul lui pe pământ. Și, dacă îmi permiteți excesul, nici pe alte pământuri. Nu a fost în stare sau nu a sosit timpul. Până una = alta, viața omului este măsurată doar de câteva acte administrative și de câteva amintiri subiective. Atât. Când apusul îi face umbră tot mai lungă și viața începe să aparțină imprevizibilului, omul se apucă, din tainice motive, să lase cui va dori, mărturii ale trecerii lui.** ( Horațiu Mălăele, volumul "Tahomir", All, 2020).
***
Pamflet :”A fi sau a nu fi...Aceasta e intrebarea. **Primul om care a fost abilitat să răspundă a fost Hamlet...nefericitul prinț al Danemarcei, nefericit, nefericit...dar Print, putea să răspundă orice, sau să nu răspundă, deloc, avea acoperire. Ce tărăboi ..s-a făcut cu acest “A fi, sau, a nu fi” până când, omenirea a fost tulburată de o altă întrebare: “Mă iubeste / Nu mă iubește" , întrebare care a decimat imense culturi ...de margarete. Și, ajungem astfel la cea de-a treia întrebare, și mai adâncă...și mai tulburatoare...și mai ..și ..“A lua...sau a nu.. lua” ..A lua ce? ...A lua .. ce se ia : în turcește ciubuc, în franceză purboar (pour boire), în germană Şperţ, în rusă, Davai minia,...în limba elevată ...Șpagă ..popular, simte-te cu ceva, sau.. Bagă Mare.“ A lua...sau a nu.. lua”. A lua = înseamnă vilă, opt camere, piscină, casă de vacanță, apă caldă, apă rece. A nu lua = apartament la bloc, două camere, baie,...la cadă, apa caldă, apa rece, vara caldă, iarna rece :. A lua = autoturism, ultimul tip, mereu alte fete, cu parfum “Madam" Rocha”. A nu lua = autobuz, lângă tine mereu aceeasi ...aceeasi, cu parfum..”Madam" Aragaz”. A lua = baruri, chefuri, noapte de noapte, mereu alt pat, când să mai dormi?, A nu lua = seară de seară la televizor, mereu în patul tău, cum să mai dormi? A lua = covoare scumpe, persane, nu se aude când vii, ...nici cu cine...vii. A nu lua = linoleum, se aude fiecare pas, ..Iar ai venit la ora asta stricatule...?!!. A lua = ţi se organizează un flagrant, te filmează, te dă pe micul ecran, și nici măcar fotogenic nu ești. A nu lua = liniște,, serviciul tau....munca ta...spaga ta ..na, că tot aici am ajuns“. A lua sau a nu ..lua” ..mare încurcătură; nenorocit a mai fost și Hamlet ăsta, si-a luat el intrebarea cea mai ușoară, aia cu “A fi sau a nu fi”, și ne-a lasat nouă pe asta mai grea “A lua, sau a nu lua”..
Vă multumesc!**
***
Volumul biografic, "Rătăciri", Ed. Allfa, 2012**Și copilăria..Și satul...Cu casa de la ţară casa tatălui meu, casa Tehomirului meu, care‐si trăgea numele după un copil de‐al lui Basarab îngropat în picioare- după cum spunea neica Ionel, ruda noastră majestuoasă din Capitală. Tehomirul meu cald şi nostalgic, cu oameni săraci dar gospodari, guralivi şi beţivi, olteni adevăraţi dintre dealurile ce despart Gorjul de Mehedinți, oltenii mândri ai fratelui Minulescu :
sunt cel din urma strop de vin
din rustica ulcică de pământ
pe care l-au sorbit la rând
cinci generații de olteni,
cei mai de seama podgoreni
dintre moșneni și orășeni ...
Cu moșu Lică, tata lu’ tata, cel care ne spunea povesti caraghioase, numai de el ştiute, rupte din noaptea care‐i furase prematur vederea, iar noi ne tăvăleam de râs printre porcii lui coloraţi care mergeau pe biciclete, şi dovlecii lui uriaşi plini de broaşte ce cântau la muzicuţa ca Vasilică - chioru’ din capu’ satului...Cu mama Domnica, mama lu’ tata, cea care ne spăla în copaie cu leşie ca pe cămăşi, şi care îl luase pe moşu’ pentru că într‐o noapte, pe când era şi ea tânără, frumoasă şi de măritat, îi apăruse în vis, în cojoc oieresc, însuşi Dumnezeu, care i‐a zis „du‐te după Lică al lu’ Mălăele“ şi ea s‐a dus. Cu mama Bănicoanea, străbunica mea dinspre mama, care bea ţuică povestind şi chiuind pe luncile Tehomirului, şi care a murit pe la nouăzeci şi ceva de ani pentru că n‐a mai vrut ea să trăiască..Cu mama Nicu, mama lu’ mama, cea muncitoare, caldă şi blândă ca un cozonac oltenesc...Cu moşu’ Hoară, tata lu’ mama, înalt şi umflat în piept, chiaburul satului, care nu s‐a dat cu comuniştii nici d’al dracu’, îndurând mai degrabă umilinţa de a merge unsprezece kilometri la o fabrică unde era portar, decât să fie slugă la <ăștia care mi-au furat pământul și casa.>. Cu mutu" satului, făcătorul de case. Cu Floarea, cea frumoasă și bogată"n trunchi. Cu nedeile satelor, unde mâncam colaci sfintiti, caltabosi, sugiuc, turtă dulce, dar mai ales înghețată colorată de la țigani. Cu mine, care mă țineam de mâna copilăriei, alergând încolo și încoace, fără nicio treabă. Copilăria = Cadoul ce ni=l face Viața pentru ce vom avea de îndurat.**
***
("Trecerea") :**Băiatul, după câteva ore de aşteptare, rămăsese abătut în faţa şcolii ţintuite în lacăte grele. Din spatele unui geam străjuit de grilajul îmbătrânit, mută şi parcă sufocată, îi făcea semne disperate Copilăria. De atâta aşteptare, unui creion din penar începură să‑i dea primii muguri. Resemnarea făcu loc oboselii şi se ghemui pe pavajul rece din faţa puşcăriei micului său trecut. Adormi. Un vis confuz şi trist îl însoţi o vreme. Se trezi senin şi împăcat, iluminat de gândul că nimic din ceea ce se petrecuse nu avea să se mai întâmple. Scuipă în palme, îşi aprinse prima ţigară din scurta lui viaţă, trase şapca pe ochi, traversă strada cu paşi mari şi, fără să bată, intră hotărât pe o uşă înaltă şi grea. Deasupra, pe o firmă obosită şi cu vopseaua spartă, se putea citi cu relativă uşurinţă:
<<„Viaţa – Societate pe acţiuni>>
***
Horațiu Mălăele, volumul "Rătăciri" :**de fi-va supărarea ta un punct în zare/ această perspectivă mă miră și mă doare,
de fi-va supărarea ta un pumn de cuie,
această răstignire mă moare și mă suie,
de fi-va supărarea ta perna de pat,
pe care somnu-ți sta culcat,
de fi-va ea, așa cum pare,
o mică sau mai mare supărare,
tu află acuma, mândra mea poveste,
ca dacă totu-i trecător,
și asta este**
***
(„În cinema, sau în ceea ce fac, fie că regizez, fie că joc, fie că desenez, nu caut să fac un lucru extravagant, extremist sau insolit. Eu lucrez cu armele mele estetice şi cu ceea ce mă reprezintă, asta înţeleg să fac.”)
***
https://www.digi24.ro/magazin/timp-l...ra-masti-79986

victor_homescu · 13 Jun 2022, 01:59

112 ani《Excepțional explorator al oceanului planetar》??* oceanologul Jacques=Yves Cousteau, născut 1910 iunie 11??* și "Beția adâncului": în admirabilul volum al abisurilor mărilor▪︎《"Lumea tăcerii"》▪︎:
<<"Mediterana adăpostește comori care așteaptă la mică adâncime să fie recuperate. Ea este mama civilizației, marea înconjurată de cele mai vechi culturi, un muzeu în plin soare și în apă. Cele mai importante descoperiri de aici, după gustul nostru, sunt epavele din epoca precreștină, aflate pe fundul mării. De două ori am cercetat epave clasice și am recuperat bunuri care depășesc valoarea aurului: obiecte de artă și artefacte din Antichitate. Am mai localizat alte trei ast?*fel de ambarcațiuni ale căror bunuri așteaptă să fie recuperate.">>
***
**Prima vară când am folosit acvalangul în mare a fost o perioadă memorabilă. Era în anul 1943, în toiul războiului, într‑o țară aflată sub ocupație, dar, cum trăiam bucuria scufundărilor, nu prea ne gândeam la toate aceste împrejurări nefericite. În vila Barry locuiam următorii: Dumas, Tailliez, soția și copilul său; Claude Houlbreque, cineastul, cu soția; Simone și cu mine, plus cei doi copii ai noștri. Ne vizitau destul de des Roger Gary și soția lui, el fiind un vechi prieten de‑al meu, directorul unei firme de vopsele din Marsilia. Probabil că celor din trupele de ocupație le păream un grup de turiști puși pe distracție.**
***
**Primul nostru aparat de filmat a fost un Kinamo vechi, pe care l‑am
cumpărat cu 25 de dolari. Papa Heinic, un refugiat maghiar, i‑a
confecționat niște lentile minunate; Léon Veche, mecanic pe torpilorul Le Mars, i‑a construit o carcasă etanșă. În perioada aceea de război nu puteam face rost de film de 35 de milimetri, așa că am cumpărat niște bobine Leica de 15 metri și am lipit negativele într‑o cameră obscură. Unul dintre locurile unde filmam era Insula Planier, principala radă a portului Marsilia, unde se afla și vestitul far pe care trupele germane în retragere l‑au distrus fără niciun motiv, în 1944. Sub insulă, pe un platou stâncos înșelător, se afla Dalton, un vapor englez de 5000 de tone, cu prova la 13 metri adâncime, coborând în adânc spre pupă. Nava avusese o soartă interesantă. Dalton părăsise Marsilia în noaptea de Crăciun a anului 1928, cu o încărcătură de plumb, fiind folosită de o companie grecească de navigație. Atrasă de farul de pe Insula Planier ca un țânțar de lumina lămpii, nava se îndreptase direct spre insulă, dar se izbise violent de ea și se scufundase. Paznicul farului coborâse repede și reușise să salveze întregul echipaj. După cum povestea acesta, toți erau beți criță, de la băieții de cabină până la comandant. Spiritul sărbătorilor îi copleșise pe toți, fără deosebire. Cu aprobarea administrației farului, Tailliez, Gary, Dumas, Houlbreque și cu mine am debarcat de pe nava de aprovizionare, care venea acolo săptămânal, încărcați cu acvalanguri, sulițe, arbalete, aparate de filmat, cu un compresor de aer și mâncare. Angajații farului erau încordați, întrebându‑se îngrijorați când vor distruge naziștii clădirea sau când va ieși vreun submarin
englez noaptea la suprafață, ca să ocupe insula. Am coborât scările de piatră și am intrat în mare, înotând spre forpicul epavei Dalton. Adâncimea la care se afla era subliniată de un perete de stâncă abrupt, precum și de senzația neplăcută din urechi, care se accentua pe măsură ce coboram tot mai mult. Când te scufunzi cu capul în jos în apa a cărei presiune crește permanent, ai senzația că te înfigi în mare ca o pană de lemn; apoi, după ce înghiți în sec, simți cum urechile ți se desfundă și te
poți mișca în largul tău.**
***
**Ne‑am făcut curaj să înfruntăm ineluctabilul: trebuia să coborâm până la pupa navei Dalton = nu exista alt mod de a descoperi care erau limitele scufundării cu acvalangul. Am înotat de‑a lungul pântecului navei și am ieșit în cealaltă parte, spre abisul rău prevestitor, unde zăcea secțiunea din spate a vaporului, la 40 de metri adâncime. În apa limpede precum cristalul, priveliștea era parcă vrăjită: obiectele nu aveau umbre. Catargele, plăcile metalice și oamenii păreau uriași, suspendați în lumina ce venea din toate părțile.
Bordajul de lemn al punții pupa dispăruse, lăsând la vedere o încâlceală de grinzi metalice și de coaste. Nu se vedeau nici algele acelea verzi și maronii cu care ne obișnuiserăm. Stratul de vegetație era aspru și plin de chestii tăioase. Am observat pe dunetă o structură ciudată, care aducea cu Chivotul Legii purtat pe străzi în Ziua Tuturor Sfinților. Atât mai rămăsese din cocpitul de modă veche, iar deasupra lui trona timona de avarie, cu spițe lipsă, pe lângă care roiau bancuri de pești mărunți și negri ca niște insecte. Am înotat cu prudență spre balustradă și am privit peisajul monoton al nisipului ce dispărea undeva spre orizontul amorf. Ne simțeam la fel de confortabil ca la 15 metri adâncime. Dobândeam un nou simț, al mării, prin care evaluam adâncimea. Ne analizam senzațiile, încercând să nu inventăm simptome. Înainte de a plonja de pe falsbordul pupa, am testat apa, ca
să ne convingem că ne puteam îndepărta de navă. Am trecut de
grilaj și am ajuns pe fundul mării.**
***
**Dumas credea că ne puteam aventura și mai în adânc cu
acvalangul, după ce, de mai multe ori în vara aceea, ne întorseserăm în siguranță de la 40 de metri adâncime. S‑a hotărât să testeze, într‑un experiment supravegheat cu grijă, limita la care ne puteam scufunda fără riscuri. Eram de părere că nu avea să stea la adâncime îndeajuns încât să se confrunte cu un atac al bolii de decompresie. Știam ceva despre boala de decompresie din lucrările de pionierat ale savantului francez Paul Bert, scrise după 1870, și din studiile aprofundate ulterior ale fiziologilor englezi și americani. Boala de decompresie, sau boala chesonierilor, este dureroasă, debilitantă şi uneori are consecințe fatale pentru scufundători. Primele observații medicale notabile au fost efectuate asupra muncitorilor terasieri care lucrau în puțurile sub presiune, pentru a săpa fundațiile pilelor Podului Brooklyn. Adesea, muncitorii erau scoși la suprafață în poziții chinuite și contorsionate, care le aminteau colegilor acestora de o postură feminină la modă în acea perioadă, numită contorsiunea greacă. Acest accident groaznic, dar ușor de evitat a fost denumit „boala de decompresie“.**
***
"Dumas s‑a cufundat din nou. M‑am uitat în jos și l‑am văzut pe Didi coborând sub greutatea plumbului și înotând contra curentului, ca să prindă parâma. Când a apucat‑o, o explozie de bule de aer a ieșit din regulator, semn că obosise foarte tare. S‑a odihnit ținându‑se de frânghie și apoi a început să coboare repede, ținându‑se de ea în marea aceea agitată și tulbure. Încă suflând greu după efortul depus pentru a mă menține la suprafață, l‑am urmat până la punctul meu de pază, cu 30 de metri mai jos. Îmi simțeam mintea năucită. Didi n‑a aruncat nicio privire în sus. I‑am văzut mâinile și capul dispărând încet în apa cenușie."
***
《"Iată cum a descris el acea scufundare-record: „Lumina nu
își schimbă culoarea când suprafața mării este agitată, așa cum se întâmplă de obicei. Nu reușesc să văd bine. Ori soarele
apune repede, ori mi‑a slăbit vederea. Am ajuns la nodul care
marchează 30 de metri adâncime. Nu simt că organismul ar da
semne de slăbiciune, dar continui să respir greu. Și afurisita de
parâmă nu vrea să stea întinsă ca lumea…O ia oblic în supa asta
gălbuie. Și se înclină tot mai mult. Începe să mă îngrijoreze. Oricum, mă simt minunat. Parc‑aș fi în extaz. Sunt amețit și fără griji. Urechile îmi țiuie și am un gust amar în gură. Curentul mării mă clatină ca și cum aș fi băut prea mult. Am uitat de Jacques și de oamenii din bărci. Îmi simt ochii obosiți. Cobor mai departe, încercând să mă gândesc la fundul mării, dar nu reușesc. Mă simt toropit, dar din pricina amețelii nu am cum să adorm. În jur este puțină lumină. Întind mâna să apuc nodul următor și nu reușesc, încerc din nou și‑mi leg centura de el. Să urci este floare la ureche, mă ridic ca o bulă de aer. Scăpat de lest, trag de parâmă și mă avânt în sus. Senzația aceea de beție dispare. Sunt treaz și mă apucă furia că am ratat misiunea. Am trecut de Jacques și urc mai departe, în grabă. Mi se spune că am stat în apă șapte minute.“》
***
(„Lumea tăcerii”, Jacques-Yves Cousteau & Frederic Dumas, Editura ART, 2018)

victor_homescu · 14 Oct 2022, 20:25

<<<Dame Commander of the Order of the British Empire>>>
Decedată marți 2022 octombrie 11, la 96 de ani ??*Angela Lansbury, născută pe 16 octombrie 1925??* ▪︎un amplu interviu = (șapte capitole, 210 minute)▪︎în《Archive of America Television, anul 1998》
***
https://interviews.televisionacademy...ngela-lansbury

victor_homescu · 11 Jan 2023, 11:09

Decedat: ziua a treia din ianuarie 2023 ??*Mitică Popescu??*<<<***Un actor nu joacă niciodată pentru el însuşi. Prin ceea ce facem, îi chemăm cu mare dragoste pe spectatori să vină aproape de noi. Invitaţia e făcută de foarte multă vreme, de când am apucat pe aceste drumuri. Chiar dacă nu atingem perfecţiunea, efortul nostru de fiecare zi de a o ajunge este închinat publicului.***>>>
***
《*Fac parte din categoria actorilor care nu trag textul spre ei, ci se duc spre text, căutând şi bucurându-se ca un copil că au găsit cheia cu care să descuie uşa.*》
***
● Revista "Teatrul azi", numărul 3, martie 1996, Interviu Adina Bardaș = Mitică Popescu ● :
***
☆Adina Bardaș:=**Personajul pe care-I interpretaţi în Pescăruşul spune la un moment dat: "Nu se poate trăi fără teatru". E o simplă replică, sau un adevăr de viaţă reflectat în întreaga dumneavoastră carieră?
??*Mitică Popescu :《**Din punctul meu de vedere, aş spune că nu e numai o replică. Mai există însă şi un alt punct de vedere, cel al spectatorilor care, prin prezenţa sau absenţa lor la reprezentaţii, comentează cât se poate de elocvent fraza lui Sorin. Nu pot să o demonstrez acum, risipind alte vorbe, dar o dovadă evidentă a adevărului ei e că eu nu pot să trăiesc fără teatru.[..] Niciodată nu am detaliat felul în care construiesc un rol, cum "se întâmplă" o anumită stare. Cred că nici nu interesează. La fel ca în multe alte lucruri din viaţă, consumatorul se bucură de rezultat şi se ţine departe de drumul întortocheat, nesigur, lung care a condus la un produs reuşit.**》
***
☆Adina Bardaș= Şi totuşi "atelierul" unui mare actor merită a fi descoperit.
??*Mitică Popescu:**Știți că munca la un spectacol e frumoasă, utilă,
interesantă, cu bucurii şi cu necazuri, dar numai pentru actor.
Pentru ceilalţi, ceea ce se întâmplă în repetiţii e "crud" şi nu e plăcut pentru ochi.**
***
☆Adina Bardaș=**Ce satisfacţii v-a adus această meserie, pornind de la primul an de institut, de la debutul pe o scenă profesionistă, trecând prin experienţele de la Teatrul Tineretului din Piatra=Neamţ, de la Teatrul Mic sau Teatrul Levant?
??*Mitică Popescu:**Pot să spun că meseria nu mi-a adus necazuri. Mi-a adus numai bucurii, chiar dacă uneori s-a întâmplat ca un text să fie mai slab, sau eu nu am fost în forma cea mai bună, sau n-am
înţeles anumite lucruri. Dar n-arn de ce să mă plâng până la această vârstă. Meseria de actor mi-a adus într-adevăr bucurie.**
***
☆Adina Bardaș = **Regizorii...
??*Mitică Popescu:*Lumea actorilor este legată de aceşti oameni pe care viaţa în teatru îi face mai puţin vizibili pentru public. Regizorii sunt foarte importanţi pentru cariera unui actor. Noi nu putem exista fără ei. N-am cum să spun că un anumit rol m-a marcat, că un altul mi-a plăcut cel mai mult sau l-am făcut cel mai bine. M-am străduit în fiecare zi în această meserie. Iar dacă am iubit ceva cel mai tare, acest "ceva" a fost întotdeauna ultimul rol. Nu m-am îndrăgostit în mod deosebit de un personaj, pentru că, dacă aş fi făcut-o, aş fi rămas la el. Fac parte din categoria actorilor care nu trag textul spre ei, ci se duc spre text, căutând şi bucurându-se ca un copil că au găsit cheia cu care să descuie uşa. Mai ales că în meseria asta nu poţi să spui niciodată că <<știi>>.Cum învaţă un copil să meargă, nesigur la început, ridicându-se în picioare treptat şi apoi alergând, aşa învăţăm şi noi fiecare rol, pe care trebuie într-o zi să-I terminăm, spre a ne înfăţişa cu el înaintea publicului. De multe ori, suntem foarte trişti când cade ultima cortină peste un spectacol.*
***
☆Adina Bardaș = **Aţi sperat vreodată un rol care nu a mai venit?
??*Mitică Popescu:** În teatru am refuzat rareori un rol. Am căutat să văd ce înseamnă un personaj sau altul. Chiar dacă suntem actori, noi avem o altă părere despre ceea ce suntem, ne vedem altfel în oglindă faţă de cum ne vedeţi dumneavoastră, altfel îmi aud glasul decât mi-I auziţi dumneavoastră. Doar cineva care ne priveşte ştie, poate mai bine decât noi, spre ce putem tinde, ce putem deveni pe scenă. Am mare încredere în regizori şi în partenerii de joc.**
***
☆Adina Bardaș = **Scriaţi în revista "Teatrul azi" acum patru ani: <<"Solidaritatea în ideal e mai necesară ca oricând".>> S-a pierdut sau s-a întărit această credinţă?
??*Mitică Popescu :**Nu s-a schimbat nimic. Fireşte, în afara faptului că au trecut anii. Dar eu, când spuneam aceste cuvinte, speram că până în 1996 se va rezolva ceva. Văd că nu s-a întâmplat mare lucru.**
***
☆Adina Bardas = **Aveţi un public al dumneavoastră, care vă caută fi vă așteaptă. Ce le cereţi dumneavoastră spectatorilor?
??*Mitică Popescu:《**Meseria noastră exclude singurătatea. Un actor nu joacă niciodată pentru el însuşi. Prin ceea ce facem, îi chemăm cu mare dragoste pe spectatori să vină aproape de noi. Invitaţia e făcută de foarte multă vreme, de când am apucat pe aceste drumuri. Chiar dacă nu atingem perfecţiunea, efortul nostru de fiecare zi de a o ajunge este destinat publicului.**》
***
☆Adina Bardaș =**Un actor trebuie să fie modest?
??*Mitică Popescu:** Orice actor se arată în faţa celorlalţi după firea lui, după temperament, capricii sau educaţie. După părerea mea, modestia nu se învaţă, caracterul nu se schimbă. Un actor se poate pricepe să se ascundă, să-şi mascheze defectele ori marile satisfacţii, dar există lucruri care-i
aparţin, bune sau rele. Şi care se văd oricum, fac parte din personalitatea lui.**
***
《**Ca să fii respectat de oameni, trebuie mai întâi să te respecţi tu pe tine. Să ştii să te ridici de la masă la timp, fără să jigneşti pe nimeni. Eşti persoană publică, îţi porţi crucea. Noi, actorii, suntem ai tuturor şi ai nimănui. Nu poţi atinge performanţe decât dacă ai parteneri talentaţi. Dar mai presus de toate e nevoie de muncă, de foarte multă muncă. Învăţăm să fim actori de la tot şi de la toate. De la ce ne înconjoară, oameni, evenimente, natură. Munca, dacă este făcută cinstit este răsplătită până la urmă.**》
***

victor_homescu · 07 Jul 2023, 23:31

100 de ani:***Aveam treisprezece ani când am citit Hamlet. A fost pentru mine una dintre cele mai pasionante descoperiri, un eveniment din care a izvorât interesul meu ulterior pentru teatru***??*Liviu Ciulei, născut= 7iulie 1923??*:***Am citit că focul este primul spectacol. În jurul focului, oamenii stau și tac, și la adăpostul tăcerii, lumea interioară capătă primordialitate; amintiri, gânduri, fantezie, toate capătă relief. Declanșarea acestei vibrații interioare se realizează în artă prin forță de sugerare.***:★"poetul al cărui poem este spectacolul" = ( Radu Stanca, despre regizorul piesei "Cum vă place" și filmului "Pădurea Spânzuraților")★;**Aş vrea să rezum în câteva cuvinte ceea ce a constituit pentru mine punerea în scenă a piesei Cum vă place la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”: contactul apropiat cu un text de înaltă vibraţie poetică; o pasionată explorare prin sensurile ideologice şi filozofice ale lui, descoperite zi de zi în spatele fiecărui cuvânt, la traducere, în faza de concepţie, în faza de repetiţii, descoperirile noastre sau ale ghizilor care au urmat aceleaşi cărări cu mult înaintea noastră; studiul în comun cu colaboratori pasionaţi şi exigenţi faţă de munca lor, ca scenograful Ion Oroveanu şi compozitorul Theodor Grigoriu, şi cu un colectiv de actori dornic de a se depăşi, proaspăt şi receptiv; bucuria că am găsit în tehnicienii de scenă, de la şeful de atelier până la maşinist, nu numai nişte executanţi care s-au întrecut profesional, ci şi sprijinul conştient al unor muncitori, care au avut pentru încercarea noastră o înţelegere şi o căldură, depăşind obişnuitul. Şi, în sfârşit, contactul cu un public exigent şi cald, sensibil şi inteligent, capabil de a înţelege cele mai fine nuanţe, cele mai subtile intenţii filozofice, exprimate liric sau comic, apt de a răspunde invitaţiei de a completa convenţia teatrală. Un public care, activat, devine un judecător drept, recunoscător pentru faptul că-i soliciţi inteligenţa şi sensibilitatea, înţelegător în faţa propriilor noastre lmite.*★Liviu Ciulei★:《 actor, scenograf, profesor de teatru la Columbia University și New York University, director de teatru, regizor; fiul, Thomas Ciulei, este, la rândul său, regizor.》
***
Liviu Ciulei= anul, 1957 a regizat primul său film – 'Eurupția'; – în 1960 = filmul 'Valurile Dunării', pentru care obține marele premiul la Festivalul de Film de la Karlovy Vary. Este consacrat între cei mai buni regizori români = odată cu Filmul "Pădurea spânzuraților", pentru care primește = luna mai 1965 = Premiul pentru regie al Festivalului de la Cannes, decizia juriului fiind în unanimitate; Între anii "62="73; devine Director al Teatrului Bulandra: 《**După un spectacol cu piesa Cum vă place, care se juca de câteva stagiuni, a venit la mine în cabină cineva și mi-a spus că a fost în sală domnul Tovstonogov și că își dorește să luăm masa împreună. Stând cu el la masă mi-a spus: <<Eu am venit să stau douăzeci și patru de ore în București. Nu îmi fac datoria față de Teatru, față de crezul meu, dacă nu îți spun următorul lucru: dumneata trebuie să fii directorul acestui teatru. Ți-am văzut spectacolul și știu ce vorbesc. ●"Dar cum se poate? Nici nu sunt membru de partid.."● După nouă luni am fost numit directorul acestui teatru.**》
***
"Cum vă place" s-a montat în multe feluri. Câteodată, dorinţa de original face ca personajele să apară chiar în salopete, ca în spectacolul de la Stratford (Connecticut) din anul acesta, sau într-o pădure sub forma unui palat, realizată de Salvatore Dali, pentru spectacolul din 1948 regizat de Lucchino Visconti. Eu personal am ales costumaţia inspirată din tapiseriile şi tablourile pre-renaşterii, pentru a accentua depărtarea în timp, cerută de un basm povestit în epoca elisabetană. Am considerat că aceasta nu alterează înţelegerea unor relaţii sociale ale epocii, ca, de pildă, regretul lui Adam pentru „relaţiile feudale, patriarhale şi idilice” deranjate de burghezia în dezvoltare. Nu mi se pare întâmplătoare similitudinea de procedee pe care am descoperit-o într-o discuţie foarte interesantă, pe care am avut-o în timpul Festivalului cinematografic internaţional de la Moscova (1961), cu marele regizor italian Lucchino Visconti, care, montând la Paris piesa elisabetană a lui John Ford, Tis Pity she's a Whore, a întrebuinţat tot o scenă elisabetană din necesitatea de a comunica direct cu publicul, din aceeaşi necesitate de a evita „trompe oeil”-ul şi iluzia şi s-a lăsat, de asemeni, inspirat, la crearea costumelor, de pre-renaşterea italiană.
***
Mărturisesc că nu am urmărit, ca scop, de a fi original, consider că pur şi simplu am transpus în limbaj scenic elementul poetic. Am căutat să realizez, prin mişcare, relaţiile dintre personaje. În general, mişcarea personajelor este concepută ca o mişcare strict scenică, specific scenică, atât compoziţional cât şi ca expresie; dar, atât gestul individual, cât şi mişcarea de ansamblu, poartă sub acest înveliş „scenic” (ca un sâmbure), situaţia de viaţă din care e inspirat şi pe care o reflectă, ferind rezultatul de formal. „Noul” cred că apare tocmai în încercarea de a reliefa, prin toate mijloacele aplicate, conţinutul de idei. Desigur că toate acestea pot fi luate numai ca o afirmaţie. Nu am căutat să inventez nimic (ineditul nu înseamnă neapărat „nou”), ci am preluat din stampe diferite acţiuni, modele de comportament ale epocii care ajutau la înţelegerea sensurilor, încercând în plus ca scenele să vorbească atât prin cuvinte, cât şi prin elementul vizual, care să nu contrazică, ci să împlinească situaţia.
***
**Nu cred că aceasta este "demonstraţie de regie”. Cred că aceasta este pur şi simplu regie. Fără acest lucru cred că nu există regie. Aspectul de regizor, organizator al unei recitări în picioare a unui text, nu mă interesează.**
***
De ce nu am pus spectacolul în mod tradiţional? Dar care este modalitatea de a face un spectacol tradiţional, montând o piesă a lui Shakespeare?**
***
《**În orice punere în scenă, un punct esențial de început este alegerea principiului estetic director. Această alegere înseamnă chinul unei munci cu tine însuți, nelipsită de îndoieli, de polemici, de ezitări, de încăpățânări într-o atitudine față de text care poate să fie eficace sau, dimpotrivă, să se dovedească un obstacol în spectacol.**》
***
??*Liviu Ciulei: Revista Teatrul, nr. 1 (anul XXIV) ianuarie 1979: 《*Odată, când filmam la Pădurea spânzuraţilor, îmi amintesc, bătea un vânt uscat, trebuia să facem noroi, apa se aducea greu, o mie de probleme, se aştepta mult, actorii pierdeau timpul; Costache Antoniu stătea pe un scaun pliant, de filmare, râdea în barbă şi-mi spunea: „Deh, meserie grea!” Ziceam, atunci, că mai încolo o să-mi fie mai uşor, dar tot mai grea pare meseria noastră, din ce în ce mai grea; şi grea, şi incomodă. Incomodă pentru autor, pentru critici, câteodată şi pentru public, chiar pentru actori. De ce incomodă? În primul rând, din pricina caracterului ei subiectiv. Regizorul este responsabilul citirii textului. Al citirii ilustrate a textului. Sigur, fiecare om citeşte în felul lui, fiecare cititor are subiectivitatea lui, puterea lui de pătrundere, experienţa lui. Simpla lectură a unui text dramatic înseamnă, într-un fel, o modificare a intenţiilor autorului. Cu atât mai mult e subiectiv actului regiei. După ce ai citit textul, mai trebuie să-l şi transpui într-o viziune scenică, să-i dai expresie scenică şi aici subiectivitatea este şi mai mare. În ultimul timp, folosesc termenul de „ecuaţie a spectacolului”. Ea conţine foarte multe necunoscute: actor, text, scenograf, ş.a.m.d., cărora, peste un timp, li se adaugă altă necunoscută – publicul. Mişcarea culturală, în ansamblu, este un alt termen al ecuaţiei: ce se joacă în celelalte teatre? Ca să rezolv ecuaţia repertoriului teatrului meu: în peisajul cultural al Capitalei, cum se exprimă personalitatea Teatrului „Bulandra”? Vedeţi, aşadar, câte elemente vin să compună acest fenomen extraordinar de complex care este spectacolul. Sigur că cel mai important argument în realizarea unui spectacol – pe care, ca regizor, totuşi, numai subiectiv poţi să-l priveşti – este ziua de azi. Meseria noastră este, într-un fel, o meserie jurnalieră, produsul ei este efemer, e o artă de o seară. În organizarea teatrelor noastre, pe care o consider foarte favorabilă, spectacolele au o durată de viaţă mai mare, chiar şi în provincie poţi să vezi un spectacol reprezentat de-a lungul mai multor stagiuni, lucru rar întâlnit în sistemul de teatru comercial. Dar, în alte ţări, chiar în teatrul subvenţionat, foarte rar se reia o montare în stagiunea următoare; viaţa ei ţine patru-cinci săptămâni.
★Tocmai actualitatea regiei este incomodă. Indiferent de epoca textului, noi facem artă actuală, într-o concepţie contemporană. Noi reliefăm, prin spectacol, actualitatea. Regia este considerată uneori incomodă şi pentru că poate deveni o forţă activă. Are capacitate de influenţare, într-o oarecare măsură. Superbă este, în 'Furtuna', conştiinţa acestei limite a capacităţii de înrâurire a artei, pe care Shakespeare o are. Este aproape tragică, această conştiinţă a limitei. Concluzia lui e că arta poate înrâuri numai acolo găseşte teren fertil.★
***
??* Liviu Ciulei:《O totală fugă de convenţii şi de spectaculos sau o totală eludare a acestora, este aproape imposibilă. Oricât am vrea ca teatrul să nu fie „spectacol”, ci studiu, eseu, descriere sau explicare, oricât am fugi de convenţia scenei „a l’italienne”,
înscriindu-ne acţiunea într-o scenă-arenă sau elisabetană, sau cum vrem să-i spunem, modalitatea de transmitere a gândurilor şi a situaţiilor ajunge totuşi să fie exprimată prin convenţie. Se nasc alte convenţii, dar tot convenţii sunt…Dorind să aducem realitate şi viaţă pe scenă, trebuie să avem întotdeauna modestia de a ţine seama de o lege: viaţa nu poate concura viaţa, n-o poate cuprinde, în complexitatea ei. În cel mai fericit caz, reducând-o scenic, o poate esenţializa.》
***
??*Florian Potra = "Luceafărul, 22 mai 1965:《Ciulei e un fel de Visconti al nostru. Atât ca directori de scenă, cât şi ca regizori de film, li se pot recunoaşte afinităţi, puncte comune : o anumită corporalitate şi o bogăţie a imaginii, gustul pentru detaliul exact, un anumit rafinament estetic, o măsurată încredere în literatură. Există, bineînţeles, şi elemente diferenţiale decisive : bunăoară, Visconti e muzical, simfonic (cu o cultură şi o formaţie solide în acest sens), în timp ce Liviu Ciulei se simte atras (tot datorită unei educaţii specifice) de configuraţii plastice, scenografice. Dar legătura cea mai sensibilă între cei doi artişti o impune – principial şi metodologic – însăşi realizarea Pădurii spânzuraţilor. Dacă Visconti, alături de Laurence Olivier, e dat mereu ca exemplu de felul cum un cineast trebuie să se apropie şi, mai ales, să se depărteze de o operă literară – Ciulei a folosit din plin acest exemplu. Pentru regizorul nostru, secondat de Titus Popovici, romanul lui Rebreanu nu a constituit decât un punct de plecare, o sursă iniţială de inspiraţie. Ei au păstrat doar trama, desfăşurarea exterioară a acţiunii, înlocuind semnificaţiile romanului cu altele noi, fără îndoială mai ample, mai învecinate cu spiritualitatea momentului actual.》
***

victor_homescu · 10 Aug 2023, 16:45

71 de ani:≪≪Scrisoare către Dumnezeu/ Să-i scriu că sunt printre cei vii/ Și dacă vrea acum să vin/ Nu=s pregătit, mai stau puțin≫≫ ??*Horatiu Mălăele??* = "Decalog", din volumul "Rătăciri":★Nu vă creați o imagine falsă. Este incomodă, greu de întreținut și ușor de depistat.
★Fii prietenul duşmanilor tăi. Un proverb islamic spune că „numai iubindu-i poti să-i distrugi”.
★Rămâi modest. Dar fă în așa fel ca lucrul ăsta să se știe. Trebuie să ai orgoliul modestiei tale.
●Dacă pierzi teren, lasă impresia că ai făcut-o intenţionat. Impune un principiu: am dat doi pași înapoi ca să-mi pot lua avânt.
●Nu fura pe nimeni. Dacă o faci totuși, schimbă obiectul într-o altă podoabă.
●Nu refuza ajutorul imbecililor. Pentru a rămâne sus trebuie unanimitate.
●Nu-ţi explica greşelile. Învăluieşte-le în mister şi abstracţiune. Nu schimbă mare lucru, dar derutează.
●Nu te întinde prea tare. Rişti să pierzi controlul graniţelor.
●Nu lupta împotriva cabalelor întemeiate pe ambiție și frustrare. Îţi pierzi vremea, iar lor le crezi scop.
●Dacă nu reuşeşti, modelează-ţi există după principiu „Nu se întâmplă decât ceea ce trebuie să se întâmple”. Este o dură dar relaxantă fatalitate.
***
??*Radu Beligan:《**Tot ceea ce face Horațiu Mălăele atunci când nu e pur și simplu excepțional, e de-a dreptul genial. Dovadă acest volum pe care l-am citit cu uimire și admirație. Pe nerăsuflate. Ce mai pot să zic?**》
***
??*"Horațiu despre Mălăele"《*Când scrii te descoperi pe tine, eşti mult mai tu, pentru că ai şi posibilitatea selectivă, să zici că nu, e mai bine aşa. Eşti ca un pictor care ştie complementaritatea culorii şi e bine ca din prima să pună o pată de culoare. Dar nu, el o testează de şase ori, până zice aşa, tabloul ăsta e al lui, tabloul ăsta se numeşte Baba sau Van Gogh şi asta este perso?*nalitatea lui. Altfel, dacă ar face-o din prima, s-ar putea să deseneze ca nea Guţă din colţ, care deschide pictură de gang. Da, evident, n-ar mai fi el.**》
***
??*Oana Pellea:《**Desenează superb. Joacă genial. Recită fabulos. Regizează minununat….ca și când toate astea n-ar fi fost de ajuns… și scrie excepțional! Nu poți decât să-l iubești! N-ai scăpare… îl iubești și gata! Un Artist cât o lume!**》
/// /// /// /// ///
??*Horațiu Mălăele:《**Nici nu-mi dau seama că sunt actor sau caricaturist. Mi-e foarte dragă o vorbă a lui Paul Valery care, într-un interviu pe care l-a dat spre sfârşitul vieţii, fiind întrebat: Dacă n-aţi fi fost ce-aţi fost, ce v-ar fi plăcut să fiţi?, scriitorul francez a răspuns: Mi-ar fi plăcut să fiu ori actor ori caricaturist.**》
*****
??*Andrei Pleșu:《**Nu te poți «plictisi» niciodată de «isprăvile» lui Horațiu, pentru că în aura lor te pierzi și te regăsești, te bucuri și oftezi, te amuzi și cazi pe gânduri. O experiență îmbogățitoare!**》
*****
??*Horațiu Mălăele: volumul , ●"Poezii și vorbe=n vânt"
Poemul: 《"Autobiografică"》**A fost odată un om…
Ce-a vrut... a fost un pic...
Și el acolo un om...
Un fel de... cum să zic?...
Natura noastră condamnată
Să-ncapă în „a fost odată"》
*****
《**Copilăria – cadoul pe
care ni-l face viața
pentru ce vom avea de
îndurat.**》
****
??*Dan C. Mihăilescu = în "Prefața" volumului de poezie:
*Mălăele este un as al croşetării de impulsuri contrarii. Dai să râzi, dar te împiedici de-un rictus. Crezi c-ai prins miezul poantei, dar te agasează ori te nelinişteşte o grimasă, o coborâre complice a glasului. Te înfioară sonoritatea agresivă a unei replici „definitive”, dar imediat eşti anesteziat de-o şoaptă perfid-conspirativă.*
***
V=aţi gândit vreodată la legăturile dintre poanta unui banc şi morala unei fabule? Exact aici cred eu că se află legătura de chei pentru tipul de comic, pentru sertarele cu umor şi uşile ironiei lui Horaţiu Mălăele. Ele nu-s deloc puţine, fie pe scenă sau ecran, fie-n caricaturi, desene, acuarele, uleiuri. Dacă poanta încheie, pune direct capacul şi declanşează râsul, de multe ori morala fabulei preferă ocolul, devoalările succesive. Poanta vizează iute o ţintă fixă, în vreme ce morala, ca înţelepciune bătrânească, e mai prudentă, mai coticită, cultivând falsa ezitare, surâsul ambiguu, dubla semnificaţie. Asta inclusiv atunci când sensul e clar şi obiectivul e ferm luat în cătare. Între poanta caricaturală şi morala fabulei oscilează şi captivanta ambiguitate din jocurile (pe scenă sau pe hârtie) ale lui Horaţiu Mălăele. Totul e să nu ne lăsăm orbiţi de lucirile de spadă ale celei dintâi, neglijând privirea dibace dindărătul dioptriilor celei din urmă.
***
《**Alt autor? Altă viziune? Altă lume interioară? Nicidecum. Multivalenţa actorului proteic şi ambiguitatea „omului secret” Horaţiu Mălăele.**》
***
??*Horațiu Mălăele: ★Cândva★:
《**Cândva am să înalţ un zmeu,
Scrisoare către Dumnezeu,
Să-i scriu că uneori sunt trist,
Dar cred în El şi cred în Crist,
Să-i scriu că sunt printre cei vii,
Să-i scriu că fericit voi fi,
Că nu-s deştept dar nici prea prost,
Să-i scriu că sănătos am fost,
C-a fost uşor, a fost şi greu,
Să-i scriu că-i mulţumesc mereu,
Şi dacă vrea acum să vin,
Nu-s pregătit, mai stau puțin.**》

victor_homescu · 10 Aug 2023, 16:45

71 de ani:≪≪Scrisoare către Dumnezeu/ Să-i scriu că sunt printre cei vii/ Și dacă vrea acum să vin/ Nu=s pregătit, mai stau puțin≫≫ ??*Horatiu Mălăele??* = "Decalog", din volumul "Rătăciri":★Nu vă creați o imagine falsă. Este incomodă, greu de întreținut și ușor de depistat.
★Fii prietenul duşmanilor tăi. Un proverb islamic spune că „numai iubindu-i poti să-i distrugi”.
★Rămâi modest. Dar fă în așa fel ca lucrul ăsta să se știe. Trebuie să ai orgoliul modestiei tale.
●Dacă pierzi teren, lasă impresia că ai făcut-o intenţionat. Impune un principiu: am dat doi pași înapoi ca să-mi pot lua avânt.
●Nu fura pe nimeni. Dacă o faci totuși, schimbă obiectul într-o altă podoabă.
●Nu refuza ajutorul imbecililor. Pentru a rămâne sus trebuie unanimitate.
●Nu-ţi explica greşelile. Învăluieşte-le în mister şi abstracţiune. Nu schimbă mare lucru, dar derutează.
●Nu te întinde prea tare. Rişti să pierzi controlul graniţelor.
●Nu lupta împotriva cabalelor întemeiate pe ambiție și frustrare. Îţi pierzi vremea, iar lor le crezi scop.
●Dacă nu reuşeşti, modelează-ţi există după principiu „Nu se întâmplă decât ceea ce trebuie să se întâmple”. Este o dură dar relaxantă fatalitate.
***
??*Radu Beligan:《**Tot ceea ce face Horațiu Mălăele atunci când nu e pur și simplu excepțional, e de-a dreptul genial. Dovadă acest volum pe care l-am citit cu uimire și admirație. Pe nerăsuflate. Ce mai pot să zic?**》
***
??*"Horațiu despre Mălăele"《*Când scrii te descoperi pe tine, eşti mult mai tu, pentru că ai şi posibilitatea selectivă, să zici că nu, e mai bine aşa. Eşti ca un pictor care ştie complementaritatea culorii şi e bine ca din prima să pună o pată de culoare. Dar nu, el o testează de şase ori, până zice aşa, tabloul ăsta e al lui, tabloul ăsta se numeşte Baba sau Van Gogh şi asta este perso?*nalitatea lui. Altfel, dacă ar face-o din prima, s-ar putea să deseneze ca nea Guţă din colţ, care deschide pictură de gang. Da, evident, n-ar mai fi el.**》
***
??*Oana Pellea:《**Desenează superb. Joacă genial. Recită fabulos. Regizează minununat….ca și când toate astea n-ar fi fost de ajuns… și scrie excepțional! Nu poți decât să-l iubești! N-ai scăpare… îl iubești și gata! Un Artist cât o lume!**》
/// /// /// /// ///
??*Horațiu Mălăele:《**Nici nu-mi dau seama că sunt actor sau caricaturist. Mi-e foarte dragă o vorbă a lui Paul Valery care, într-un interviu pe care l-a dat spre sfârşitul vieţii, fiind întrebat: Dacă n-aţi fi fost ce-aţi fost, ce v-ar fi plăcut să fiţi?, scriitorul francez a răspuns: Mi-ar fi plăcut să fiu ori actor ori caricaturist.**》
*****
??*Andrei Pleșu:《**Nu te poți «plictisi» niciodată de «isprăvile» lui Horațiu, pentru că în aura lor te pierzi și te regăsești, te bucuri și oftezi, te amuzi și cazi pe gânduri. O experiență îmbogățitoare!**》
*****
??*Horațiu Mălăele: volumul , ●"Poezii și vorbe=n vânt"
Poemul: 《"Autobiografică"》**A fost odată un om…
Ce-a vrut... a fost un pic...
Și el acolo un om...
Un fel de... cum să zic?...
Natura noastră condamnată
Să-ncapă în „a fost odată"》
*****
《**Copilăria – cadoul pe
care ni-l face viața
pentru ce vom avea de
îndurat.**》
****
??*Dan C. Mihăilescu = în "Prefața" volumului de poezie:
*Mălăele este un as al croşetării de impulsuri contrarii. Dai să râzi, dar te împiedici de-un rictus. Crezi c-ai prins miezul poantei, dar te agasează ori te nelinişteşte o grimasă, o coborâre complice a glasului. Te înfioară sonoritatea agresivă a unei replici „definitive”, dar imediat eşti anesteziat de-o şoaptă perfid-conspirativă.*
***
V=aţi gândit vreodată la legăturile dintre poanta unui banc şi morala unei fabule? Exact aici cred eu că se află legătura de chei pentru tipul de comic, pentru sertarele cu umor şi uşile ironiei lui Horaţiu Mălăele. Ele nu-s deloc puţine, fie pe scenă sau ecran, fie-n caricaturi, desene, acuarele, uleiuri. Dacă poanta încheie, pune direct capacul şi declanşează râsul, de multe ori morala fabulei preferă ocolul, devoalările succesive. Poanta vizează iute o ţintă fixă, în vreme ce morala, ca înţelepciune bătrânească, e mai prudentă, mai coticită, cultivând falsa ezitare, surâsul ambiguu, dubla semnificaţie. Asta inclusiv atunci când sensul e clar şi obiectivul e ferm luat în cătare. Între poanta caricaturală şi morala fabulei oscilează şi captivanta ambiguitate din jocurile (pe scenă sau pe hârtie) ale lui Horaţiu Mălăele. Totul e să nu ne lăsăm orbiţi de lucirile de spadă ale celei dintâi, neglijând privirea dibace dindărătul dioptriilor celei din urmă.
***
《**Alt autor? Altă viziune? Altă lume interioară? Nicidecum. Multivalenţa actorului proteic şi ambiguitatea „omului secret” Horaţiu Mălăele.**》
***
??*Horațiu Mălăele: ★Cândva★:
《**Cândva am să înalţ un zmeu,
Scrisoare către Dumnezeu,
Să-i scriu că uneori sunt trist,
Dar cred în El şi cred în Crist,
Să-i scriu că sunt printre cei vii,
Să-i scriu că fericit voi fi,
Că nu-s deştept dar nici prea prost,
Să-i scriu că sănătos am fost,
C-a fost uşor, a fost şi greu,
Să-i scriu că-i mulţumesc mereu,
Şi dacă vrea acum să vin,
Nu-s pregătit, mai stau puțin.**》

victor_homescu · 22 Aug 2024, 06:47

Astăzi = duminică, 18 august 2024 decedat = **Ştiu că voi părăsi această lume fără regrete.** = inegalabilul ??*Alain Delon??*《***Sînt mulțumit pentru că am făcut ce am vrut, e bine să faci ce vrei, cînd vrei, cu cine vrei, cum vrei, e ceva neprețuit, singura întrebare e că nu știi mereu ce însemni pentru ceilalți.***》; Alături = 50 de filme pe care le=am cuprins în colecția ce=i poartă numele, ●creată pentru Cinemagia, în urmă cu 7 ani (14 august 2017)● = producții cinenatografice de mare valoare artistică, care <obligă> a fi integral urmărite. Extraordinar actor!
*****
??*Alain Delon:《**Dacă este un lucru de care sunt mândru, este cariera mea.**》
***
??*Alain Delon:《*Actoria este cea mai frumoasă meserie din lume.*》
*****
● Alain Delon = un artist complet:
《▪︎Dalida & Alain Delon – Paroles paroles =1973▪︎》
??*Alain: C’est étrange, je ne sais pas ce qui m’arrive ce soir
Je te regarde comme pour la première fois
??*Dalida: Encore des mots toujours des mots les mêmes mots
Je ne sais plus comment te dire
Dalida: Rien que des mots
Mais tu es cette belle histoire d’amour que je ne cesserai jamais de lire
Dalida: Des mots faciles des mots fragiles c’était trop beau
Tu es d’hier et de demain
Dalida: Bien trop beau
De toujours ma seule vérité
Dalida: Mais c’est fini le temps des rêves
Les souvenirs se fanent aussi quand on les oublient
Tu es comme le vent qui fait chanter les violons
et emporte au loin le parfum des roses
Dalida: Caramels, bonbons et chocolats
Par moments, je ne te comprends pas
Dalida: Merci, pas pour moi mais
Tu peux bien les offrir ?* une autre
Qui aime le vent et le parfum des roses
Moi les mots tendres enrobés de douceur
Se posent sur ma bouche
Mais jamais sur mon cœur
Une parole encore

Dalida: Paroles et paroles et paroles
Alain: Écoute-moi
Dalida: Paroles et paroles et paroles
Alain: Je t’en prie
Dalida

aroles et paroles et paroles
Alain: Je te jure
Dalida: Paroles et paroles et paroles et paroles
Paroles et encore des paroles que tu sèmes au vent

Voil?* mon destin te parler, te parler comme la première fois
Dalida: Encore des mots toujours des mots les mêmes mots
Comme j’aimerais que tu me comprennes
Dalida: Rien que des mots
Que tu m’écoutes au moins une fois
Dalida: Des mots magiques des mots tactiques qui sonnent faux
Tu es mon rêve défendu
Dalida: Oui tellement faux
Mon seul tourment et mon unique espérance
Dalida: Rien ne t’arrêtes quand tu commences
Si tu savais comme j’ai envie d’un peu de silence
Tu es pour moi la seule musique
qui fait danser les étoiles sur les dunes
Dalida: Caramels, bonbons et chocolats
Si tu n’existais pas déj?*… je t’inventerais
Dalida: Merci pas pour moi, mais
Tu peux bien les offrir ?* une autre
qui aime les étoiles sur les dunes
Moi les mots tendres enrobés de douceur
Se posent sur ma bouche mais jamais sur mon cœur
Alain: Encore un mot juste une parole

Dalida: Paroles et paroles et paroles
Alain: Écoute-moi
Dalida: Paroles et paroles et paroles
Alain: Je t’en prie
Dalida: Paroles et paroles et paroles
Alain: Je te jure
Dalida: Paroles et paroles et paroles et paroles
Paroles et encore des paroles que tu sèmes au vent
Alain: Que tu es belle !
Dalida: Paroles et paroles et paroles
Alain: Que tu est belle !
Dalida: Paroles et paroles et paroles
Alain: Que tu es belle !
Dalida: Paroles et paroles et paroles
Alain: Que tu es belle !
Dalida: Paroles et paroles et paroles et paroles
Paroles et encore des paroles que tu sèmes au vent.
******
??*https://www.sudouest.fr/culture/musi...e-17121346.php
******
??*Victor Homescu:
*****
https://www.cinemagia.ro/liste/colec...PMNZY99cWtV3NQ
*******
https://m.youtube.com/watch?si=rN-_5...ure=yo utu.be

02 May 2020, 19:23	#46
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	Astăzi, mai 1/2020, împliniţi 58 de ani,Pot să spun că am existat întodeauna în Teatru Evreiesc, nu l-am părăsit niciodată, am deschis ochii și sufletul aici. Am învățat meșteșug în Teatrul Evreiesc, s-a născut la București, la 1 mai 1962, Maia MorgensternExistă o poezie a mişcării, o magie a cuvântului, un zbor al sufletului deasupra scenei. Cei care reuşesc se numesc, pe bună dreptate, artişti. Ambiția, și felul în care dorești să te adresezi sufletului, minților, conștiinței, spectatorilor este motorul care te pune în mișcare. În felul ăsta încercăm să ne conducem teatrul, destinul, demersul artistic. Fără public n-am niciun rost. Nu exist. Se cuvine să le oferim spectatorilor care ne redescoperă lucruri frumoase, importante, de suflet, se cuvine să nu ne închidem într-un fals turn de fildeş, să nu facem un soi de pact cu nimicul şi cu derizoriu.(.)- început cu Puck din"Visul unei nopţi de vară" (susținut în idis ), acum 35 de ani, jalonat de repetate întalniri cu eroinele cehoviene, din "Livada de vişini", "Pescăruşul", "Trei surori", parcursul artistic al Maiei Morgenstern ar putea, cred, include şi un Ivanov cehovian, dacă n-ar incomoda că acesta este totuşi un rol masculin. Personajele cehoviene, eroinele nu fac excepţie, sunt mai degrabă pasive, monocorde, agăţate fie de un trecu tireversibil, fie de un viitor ceţos, dacă nu de-a dreptul improbabil. Forţa unei teribile deliberări interioare, a asumării unei decizii capitale, caracterizează, aş spune, o categorie de roluri care îi vin mănuşă Maiei Morgenstern, fără a-i epuiza, nicidecum, posibilităţile de expresie scenică. Nota gravă nu-i decat una dintr-un registru expresiv mult mai bogat, pe care Maia Morgenstern îl stăpaneşte cu virtuozitate. Maia a interpretat un întreg popor de personaje, îndeajuns să repopuleze "Republica mondială a literelor", dacă aceasta s-ar afla cumva în pericol. Am numărat peste 140 de roluri în teatru şi film, multe împrumutate din piese de Euripide, Aristofan, Shakespeare, Moliere, Carlo Gozzi, Goldoni, Gogol, Cehov, Strindberg, Pirandello, Albee, Georg Kreisler, Vasile Alecsandri, Lucian Blaga, Mihail Sorbul, Matei Vişniec../- Conf. univ. dr. Nicoleta Popa Blanariu, Facultatea de Litere a Universităţii „Vasile Alecsandri” * 2004 - Premiul pentru cea mai bună actriţă la Festivalul Emma, Londra, pentru rolul Maria - *Rolul Mariei din "Patimile lui Hristos" în regia lui Mel Gibson, rolul acesta este o tulburătoare pagină de poezie a tăcerii, care iese direct din vocaţia de tragediană a Maiei Morgenstern. Actriţa transformă absenţa Mariei din scenele neotestamentare care au inspirat filmul, într-o copleşitoare prezenţă tăcută. Din muţenia ei, Maria îşi iese numai pentru cateva replici în aramaică, puţine, dar esenţiale, în rest, cuvintele sunt suspendate, pentru că ele n-ar face decat să zgarie inutil la suprafaţa lucrurilor, incapabile să prindă laolaltă atata miracol şi atata grozăvie cată trăieşte Maria, în tăcerea Mariei e o durere pe care cuvintele n-o pot drena. Este suferinţa de pretutindeni şi dintotdeauna a unei mame care-şi pierde copilul. Este, mai mult încă, un cutremurător sentiment al fatalităţii, o presimţire a zădărniciei oricărei împotriviri, este drama unei mame care intuieşte destinul teribil al copilului ei şi care găseşte sfaşietoarea înţelepciune de a aştepta ca el să se împlinească pas cu pas, caznă cu caznă, o încercare după alta. Pentru că aşa a fost scris.În felul în care construieşte artistic acest rol, Maia Morgenstern împleteşte, cu un instinct expresiv admirabil, trei filoane stilistice - ceva din vechea tragedie elină, povestea neotestamentară şi nişte reminiscenţe-bine topite în tabloul de ansamblu-de coregrafie expresionistă a la Mary Wigman, coregrafa şi dansatoarea germană, cu fluturarea cernită, îndoliată a ţinutelor ei şi cu dansurile impregnate de atmosfera sumbră a celui de-al Doilea Război Mondial. Pe de altă parte, în rolul Mariei, aşa cum îl construieşte Maia Morgenstern, se întrevede ceva din coregrafia Casandrei, amuţită şi ea, dintr-o pagină faimoasă a Orestiei lui Eschil - în faţa palatului din Argos, Casandra îşi presimte sfarşitul. Cuvintele au tăcut, toată fiinţa ei nu-i decat un du-te-vino pe muţeşte, apropiere şi îndepărtare înfricoşată de poarta fatidică, dincolo de care o aşteaptă implacabilul.(.)Tăcerile din care este făcut rolul Mariei sunt întrerupte totuşi de cateva rare replici - una dintre ele este inspirată de o formulă din ritualul pascal evreiesc şi a fost introdusă în film, chiar la propunerea Maiei Morgenstern. Este un schimb de replici pe care Maria şi Maria Magdalena-Maia Morgenstern şi Monica Bellucci - îl au premonitoriu, chiar la începutul filmului : "Prin ce anume noaptea aceasta este alt,el decât celelalte ", întreabă una. "Prin aceea că până acum am fost în robie dar în scurtă vreme nu vom mai fi", răspunde cealaltă./-articol scris de Nicoleta Popa Blanariu, Revista "Ateneu", nr.589,septembrie 2018" Laudatio la acordarea titlului de Doctor Honoris Causa Doamnei Maia Morgenstern " Scrisoare, Maia Morgenstern :"Sunt actriță. De patruzeci de ani. Aproape. Sunt mamă. De patruzeci de ani. Aproape. Am spus povești, am jucat. Povești frumoase...vesele sau triste. Am jucat în spectacole...mai bune sau mai triste. Am jucat mai bine sau mai... în fine. Un lucru sigur am facut: am adunat oamenii în jurul meu. I-am chemat, invitat, învățat să vină la spectacole, la teatru. Să râdă, să plângă, să judece, să critice, să iubească, să refuze, să ierte, să afle, să se emoționeze. Uneori cu săli pline, alteori în fața câtorva oameni...în mari centre culturale sau în orășele ignorate chiar și de micile evenimente de cultură. Am spus povești. Așa cum m-am priceput. Cât m-am priceput. Uneori am avut succes, alteori... am plâns eu (de jale și neputința, artistă, ce sa faci). Păi asta o să fac și în continuare." PS: Spune Shakespeare într-un sonet cam așa: „Nu vreau să laud ce nu am de gând să vând” Atât.”/- 2018, sursa HotNews.ro * Alături, un foarte bun interviu cu Maia Morgenstern, 2017 noiembrie 16 - sub semnatura Melaniei Cincea https://putereaacincea.ro/maia-morge...hmbtvaFC-ttlGk https://www.youtube.com/watch?v=MuJp...CzBjz1-fgjYdqM Last edited by victor_homescu : 11 May 2020 at 11:45.

14 Oct 2022, 20:25	#55
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	<<<Dame Commander of the Order of the British Empire>>> Decedată marți 2022 octombrie 11, la 96 de ani ??Angela Lansbury, născută pe 16 octombrie 1925?? ▪︎un amplu interviu = (șapte capitole, 210 minute)▪︎în《Archive of America Television, anul 1998》 *** https://interviews.televisionacademy...ngela-lansbury Last edited by victor_homescu : 14 Oct 2022 at 20:32.

11 Jan 2023, 11:09	#56
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	Decedat: ziua a treia din ianuarie 2023 ??Mitică Popescu??<<<*Un actor nu joacă niciodată pentru el însuşi. Prin ceea ce facem, îi chemăm cu mare dragoste pe spectatori să vină aproape de noi. Invitaţia e făcută de foarte multă vreme, de când am apucat pe aceste drumuri. Chiar dacă nu atingem perfecţiunea, efortul nostru de fiecare zi de a o ajunge este închinat publicului.>>> ** 《Fac parte din categoria actorilor care nu trag textul spre ei, ci se duc spre text, căutând şi bucurându-se ca un copil că au găsit cheia cu care să descuie uşa.》 * ● Revista "Teatrul azi", numărul 3, martie 1996, Interviu Adina Bardaș = Mitică Popescu ● : * ☆Adina Bardaș:=*Personajul pe care-I interpretaţi în Pescăruşul spune la un moment dat: "Nu se poate trăi fără teatru". E o simplă replică, sau un adevăr de viaţă reflectat în întreaga dumneavoastră carieră? ??Mitică Popescu :《Din punctul meu de vedere, aş spune că nu e numai o replică. Mai există însă şi un alt punct de vedere, cel al spectatorilor care, prin prezenţa sau absenţa lor la reprezentaţii, comentează cât se poate de elocvent fraza lui Sorin. Nu pot să o demonstrez acum, risipind alte vorbe, dar o dovadă evidentă a adevărului ei e că eu nu pot să trăiesc fără teatru.[..] Niciodată nu am detaliat felul în care construiesc un rol, cum "se întâmplă" o anumită stare. Cred că nici nu interesează. La fel ca în multe alte lucruri din viaţă, consumatorul se bucură de rezultat şi se ţine departe de drumul întortocheat, nesigur, lung care a condus la un produs reuşit.》 *** ☆Adina Bardaș= Şi totuşi "atelierul" unui mare actor merită a fi descoperit. ??Mitică Popescu:Știți că munca la un spectacol e frumoasă, utilă, interesantă, cu bucurii şi cu necazuri, dar numai pentru actor. Pentru ceilalţi, ceea ce se întâmplă în repetiţii e "crud" şi nu e plăcut pentru ochi.* * ☆Adina Bardaș=Ce satisfacţii v-a adus această meserie, pornind de la primul an de institut, de la debutul pe o scenă profesionistă, trecând prin experienţele de la Teatrul Tineretului din Piatra=Neamţ, de la Teatrul Mic sau Teatrul Levant? ??Mitică Popescu:Pot să spun că meseria nu mi-a adus necazuri. Mi-a adus numai bucurii, chiar dacă uneori s-a întâmplat ca un text să fie mai slab, sau eu nu am fost în forma cea mai bună, sau n-am înţeles anumite lucruri. Dar n-arn de ce să mă plâng până la această vârstă. Meseria de actor mi-a adus într-adevăr bucurie.* * ☆Adina Bardaș = Regizorii... ??Mitică Popescu:Lumea actorilor este legată de aceşti oameni pe care viaţa în teatru îi face mai puţin vizibili pentru public. Regizorii sunt foarte importanţi pentru cariera unui actor. Noi nu putem exista fără ei. N-am cum să spun că un anumit rol m-a marcat, că un altul mi-a plăcut cel mai mult sau l-am făcut cel mai bine. M-am străduit în fiecare zi în această meserie. Iar dacă am iubit ceva cel mai tare, acest "ceva" a fost întotdeauna ultimul rol. Nu m-am îndrăgostit în mod deosebit de un personaj, pentru că, dacă aş fi făcut-o, aş fi rămas la el. Fac parte din categoria actorilor care nu trag textul spre ei, ci se duc spre text, căutând şi bucurându-se ca un copil că au găsit cheia cu care să descuie uşa. Mai ales că în meseria asta nu poţi să spui niciodată că <<știi>>.Cum învaţă un copil să meargă, nesigur la început, ridicându-se în picioare treptat şi apoi alergând, aşa învăţăm şi noi fiecare rol, pe care trebuie într-o zi să-I terminăm, spre a ne înfăţişa cu el înaintea publicului. De multe ori, suntem foarte trişti când cade ultima cortină peste un spectacol.* * ☆Adina Bardaș = Aţi sperat vreodată un rol care nu a mai venit? ??Mitică Popescu:* În teatru am refuzat rareori un rol. Am căutat să văd ce înseamnă un personaj sau altul. Chiar dacă suntem actori, noi avem o altă părere despre ceea ce suntem, ne vedem altfel în oglindă faţă de cum ne vedeţi dumneavoastră, altfel îmi aud glasul decât mi-I auziţi dumneavoastră. Doar cineva care ne priveşte ştie, poate mai bine decât noi, spre ce putem tinde, ce putem deveni pe scenă. Am mare încredere în regizori şi în partenerii de joc. * ☆Adina Bardaș = *Scriaţi în revista "Teatrul azi" acum patru ani: <<"Solidaritatea în ideal e mai necesară ca oricând".>> S-a pierdut sau s-a întărit această credinţă? ??Mitică Popescu :Nu s-a schimbat nimic. Fireşte, în afara faptului că au trecut anii. Dar eu, când spuneam aceste cuvinte, speram că până în 1996 se va rezolva ceva. Văd că nu s-a întâmplat mare lucru. * ☆Adina Bardas = Aveţi un public al dumneavoastră, care vă caută fi vă așteaptă. Ce le cereţi dumneavoastră spectatorilor? ??Mitică Popescu:《Meseria noastră exclude singurătatea. Un actor nu joacă niciodată pentru el însuşi. Prin ceea ce facem, îi chemăm cu mare dragoste pe spectatori să vină aproape de noi. Invitaţia e făcută de foarte multă vreme, de când am apucat pe aceste drumuri. Chiar dacă nu atingem perfecţiunea, efortul nostru de fiecare zi de a o ajunge este destinat publicului.》 ☆Adina Bardaș =Un actor trebuie să fie modest? ??Mitică Popescu:* Orice actor se arată în faţa celorlalţi după firea lui, după temperament, capricii sau educaţie. După părerea mea, modestia nu se învaţă, caracterul nu se schimbă. Un actor se poate pricepe să se ascundă, să-şi mascheze defectele ori marile satisfacţii, dar există lucruri care-i aparţin, bune sau rele. Şi care se văd oricum, fac parte din personalitatea lui. * 《Ca să fii respectat de oameni, trebuie mai întâi să te respecţi tu pe tine. Să ştii să te ridici de la masă la timp, fără să jigneşti pe nimeni. Eşti persoană publică, îţi porţi crucea. Noi, actorii, suntem ai tuturor şi ai nimănui. Nu poţi atinge performanţe decât dacă ai parteneri talentaţi. Dar mai presus de toate e nevoie de muncă, de foarte multă muncă. Învăţăm să fim actori de la tot şi de la toate. De la ce ne înconjoară, oameni, evenimente, natură. Munca, dacă este făcută cinstit este răsplătită până la urmă.》 *** Last edited by victor_homescu : 11 Jan 2023 at 11:18.

22 Aug 2024, 06:47	#60
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	Astăzi = duminică, 18 august 2024 decedat = Ştiu că voi părăsi această lume fără regrete. = inegalabilul ??Alain Delon??《*Sînt mulțumit pentru că am făcut ce am vrut, e bine să faci ce vrei, cînd vrei, cu cine vrei, cum vrei, e ceva neprețuit, singura întrebare e că nu știi mereu ce însemni pentru ceilalți.》; Alături = 50 de filme pe care le=am cuprins în colecția ce=i poartă numele, ●creată pentru Cinemagia, în urmă cu 7 ani (14 august 2017)● = producții cinenatografice de mare valoare artistică, care <obligă> a fi integral urmărite. Extraordinar actor! **** ??Alain Delon:《Dacă este un lucru de care sunt mândru, este cariera mea.》 ** ??Alain Delon:《Actoria este cea mai frumoasă meserie din lume.》 **** ● Alain Delon = un artist complet: 《▪︎Dalida & Alain Delon – Paroles paroles =1973▪︎》 ??Alain: C’est étrange, je ne sais pas ce qui m’arrive ce soir Je te regarde comme pour la première fois ??Dalida: Encore des mots toujours des mots les mêmes mots Je ne sais plus comment te dire Dalida: Rien que des mots Mais tu es cette belle histoire d’amour que je ne cesserai jamais de lire Dalida: Des mots faciles des mots fragiles c’était trop beau Tu es d’hier et de demain Dalida: Bien trop beau De toujours ma seule vérité Dalida: Mais c’est fini le temps des rêves Les souvenirs se fanent aussi quand on les oublient Tu es comme le vent qui fait chanter les violons et emporte au loin le parfum des roses Dalida: Caramels, bonbons et chocolats Par moments, je ne te comprends pas Dalida: Merci, pas pour moi mais Tu peux bien les offrir ?* une autre Qui aime le vent et le parfum des roses Moi les mots tendres enrobés de douceur Se posent sur ma bouche Mais jamais sur mon cœur Une parole encore Dalida: Paroles et paroles et paroles Alain: Écoute-moi Dalida: Paroles et paroles et paroles Alain: Je t’en prie Dalidaaroles et paroles et paroles Alain: Je te jure Dalida: Paroles et paroles et paroles et paroles Paroles et encore des paroles que tu sèmes au vent Voil?* mon destin te parler, te parler comme la première fois Dalida: Encore des mots toujours des mots les mêmes mots Comme j’aimerais que tu me comprennes Dalida: Rien que des mots Que tu m’écoutes au moins une fois Dalida: Des mots magiques des mots tactiques qui sonnent faux Tu es mon rêve défendu Dalida: Oui tellement faux Mon seul tourment et mon unique espérance Dalida: Rien ne t’arrêtes quand tu commences Si tu savais comme j’ai envie d’un peu de silence Tu es pour moi la seule musique qui fait danser les étoiles sur les dunes Dalida: Caramels, bonbons et chocolats Si tu n’existais pas déj?… je t’inventerais Dalida: Merci pas pour moi, mais Tu peux bien les offrir ? une autre qui aime les étoiles sur les dunes Moi les mots tendres enrobés de douceur Se posent sur ma bouche mais jamais sur mon cœur Alain: Encore un mot juste une parole Dalida: Paroles et paroles et paroles Alain: Écoute-moi Dalida: Paroles et paroles et paroles Alain: Je t’en prie Dalida: Paroles et paroles et paroles Alain: Je te jure Dalida: Paroles et paroles et paroles et paroles Paroles et encore des paroles que tu sèmes au vent Alain: Que tu es belle ! Dalida: Paroles et paroles et paroles Alain: Que tu est belle ! Dalida: Paroles et paroles et paroles Alain: Que tu es belle ! Dalida: Paroles et paroles et paroles Alain: Que tu es belle ! Dalida: Paroles et paroles et paroles et paroles Paroles et encore des paroles que tu sèmes au vent. ****** ??https://www.sudouest.fr/culture/musi...e-17121346.php ***** ??Victor Homescu: ** https://www.cinemagia.ro/liste/colec...PMNZY99cWtV3NQ ***** https://m.youtube.com/watch?si=rN-_5...ure=yo utu.be Last edited by victor_homescu : 22 Aug 2024 at 06:53.

Thread Tools	Search this Thread
Show Printable Version Email this Page	Search this Thread: Advanced Search

Filme pe genuri

Filme 2025

Filme noi

Descarcă aplicaţia Cinemagia

Urmăreşte-ne pe

Filme pe genuri

Premii filme

Filme noi

Filme 2025

Index filme

Program cinema

Actori populari

Trailere filme

Filme populare

Premiere cinema

În curând la cinema

Filme noi în SUA

Program TV

30 Apr 2019, 19:26	#41
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	Lucia Sturdza Bulandra si Tony Bulandra,artist desăvârșit,director de scenă,i-a devenit soț,5 aprilie 1912în cele mai grele clipe ale carierei mele de actriţă,precum şi în activitatea mea de directoare am găsit întotdeauna un sprijin puternic în colaborarea cu decedatul (1943) meu soţ,marele artist Tony Bulandra.Era un împătimit al artei teatrale.Făcuse peste 300 de roluri.A trecut cu măiestrie de la clasic la modern,de la tragedie la comedie,de la repertoriul romantic la cel realist.Pentru mine Tony a fost mai mult decat un soț,un prieten desăvârsit,era un tip rafinat,un mare domn,iar asta se potrivea foarte bine cu ambițiile si idealurile mele.Fară el,fară sprijinul lui,fară calmul,tactul,modestia și neclintita lui dragoste pentru teatru,n-aș fi putut înfaptui nimic,n-aș fi putut rezista atâtor greutăți” Caracterele noastre opuse se completau minunat,şovăielile sale fiind învinse de spiritul meu de iniţiativă,pe cînd impulsivitatea şi dîrzenia mea erau temperate de calmul şi îngăduinţa lui Tony.Tony şi cu mine ne integram muncii teatrale în tot complexul şi generalitatea ei.Astăzi,cînd lipseşte de lîngă mine,amintirea lui stăruie asupră-mi:îl simt şi acum tovarăş si sfătuitor.Mă ajută. * Rolurile deosebit de variate pe care le-a interpretat Tony Bulandra ar putea stirni oarecare uimire,precum şi întrebarea firească dacă ele au putut fi interpretate la acelaşi nivel artistic.Şi eu m-am întrebat uneori în ce consta secretul marelui său succes.Am stat uneori în sală în timp ce juca şi m-am simţit fermecată de sonoritatea vocii sale,de dicţiunea perfectă,de uşurinţa debitului,de lipsa de artificialitate şi de trăirea intensă a stărilor sufleteşti întru totul adaptate vîrstei personajului sau mediului în care se petrecea acţiunea.Am urmarit armonizarea gesturilor şi atitudinilor sale cu caracterul personajelor reprezentative ale atîtor timpuri:într-un fel gesticula în Cidul şi altfel în Karl Heinz.Acasă,Tony nu-şi învăţa rolurile cu voce tare.Noi discutam împreună conţinutul textelor,analizam caracterele diferitelor personaje ale piesei,mai întîi pe fiecare în parte,apoi in interdependenţa lor.Stabileam punerea în scenă.Tony desena decorurile;fixa dimensiunile cu atîta precizie,încît niciodaîă un decor iesit din atelierele de tîmplărie şi adus pe scenă n-a necesitat vreo modificare,aşa cum se întimplă de multe ori,cînd flancuri întregi trebuie suprimate ca inutile,sau cînd trebuie adăugate panouri unui decor prea mic.De fapt,acasă,impreună,trăiam întreg conţinutulpieselor,punerea în scenă,intenţiile autorului;ştiam ce mobilă ne trebuie,ce perdele etc. * Ceea ce l-a ajutat pe Tony în munca lui teatrală a fost cultura generală,dobîndită mai întîi la Conservator şi pe urmă la Paris,necontenit lărgitâ prin urmărirea tuturor manifestărilor de artă:reprezentaţii ale actorilor străini,expoziţii de pictură şi sculptură,sport etc.Toate la un loc completau baza arfistică în care se impleteau darul înnăscut şi dragostea pătimaşă pentru artă.Nu pot analiza aici fiecare rol interpretat de Tony:sînt atît de multe şi diferite!Inzestrat de natură cu un fizic plăcut, îndrăgindu-şi meseria,conştiincios,dotat cu un suflet de adevărat artist,cu excepţionale calităţi profesionale,Tony Bulandra a realizat cu pricepere şi căldură tot ce a întreprins în cariera sa.Simpatia, ce iradia din el,l-a ajutat mult să cucerească publicul care întotdeauna se lasă atras de adevăr,frumuseţe şi lumină. *** Stăruind mai departe asupra meritelor actoriceşti ale lui Tony Bulandra,s-ar putea să par subiectivă în aprecierea calităţilor defunctului meu soţ.De aceea,prefer să inserez aci din multele pagini scrise de scriitori despre el,cîteva rînduri ale lui Tudor Arghezi,extrase din„Bilete de papagal",care nu pot fi suspectate de parţialitate:,,Ii sînt dator,cînd frunzele încep să se ivească,să ias o foaie să-i cadă din caiet pe mormînt.Ii sînt dator pentru că l-am ascultat pe vremuri corect şi sobru în personajul jucat,pentru că l-am văzut trăindu-se pe scenă cu încredinţare.Cîteodată,identic întotdeauna,l-am acuzat de monotonie,atunci cînd el avea dreptul de personalitate la ea,şi m-am căit,îi sînt dator şi pentru această întristare dator.Ii sînt dator pentru cavalerismul lui,pentru linia neîntreruptă a unei vieţi,realizatâ pe un concept.Se vedea în el un decalc,de pe voinţă şi această izbutire a unui om e o nobleţă.Nu ştiu cîţi oameni merită elogiul bărbatului echilibrat pe moral.Ii sînt dator pentru că ştia să umble,sa salute şi să ridă cu măsură,elegant şi distant;pentru că nu s-a căciulit şi n-a primit căciulire.Curat ca un fulg,gătit şi zvelt ca o tuberoză,seriozitatea lui interioară avea adiacenţe cu melancolia eternă.Nu mi-a părut niciodată actor pe scenă:era personajul adevărat,întreg în sine însuşi,era concentrat pînă la metal.Ii sînt dator că se purta ca un prinţ,că vorbea graiul pe care-l adunăm cu condeiul din peliniţă şi mălură,între ţiganii accentului şi ai conduitei,ca Făt-Frumos.Semeţia lui delicată n-a spus niciodată câ a suferit.Ii sint dator,pentru câ l-am găsit ori de cîte ori l-am căutat, invariabil,ca o carte înmînuşată în fin marochin,la locul ei,pe marginea bibliotecii,de-a curmezişul,exemplar ales,de rafinament.Ii sînt dator pentru că ultima oară cînd l-am întîlnit,acurm cîteva luni,nu i-am strîns cu destulă putere mîinile pe jumătate zburate.I-aş fi lăsat în palmă o amintire,intuiţia slovelor acestora,pe care nu le-a bănuit şi pe care nu le mai citeşte.Pămîntule,fii îngăduitor cu acest Hamlet.După aplauzele sălilor strălucite,nu te aşterne,timpule,cu uitarea ta peste el.Lasă vîntul să-i cinte din ghitară în singurătatea lui de acum.Lasă primăvara să adune basme şi mierle împrejurul acestui descîntător.El şi-a luat şi a plecat cu ele,toate sufletele pe care le-a născocit.Lasă-ne să ne aducem aminte şi noi.Eram dator să las să cadă o foaie pe mormînt,cu şoapta ei de hîrtie..." https://radioromaniacultural.ro/port...ului-romanesc/

26 Jun 2019, 00:24	#42
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	Vocea cu care am copilărit,i se spunea “Motu”(1943 – 2007),a fost de toate actor,regizor,traducător,cântăreţ,suporter rapidist,textier,realizator de emisiuni radio,Ce să însemne folkul?Un om cu o chitară?Asta s-ar putea să însemne şi blues-ul.Un om care îşi cântă propriile compoziții?Şi la blues se întâmplă lucrul ăsta.Folk este destul de apropiat de folclor..Să fie oare nevoia de cultură a unor oameni care şi-au pierdut calitatea de țărani şi n-au dobândit-o încă pe cea de orăşeni?Să fie o întoarcere la origini,pentru că în antichitate versurile rostite erau acompaniate de un instrument,ceea ce se numeşte melopee?Folkul să însemne numai cântecele de protest?O melodie populară cu autor cunoscut? Cine ştie?!S-ar putea să însemne toate la un loc.La inceput a fost un tanar cu o chitara.Canta la strand,in tren,in excursii.Ridicat pe o scena,acest tanar si-a mentinut valoarea...Apoi au aparut tinerii cu chitare in parcuri.Cantau acolo,intr-un fel,materiale de brigada artistica.Cel din liceu canta despre situatia din liceu,cu mici intepaturi la adresa profesorilor,la adresa colegilor.Ulterior au inceput sa-si compuna alt gen de versuri,nu cronici ritmate si s-a trecut la alt nivel.Oamenii se exprimau pe sine atat de bine,incat lucrurile au luat amploare.Au inceput sa cante in cluburi.Fiind o perioada de "deschidere",intre ^65 si ^71,sinceritatile exprimate pe scena nu prea aveau urmari.Pentru mine, folkul este echivalentul voleiului.Voleiul a fost un sport de plaja,care ajuns la rangul de sport olimpic si-a dovedit valoarea.Folkul insemna un tanar cu o chitara,care incerca sa creeze atmosfera.La strand,in parc,in tren,in excursii.Ridicat pe o scena,si-a mentinut valoarea., Pittis in volumul"Timpul chitarelor.Florian Pittis,Dorin Liviu Zaharia si epoca Folk,2017,autor Doru Ionescu" *** -Florian Pittiș,interpret/Vreau sa-nalt castele de gandire, Vreau sa fiu lasat sa simt cum cresc. Firea mea e saltul omenesc Nu contează cât de lung am părul Important e cât si cum gândesc/Hei,voi,care-ati fost odata tineri/Hei,voi,care stiti ce-i omenesc!/Nu conteaza cat de lung am parul/Mai presus e cat si cum gandesc & Nu e loc de noi in lumea voastra, Nu-s din noi acei ce ne muncesc Si tin cont de cat de lung am parul, Nu de cum si cat de mult gandesc/,formatia Pasarea Colibri "Vinovatii fara vina"versuri Dorin Liviu Zaharia * „– De ce nu joacă Florian Pittiş aşa de des în filme?– Pentru că nu se tunde.– Ăsta nu cred că-i un motiv– Este motivul cel mai important…Dacă mi-ar fi propus Pintilie să joc în "De ce bat clopotele, Mitică"?,da,m-aş fi tuns.Dar iată că nu mi-a propus (şi nu este nici un dezastru că nu mi-a propus mie,pentru că sînt atîţia mari actori în ţara asta).Ăsta este un film.Un film în comparaţie cu celelalte.Şi în afară de asta eu sînt atît de ocupat la teatru încît o combinaţie cu mine la film,lucrînd între o repetiţie şi un spectacol,două ore să mă duc la film… Asta nu este o muncă artistică.Şi în afară de asta,am mai declarat,nu cred că munca la film e foarte pe sufletul meu.Ştii,eu aş vrea să fiu Dumnezeu.Aşa cum îşi doresc toţi creatorii.Decişi să nască ceva,să facă o creaţie.Or,într-un spectacol de teatru,de cînd bate gongul pînă cînd se trage cortina la final,eu sînt Dumnezeu,eu răspund de această comunicare cu publicul.În film nu.În film eu s-ar putea să fac o pauză de trei secunde,şi regizorul,în montaj,să considere că-i prea mare pauza şi să-mi taie o secundă.Mai e pauza mea?Nu,e pauza lui. Atunci el îmi face rolul.Şi în afară de asta,aşa cum se trag cadrele la film,am mai spus,nu este pe sufletul meu să cad astăzi în genunchi şi mîine să spun „te iubesc”.Nu,eu sunt mult mai radical.Un spectacol filmat nu este un spectacol de teatru.Funcţiile acelea de comunicare înseamnă comunicare cu sala,momentul acela de linişte,poate cîteva secunde pe parcursul unui spectacol,atenţie-uluitor ar fi să fie trei ore chestia asta!-măcar trei secunde,cînd sala respiră pentru că i-am dat eu voie.Lucrul acesta nu se poate face într-o transmisie de televiziune a unui spectacol de teatru,sau filmat.Ei,în rock e la fel.În rock şi în generaţia „beat”.A fost la fel acest „carpe diem”.Muzica şi arta pentru acum,pentru momentul acesta.Nu ştiu şi nici nu mă interesează ce vor spune generaţiile următoare despre mine.Ei nu au avut acel sentiment al lui Caragiale care spunea, „atunci când scriu simt că se uită cineva peste umărul meu,o eternitate. ” N-au avut acest sentiment şi nici n-au vrut să-l aibă,ei au vrut să scrie pentru epoca lor.Artă de consum poate,dar în orice caz un document mult mai clar şi mai adevărat,e drept,mai puţin distilat al epocii lor.Cam asta cred că a însemnat generaţia „beat”.Şi în acelaşi timp acesta a fost caracterul muzicii şi spiritului rock.Lucrurile există dintotdeauna,or,una din cugetările mele preferate este una a lui Brâncuşi:„omul moare în momentul în care încetează să fie copil”;pentru asta îţi trebuie o viaţă trăită în permanentă uimire,o viaţă de miracole,în care să descoperi următorul pas pe pămînt,să nu-l compari cu celălalt dar nici să nu treci peste el.Dar o dată făcut l-ai uitat.Nu compara frunza care cade azi cu frunza care a căzut anul trecut.” (Florian Pittiş,interviu Revista Echinox,nr 3-4, 1985,Anul XVII) * - Florian Pittiş - (Iubeşte-mă) "Iubește-mă măcar până-mi termin țigara - aș întârzia fiecare fum, inima ar bătea cu o spornică lenevie, aș încerca să te strig cu numele tău de duminică, clipa a fi o orhidee albastră cu petalele pălind. Rămâi măcar până-mi termin țigara..." https://adevarul.ro/cultura/teatru/p...bd2/index.html https://www.youtube.com/watch?v=-5g6...dTTLymq70J7Wn8

28 Jun 2019, 15:00	#43
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	La Los Angeles,pe celebrul Walk of Fame al Hollywood-ului,o stea îi poartă numele,Jean Negulescu,originar din Craiova,s-a nascut pe 26 februarie 1900,mult mai cunoscut în ţara sa de adopţie,Statele Unite,cercetaș voluntar în rândurile Crucii Roșii în timpul Primului Război Mondial,la Iaşi are şansa să asiste la unul dintre magicele recitaluri oferite de George Enescu răniţilor,soldaţilor şi refugiaţilor:Sunetele viorii lui îmi răscoleau sufletul.În timp ce îl ascultam,i-am schiţat silueta pe o foaie de hârtie.Desenul meu,încadrat într-o simplă ramă neagră,avea să aibă onoarea să fie expus în vitrina unei librării.Ceasuri în şir am patrulat prin faţa ei,ca să trag cu urechea la comentariile trecătorilor.-Cine e?-Enescu,cine altul !-Da ?Şi cine semnează desenul ?-«Ion (pseudonimul meu)»-Ion?-N-am auzit de el!-O să auziţi!Mi-am spus.Destinul mi-a fost pecetluit pe loc,atunci şi acolo.Aveam să fiu pictor,un pictor celebru,a fost un artist cu dublă profesie,cineast şi plastician şi triplă identitate culturală-română,franceză şi americană,a devenit celebru după ce a regizat “How To Marry a Millionaire”,1953,recompensat cu un premiu BAFTA,filmele lui,aproape 60,au avut 31 de nominalizări la Oscar,au câştigat 4 statuete,desi continua sa fie un necunoscut in tara lui de origine (in colecţia Arhivei Naţionale de Filme se păstrează o copie a filmului Johnny Belinda,1948,laureat al Premiului Oscar pentru interpretare feminină-Jane Wyman),in "92 devine membru de onoare al Academiei Române (Manuela Cernat,in cartea"Jean Negulesco,un român la Hollywood",Bucureşti,1998),a fost membru in Academia Americana de Film,a colaborat timp de 3 decenii pentru studiourile Warner Bros,criticii de la The Independent l-au numit pe Negulesco printre marii regizori ai epocii de aur de la Hollywood,alaturi de nume ca Zinnemann,Kazan,Wilder,Mankiewicz,Huston,care au transformat cinematografia americana,in 1984,a publicat cartea de memorii „Things I Did and Things IThink I Did“(„Lucruri pe care le-am făcut și lucruri pe care cred că le-am făcut“).s-a stins din viata pe 18 iulie 1993,in Marbella,Spania,Oamenii din industria cinematografică au fost impresionați de generozitatea lui,în special actorii cărora le îngăduia o totală libertate în a-și manifesta talentul.Dorința lui a fost întotdeauna de a spune o poveste extraordinară și,când era posibil,să își arate și simțul umorului,scrie Michelangelo Capua în cartea „Jean Negulesco: The Life and Films”,iar Louis Marcorelles va scrie în Le Monde:„Ca să-l defineşti pe Jean Negulesco,trebuie să te referi la două persoane distincte-la excelentul profesionist şi la rafinatul om de cultură.” * Jean Negulesco,Testamentul:Rog ca executorul meu să creeze un fond cu numele„Jean Negulesco Trust Fund”,pentru a ajuta tinere talente din România,un băiat şi o fată,din domeniul artei,muzică,literatura,pictura,sculptura,balet,t eatru, regie,cinematografie-să-i ajute să-şi petreaca trei ani în străinătate,la un Colegiu adecvat,de preferinţă la Paris,Roma sau în Statele Unite,în scopul de a-şi putea afirma Personalitatea în domeniul pe care şi l-au ales.Pentru aceşti doi tineri se vor asigura pe parcursul celor trei ani condiţii de viaţă adecvate,nu de lux.Vârsta lor va fi cuprinsă între 18 şi 25 de ani.Ei vor fi ajutaţi şi sfătuiţi de prietenii mei,Anne Head la Paris şi profesorul Mihnea Gheorghiu în România.(cf,"Jean Negulesco un român la Hollywood",Manuela Cernat,Editura alo,Bucureşti,"98) * Prima şi cea mai importantă lege a artei este iubirea.Acest sentiment trebuie să-l lege obligatoriu pe creator de subiect.În absenţa iubirii,produsul gestului artistic rămâne rezultatul unei formule.-Adesea sunt întrebat :-Eşti modern sau clasic?Mon Dieu,sunt pictor şi atâta tot.Cubismul, impresionismul şi toţi ceilalţi termeni sunt formule superflue,refugiu pentru cei ce nu pot fi ei înşişi.Cel mai greu pentru un artist este să fie sincer.Să fie autentic.El lucrează îndeobşte în umbra altora.Nu există eroare mai mare decât să vrei să cauţi explicaţia unei opere de artă.Îţi place sau nu.Asta e tot.Pictura trebuie să trăiască prin ea însăşi.Literatura,muzica şi celelalte forme de expresie artistică nu te pot ajuta să o iubeşti.Subiectul nu are nici o importanţă în realizarea operei de artă,este doar o veche deprindere.(..)Brâncuşi era un falnic înţelept,cu chip de zeu înrămat de o barbă cenuşie, îngălbenită de tutun şi cu ochi mici,scânteietori, de un albastru intens.Avea un fel de a vorbi pitoresc,plin de culoare şi o prezenţă aparte,de ager şi hâtru ţăran român,era un om dintr-o bucată şi totuşi deseori nu puteai întreţine cu el un dialog firesc şi paşnic.Avea un ton sarcastic şi, orice i-ai fi spus,ochii lui rămâneau ironici şi neîncrezători.Truditor înnăscut,îi plăcea să facă totul cu mâna lui.Brâncuşi a atins divinul cu fiecare din creaţiile lui.Când mă gândesc la el,îmi apare întotdeauna dinaintea ochilor cu pălăriuţa lui albă caraghioasă,schiţând câţiva paşi de horă românească şi spunându-mi,cu privirea luminată de o tainică bucurie:Arta înseamnă tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”,Jean Negulescu "Drum printre stele,Amintiri",publicata la Editura Meridiane in anul 1989. https://adevarul.ro/locale/calarasi/...80b/index.html https://www.youtube.com/watch?v=02QX...C31I-cid4AtgMo

05 Oct 2019, 11:21	#44
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	Născut la 4 octombrie 1934,Bucureşti,despre harul profesiuniiTeatrul este o minune vie pentru că,eu pe scenă şi dânşii acolo,ne influenţăm reciproc unul pe celălalt.Atunci,într-o seară fac o pauză mai lungă fiindcă simt că se poate,altădată mai scurtă fiindca simt că nu se poate.Asta e o chestie pe care o spun mereu.Cea mai scumpă relaţie peste scenă este tăcerea,atunci când şi el,şi eu,şi dansii,şi noi ne ţinem pentru o clipă respiraţia.Ce va să vină?În teatru există acest lucru primar.Construiesc un moment momind atenţia,sensibilitatea receptorului,spectator cum îi spunem noi.Dar nu e bine spus,fiindcă el nu e spectator.Trebuie să fie cu mine împreună,căci,dacă nu e, dacă vorbele mele,situaţia mea,dorinţa mea de a fi..uite asta e scena,asta e rampa,vreau să vină peste voi,să vă fac să fac să înţelegeţi,să vă întristaţi,să plângeţi,să râdeţi şi să întoarceţi către mine trăirile,Mircea Albulescu,actor,scriitor și profesor universitar,a jucat în sute de piese de teatru şi zeci de filme,a scris proză şi versuri si a publicat șapte cărți,Desigur,totul este o trecere,dar poate că teatrul,între celelalte surate ale sale într-ale artei,este cel mai aproape de om în truda sa de a converti faptul de viaţă de la trecere la petrecere,gând mult drag lui Constantin Noica.Dar atunci o întrebare vine singură pe buze şi îsi cere dreptul să se rostească în mod neliniştitor pentru conştiinţa estetică a fiecărui truditor într-ale teatrului.Care este esenţa teatrului? * "Pentru mine,un text,fie el oricât de celebru,îsi pierde valoarea în absenţa unui gând cu adevărat creator despre spectacol şi,fireşte,despre rol.Spectacolul de teatru nu trebuie confundat cu textul dramatic.Altminteri-înapoi la lectură,spectatorule! Trăiască viaţa tihnită de cititor! Doar curiosi si generosii se pot metamorfoza în spectatori activi.Restul să rămână...lectori satisfacuti pe deplin de propria lor viziune,de propria lor interpretare.Ar fi inutil şi chiar imoral să le mai amintesc de arta scenică (după denumirea lui C.Hagemann),de teatrul integral care se impune prin colaborarea tuturor factorilor într-o sinteză excelent orhestrată, permiţând evidenţierea solo-urilor de mare virtuozitate oferind in ultimă instanţă publicului gestul splendid şi superb-risipitor al unei arte atât de complexe cum este o reprezentaţie de teatru.Dar,pentru asta,este imperios necesar ca publicul,cealaltă jumătate care formează împreună cu spectacolul o „Seară de teatru”,să fie la fel de interesat,de inteligent,de talentat.Numai această echivalenţă poate facilita transferul de energie între scenă şi sală,între sală şi scenă.Această traversare a sufletului, peste rampă,în ambele sensuri,conferind serii de teatru,inefabilul care ne face să revenim şi să îndemnăm şi pe alţii să vină la teatru şi să guste din acest elixir minunat şi tămăduitor. * Mircea Albulescu în volumul"Duelul sau Jurnalul actorului care l-a interpretat pe Danton",2011-Cultiv în arta actoricească pe care o grădinăresc cu o deosebită predilecţie,paradoxul.Cred că paradoxul poate avea,atunci când este manevrat cu inteligenţă şi intuiţie scenică aplicată,poate avea,zic,o funcţie magică în arta actorului.Ori de câte ori mi s-a ivit prilejul,şi mi s-a întâmplat de câteva ori în această jumătate de veac petrecută pe scenă (am început ca ,grădinar amator’’prin ’47),am tentat îngăduinţa Thaliei să-mi ocrotească demersul de a defini stări şi relaţii scenice prin mijloace contrarii accepţiei comune despre chipul lor de a vieţui.Personajele-personalităţi (atenţie,indiferent de întinderea rolului!) sunt nestematele care înnobilează blazonul omului-actor.Semnele de biruinţă.Standardele spirituale ale histrionului. (...) Aşa cum observa Eugen Lovinescu,teatrul a fost adevărata chemare a lui Camil Petrescu şi tocmai această carieră dramatică i-a fost refuzată în chip dramatic.Cele mai puternice predispoziţii temperamentale păreau anume structurate ca să se exprime în teatru...Numai prin teatru. Teatrul visat de Don Camilo! Don Camilo,acum înţeleg,s-a visat Actor! Dar..Viaţa este întotdeauna mai înţeleaptă decât Ideea şi astfel „moştenim” unul dintre cele mai autentice destine ale unui romancier citadin de talie europeană.Focul nu s-a mai auzit.Cele două siluete înveștmântate în negru-înalt își mai ascund fețele pe după pumnii ținând strâns între degetele înmănușate crosele pistoalelor. Aerul se parfumează în nuanțe de mov-matinal. Lumina se întinde leneșă peste crestele cedrilor înlăcrimați. Brațele dueliștilor coboară prevestind alchimii de taină... Menite de dirijori osteniți în albe finaluri. Abia acum li se zăresc chipurile. Împlinind blestemul... Stau față în față../(Camil Petrescu versus Camil Petrescu!) * ("La mine,în clasă,la Teatru,pe perete este scris acest dicton:„Fii şi nu fă!”.Adică nu te preface,caută să-ţi asumi stările.Dem Rădulescu,Bibanul,spunea:„Eu nu pot să învăţ privighetoarea să cânte”.E greşit numele „Arta actorului”,dat cursurilor ce se fac la şcoala de teatru.Eu pot să-l învăţ pe actor lucruri care ţin de meserie,dar mai departe arta actorului e mai mult decât atât,trebuie să ai şi de la Dumnezeu ce-ţi trebuie.Arta adevărată se întâmplă arar,ţine de talentul de la Dumnezeu.")/-sursa-Simona Chitan,Adecarul.ro.Cultura,8 aprilie 2016 (Interviu realizat in octombrie 2009) http://stiri.tvr.ro/documentar-se-im...1055.html#view https://www.youtube.com/watch?v=nxS5...vOlS9xKuVVef3o

12 Mar 2020, 19:50	#45
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	Ovidiu Iuliu Moldovan, 1942-2008 - Trecuți 12 ani (Era inzestrat cu foarte mult bun-simt. Si asta l-a facut sa fie drept cu el insusi, sa nu-si dea mai mult decat merita. Si l-a facut sa fie drept cu ceilalti, sa nu le dea mai putin decat meritau) - Decedat, avea ciroză, pe 12 martie 2008,Ultimul Cioran, ultimul Ovidiu Nu am apucat sa vad ultimul spectacol in care a jucat. Fascinatia lui Ovidiu pentru Cioran era veche si profunda. Prima oara cand am plecat la Paris, Ovidiu mi-a spus de cateva ori: "Batranele, sa nu uiti sa-mi aduci Cioran". N-am uitat. Altadata, aflat la Munchen, l-am asteptat in gara. Se intorcea de la Paris. Era cu Horea Popescu in compartiment. Le-am spus sa nu coboare, fiindca trenul venise cu intarziere si erau sanse sa plece mai repede decat de obicei. Le-am dat prin geamul deschis niste sandviciuri, cateva cutii cu bere rece si un plic cu bani pentru sotia mea. Fericit ca un copil, Ovidiu zice: "Batranele, nu poti sa crezi - am luat Cioran, tot, tot ce exista. Asa ca iarna asta sunt asigurat". Trenul s-a pus in miscare. Inchid ochii si zaresc mana lui Ovidiu facandu-mi semn, - în memoria actorului - scriitorul și prietenul Dorin Tudoran, articolul "Ganduri la capat de drum-La plecarea unui mare actor" (publicat în Formula AS, numărul 812, marți 25 martie 2008) - * L-am vazut prima oara in Regele Lear, spectacol realizat de Radu Penciulescu. Am fost uluit. Peste ani, Ovidiu m-a rugat sa-i scriu un portret pentru Caietele Teatrului National. L-am scris dintr-o suflare si cu tot sufletul. Textul se intitula "Diamantul". Regretam, regret si azi, ca Ovidiu nu a avut sansa unui Hamlet. De la Puiu Hulubei la Pino Caramitru, cred ca i-am vazut pe toti marii actori romani ce au intrat in pielea nefericitului print al Danemarcei. A fost o discutie pe care, de la o vreme, am evitat sa o mai purtam, caci, pentru Ovidiu, acest Hamlet neintamplat devenise un subiect extrem de dureros. Dar rolul cel mai dificil pe care Ovidiu a fost bucuros sa-l joace (cu adevarat, nu "ca la teatru") a fost cel de a fi al doilea baiat al mamei mele, caci mama l-a tratat intotdeauna ca pe fiul ei. Dupa plecarea mea din tara, rolul cu pricina a devenit foarte complex pentru Ovidiu. Mama ii spunea cu cine ar trebui sa se casatoreasca. Evident, si cu cine nu ar trebui sa se casatoreasca. Ce sa manance, ce sa nu manance. Ce si cat sa bea. Ce sa nu bea. Se duceau impreuna la casa mamei de la Stefanesti. Alteori, Ovidiu pleca singur sau cu cativa din prietenii sai. Deseori, se trezea sunat de mama, care il intreba: "Ovidiu, tu ai ce manca diseara, cand pleci de la teatru? Daca nu, vino la mine. Am facut fasole cu carnati. A venit Costel de la Pucioasa si mi-a adus costita si carnati afumati". "Poso, da' tuica ai?", intreba Ovidiu. Mama o lua drept un atac la persoana si raspundea intepata: "Da' cand n-am avut eu tuica, vin si bezele (prajiturile ce-i placeau atat de mult lui Ovidiu!)?" "Pot sa-l aduc si pe Ion?". "Pai, cu Ion am si vorbit", raspundea mama. Evident, Ovidiu stia, dar voia sa joace scena pana la capat, spre a-i face placere mamei. * Fiica mea, Alexandra, alintata si cu numele de Dudu, avea numai cinci ani, cand stia deja foarte bine ce-si doreste. Intrebata: "Ce vrei sa te faci cand vei fi mare?", raspundea fara sa clipeasca: "Ma marit cu Ovidiu". De fiecare data cand o tinea pe genunchi, Ovidiu o intreba si el: "Dudu, ce vrei sa te faci cand vei fi mare?". Raspunsul venea invariabil si fara sovaiala: "Ma marit cu tine". In fata unei asemenea sigurante absolute, pe care nu ti-o poate da decat inocenta, nimeni din noi nu avea curajul sa o contrazica. A facut-o viata. Si, iata, acum - moartea. Cand am revenit pentru prima oara in tara, la inceputul lui ianuarie 1990, Ovidiu mi-a dat cateva cadouri pentru Alexandra. Unul din ele - Ruy Blas, inregistrare Electrecord, in regia lui Cristian Munteanu. A trecut o noapte de cand a disparut Ovidiu si-i ascult vocea, interpretandu-l pe Don Cezar de Bazan. Uneori, parca vine de departe, de foarte departe. Alteori - de-aproape, de foarte aproape. Nu-mi pot deslipi ochii de pe coperta albumului: "Lui Dudu, de la Ovidiu, cu dragoste si nostalgica iubire, impartasita inca de la nastere. 1990, Bucuresti". Imi va trebui inca o zi spre a-i spune Alexandrei ca Ovidiu nu mai este. * Nu era omul efuziunilor zgomotoase, dar avea o luminoasa incapatanare a prieteniei. Nu puteai sa zici nimic de dragul nostru Bita Banu, de Nicky Wolkz, de Aurica Manea, de Toma Caragiu. Dupa cutremurul din martie 1977, am stat cu Ovidiu lungi ore de noapte si de zi, langa mormanul de moloz in care fusese transformat blocul Continental. Nu se putea gandi la alti prieteni, la alte victime. Soptea, din cand in cand, "Doamne, nu Toma. Te rog, nu Toma". Dupa ce sperantele au disparut, timp de cateva saptamani, Ovidiu a tinut o lumanare aprinsa langa o fotografie a lui Toma. Din cand in cand, ma intreba: "Batranele, ti-aduci aminte cand l-ai enervat pe bietul Toma, stramband din nas la niste poezii ale lui? Ti-aduci aminte cum te-a luat? "Ce vorbesti, ma, Maestre? Poeziile mele nu sunt destul de bune pentru dumneata?"(..)Ovidiu a fost si unul din putinii actori capabili sa-ti vorbeasca ore intregi despre geniul unor colegi de meserie. Lectiile pe care mi le tinea despre George Constantin, Marin Moraru si George Dinica erau in sine un spectacol. Admiratia lui pentru Octavian Cotescu si Valeria Seciu era molipsitoare. Ar fi putut preda un curs intreg despre Victor Rebengiuc. Avea rara putere de a recunoaste ca gresise. * Nici el (Ovidiu) nu sta prea bine cu sanatatea. Stiam. In urma cu cativa ani, ma sunase intr-o noapte si ma rugase sa-l sun inapoi. Omul de o extrema discretie in legatura cu viata sa personala (si a altora!) m-a intrebat: "Batranele, cand vii la Bucuresti? Grabeste-te.". Crezand ca era vorba de mama, l-am intrebat: "Poso?" "Nu, batrane. Eu." "Cum adica, tu?". "Era sa dau coltul." "Termina cu tampeniile, Ovidiu. Cum adica, era sa dai coltul?" "Batrane, am ciroză.". - Cu Ovidiu, dispare un imens continent de umanitate din viata mea. O sun pe Sanziana. Dau de ea cu greu. Ma roaga sa astept, sa traga pe dreapta. Conduce masina si semnalul e slab. E undeva, pe malul Dunarii, la Cazane, cu colegii de la "Formula AS". "Dorine, e un rai aici", spune Sanziana. Vorbim de Ovidiu. Inchid telefonul. Inchid si ochii. Pentru o clipa, parca ne aud cantand: "Fii Raiule sanatos/ Noi om mer' mai pe din gios"** Dorin Tudoran, 15 martie, 2008 "Ganduri la capat de drum-La plecarea unui mare actor" https://www.youtube.com/watch?v=rp5K...64CCFd7dT4cO-k

10 Jun 2020, 16:40	#47
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	161 de ani de la naştere Constantin I. Nottara, 5 iunie 1859 - 16 octombrie 1935, 76 de ani de viață, actor (a interpretat aproximativ 700 de roluri, a făcut parte în distribuția primului film românesc „Independența României” - 1912).), regizor, profesor la Conservatorul dramatic din București ai celor mai importanţi actori de la începutul secolului XX, unul dintre acestia Ion Manolescu, avea a scrieNe-a fost tuturor un mare, inegalabil precursor; mi-a fost şi mie, ca multora de altfel, profesor, îndrumător în tainele profesiunii actoriceşti, şi, cunoscandu-l mai de aproape, nu numai din covarşitoarele sale creaţii pe scenă, este firesc ca admiraţia pentru actor să se îmbine strâns cu stima şi dragostea pentru om, cu recunoştinţa pe care noi, foştii săi elevi, mai bătrîni sau mai tineri, i-o păstrăm şi i-o vom păstra până la sfîrşitu! zilelor noastre. Un cuvant bun şi prietenos al său, unui singur, pretuia pentru noi, începătorii, mai mult decît cele mai elogioase cronici teatrale ; o strîngere de mînă a maestruluii era încurajare şi imbold pentru muncă tot mai stăruitoare. Vrăjmas neîoduplecat al lipsei de cultură, al lipsei de punctualitate şi al abaterii de la disciplină, atat ca profesor cît şi ca actor, în cei trei ani de curs la Conservatar nu l-am pomenit niciodată să întîrzie peste ora 8 dimineaţa, chiar atunci cînd seara, jucase vreunul din rolurile cele mai grele. De asemenea la repetiţii era printre cei dintîi. La spectacol, credinciosul cabiner Niţă îi pregătea totul din vreme ; ştia că maestrul, orice s-ar fi întîmplat, era cu cel puţin o oră, o oră şi jumătate înainte în cabină, unde, înainte de spectacol, nu-i plăcea să-l tulbure nimeni. Depănind firul trecutului, vorbeam cu un coleg mai zilele trecute despre maestrul Nottara. Ne aminteam cu cîtă distincţie ştia să-şi impună autoritatea prin purtarea sa corectă, atît la teatru, cît şi în lume. În cei trei ani de frecventare a cursului său, nu l-am auzit niciodată rostind un cuvînt vulgar sau aruncând o ofensă vreunuia din elevii săi. Academic prin tot felul său de a vorbi şi de a se purta, a ştiut să vieţuiască demn, chiar dacă deseori îl năpădeau grijile materiale sau necazuri de altă natură. De aceea era respectat de toţi. Decanul teatrului romănesc ştia să fie şi a rămas mereu exemplu de demnitate faţă de sine şi fată de toţi cei din jurul său. Tocmai de aceea cred că actorii, chiar cei mai de frunte ai timpului, îi spuneau maestre. A fost în adevăr singurul maestru al vremii sale, de la care au avut foarte mult şi foarte multe de învătat, chiar aceia care nu-i fuseseră elevi.(lon Manolescu - „Amintiri") * Constantin I. Nottara,- București, 1 Maiu 1931, Nottara ,"Ultimele mele Dorințe" : Rog cu toată stăruința pe fiul meu și Direcția Teatrului Național ca dupe ce voi muri, să nu mă îngroape cu parade, să nu-mi aducă soldați și muzică militară ca să onoreze cu prezența lor rămășițele mele, pentru că sunt posesorul multor decorații să nu se exibeze pe perne cum se face de obicei, să nu mi se aducă flori (flori naturale să aducă prietenii dacă socotesc neapărătă această ultimă cinstire), să nu se ție nici un discurs, să nu mă ducă cu dric ci să mă ia cu automobilul funerar al Primăriei și să mă depuie la capela Cimitirului Sfânta Vineri unde să fiu îngropat într-o boltă zidită alături de draga mea soție Eleonora. Doresc să nu se puie doliu nici acasă, nici la cimitir, nici să fiu purtat pe străzi, vreau să fie scutită lumea de oboseala de a urma trupul meu. Vreau ca slujba prohodului să se facă în Capela Cimitirului de trei preoți, ca unui bun creștin ce am fost. Să nu mă îmbrace în frac, ci am într-un colț al garderobului niște haine negre înfășurate într-o cămașă țărănească, cu acelea să mă îmbrace. Căt am trăit m-am bucurat de toate onorurile din partea publicului românesc, a Direcției Teatrului și a Colegilor mei, precum și a Criticilor de Teatru, pe toți îi rog să primească recunoștința mea și ultimul salut. * C.I.Nottara : "Testamentul meu", 17 iulie 1934 : Dupe moartea mea las fiului meu Constantin C. Nottara, Profesor la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică, suma de lei 260.000 (adică lei două sute șease zeci mii), ce sunt depuși de mine spre fructificare, cu libretul Nr. 6590, la Banca Românească cu dobânda de 6% pe an. Apoi mai las fiului meu și suma de lei 120.000 depuși la Banca Marmorosch Blank&Comp. și care se găsește azi în stare de Concordat Preventiv și cu care la 2 August am făcut următoarea tranzacție. Pe baza libretului din anul 1925, pe care l-am predat susnumitei Bănci, mi se va restitui în termen de 10 ani cu începere din 5 August 1933, în rate semestriale câte 10.016 lei plătibili la București la sediul Băncii până la completarea sumei de 200.334 lei. Rog pe fiul meu, să mă îngroape alături de draga mea soție Eleonora la Cimitirul Sfânta Vineri, unde am un loc de veci. Îl mai rog să aibă grijă să avem mereu o candelă aprinsă la capul nostru. Îi sărut cu drag și din tot sufletul pe fiul meu Constantin și pe soția sa Anicuța și le urez fericire multă, izbandă, în toate și sănătate deplină - "Nottara, București, 17 iulie 1934” *** - volumul de Însemnări : C. I. Nottara - "Amintiri", Editura Adevărul S.A., București., ediţie îngrijită de Tatiana Nottara şi Ioan Massoff, Bucureşti, 1936; https://www.youtube.com/watch?v=KMD4...psRJsr6ga7kh08

03 Aug 2020, 20:22	#48
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	=69 de ani de viață, astăzi 2 august 2020 împliniți - Ce vă face fericit? : - Ce mă face fericit **, "actorul Marcel Iureş se dedică jocului cu fervoarea celui dispus să vadă în podiumul scenei şi în aria lui de semnificaţii, nu copia, nu reproducerea sau oglinda unui fragment al lumii şi al societăţii, ci unul din centrele lor autonome, generatoare de sens şi energie.”, scrie regizorul Mihai Măniuţiu; alături un amplu interviu publicat cu actorul shakespearian, interpretul lui “Richard III”, ”Hamlet” sau "Prospero", cofondator al primului teatru independent - RO,Teatrul ACT, articol datat 2017 septembrie 8, sub semnătura Melania Cincea https://putereaacincea.ro/marcel-iur...8cFuDiAiGKZmUI https://www.youtube.com/watch?v=uHNj...G-ZY08OYg1b984

13 Nov 2020, 19:55	#49
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	Al vostru pentru totdeauna, Vladimir Găitan (Duțu), născut în ziua a doua, februarie 1947Am spus și spun și acum, la sfârșit de drum, că în această profesie nu suntem egali. Există un Ștefan Iordache sau un Gheorghe Dinică sau un Marin Moraru și ca ei mai sunt câțiva. Sunt actori atinși de o aripă de înger, cum îmi place mie să spun. Asta nu înseamnă că noi, ceilalți, actori buni, care ne-am dat în anii grei măsura talentului, nu avem locul nostru sub soare. Dar trebuie să înțelegem că ei, cei atinși de această aripă de înger, sunt undeva acolo, deasupra. Da, nu suntem egali! - decedat, către seară, marţi, 2020, la vârsta de 73 de ani, noiembrie 10, actorul Teatrului de Comedie din București - în cartea* Zig-Zag prin alfabetul vietii, Ed.ALL,2014 :Mi-au plăcut întotdeauna poveștile. Dar cărui copil nu-i plac? Care copil nu se identifică cu personajele poveștilor copilăriei sale? Sigur, în vremea copilăriei mele, și când spun asta mă refer la prima parte a ei, la etapa de dinainte de a merge la școală, băieții visau să fie Făt-Frumos și să taie capetele balaurului pentru a o salva pe Ileana Cosânzeana, iar fetele, firesc, îl visau pe Făt-Frumos călare pe un cal alb, salvându-le din ghearele balaurului, luându-le de soție și trăind fericiți până la adânci bătrâneți. Vremurile s-au schimbat, cum e și normal, poezia s-a dus, băieții se visează Batman, Spiderman, Dexter, iar fetele, cu o păpușă Barbie costumată după ultima modă, visează să devină fotomodele. În jurul acestor personaje copilul creează o lume a lui, în care fabulația, apanajul copilăriei prin excelență, depășește cu mult ceea ce imaginația unui adult ar putea închipui. În căutarea identității noastre de mic om mare, fascinați de ceea ce lumea din jurul nostru ne oferă zi de zi ca pe o descoperire uluitoare, brodând propriile povești în care noi devenim personaje, ne petrecem primii ani de viață. Avem nevoie de eroi, așa cum avem nevoie de hrană și de iubire. Poveștile copilăriei mele însă nu au fost populate de balauri și zâne, ci de personaje reale, nimeni altele decât strămoșii mei care îmi înflăcărau imaginația seară de seară înainte ca somnul să mă conducă pe tărâmul viselor, acolo unde ei continuau să trăiască și să capete chiar noi dimensiuni uneori. M-am dentificat rând pe rând cu fiecare dintre strămoșii mei, bărbați puternici, pitorești, cavaleri și romantici, fiecare contribuind cu ceva la ADN-ul celui care sunt acum, punând fiecare o piatră la această construcție ce se numește azi Vladimir Găitan. Un Vladimir Găitan căruia toată viața i-au plăcut poveștile cu oameni adevărați și care, sper din suflet, a devenit la rândul lui un povestitor ce încearcă să ducă mai departe unele dintre istoriile celor cu care s-a intersectat de-a lungul vieții.* * ("Avem de-a face cu biografia unui mare actor, care, spre deosebire de alţii, are trează şi obiectivă conştiinţa propriei existenţe. Un destin comun unei generaţii. Ce ne separă pe semenii de generaţie este doar o meserie minunată. Aceea de actor. Adică una aflată printre slăbiciunile omeneşti ale Proniei Divine."/- G Stanca) * Zambesc pentru că încă mai joc, pentru că încă mai simt aceleasi emoții ca acum patruzeci și patru de ani la auzul gongului care anunța intrarea în scenă, pentru că mai sper că voi citi in ochii doamnelor, atunci când ne vom întâlni pe stradă, același zâmbet dintotdeauna. Chiar dacă atunci eu imi voi plimba fericit primul nepot, o fetiță al carei arbore genealogic cuprinde atâtea nații, încât al meu pare o glumă... O fetiță care va fi cetățean englez, din tata român, fiul meu, și mama jumătate chinezoaică, jumatate thailandeză. Mă gândesc la această minune cu același zâmbet cu care mă uit la sfârșitul fiecarui spectacol către Domniile Voastre cum vă ridicați în picioare și ne aplaudați cu generozitate. Este un zâmbet de bucurie și mulțumire pentru căldură și dragostea cu care ne răsplătiți pe noi, actorii, dupa fiecare spectacol. Același zâmbet îl am și acum, la încheierea acestor povestiri, la care evident că nu-mi doresc să vă ridicați în picioare, dar pe care vă rog să le citiți cu îngăduință, iar pe mine să mă răsplătiți cu un gând bun. * Colegul, actorul George Mihăiță, joi, 7 mai 2015, la Iași Poate că unii dintre voi ați citit acea carte, dar eu am trăit-o. Poate că am trăit și ceea ce nu s-a scris. Vladimir mi-a arătat dintotdeauna o prietenie, căruia i-am înapoiat-o cu iubire. E pentru prima dată când declar public că îl consider pe Vladimir, fratele meu. Consider că, “Reconstituirea” ne-a legat pe viață, prin ceea ce a devenit ea, noi, pentru cinematografia română, dar mai ales că am împărțit mai mereu cabina la teatru la comedie. El este el. Își cunoaște valoarea. Este pariul său cu el și cu noi. E mereu așa. E cuceritor. Tot ceea ce spune are haz,uneori mă mir cum de nu am eu hazul pe care îl deține el. Această carte e ca și cum cunoașteți pe cineva, pe care credeți că îl cunoașteți, de foarte mult timp. * Bunicul din partea tatălui a fost un bărbat senzațional, și o spun cu îndrituită mândrie. Din păcate, a murit destul de tânăr, la șaizeci și doi de ani. A fost inginer de drumuri și poduri, roșcat la fel ca mine, de fapt, eu roșcat ca el, iar bunica Rozalia considera că îi semăn întru totul. Sunt convins că pentru ea el trăia prin mine, că privindu-mă îl vedea pe el. Am fost nepotul ei preferat, iubirea ei, văzând în mine replica perfectă a soțului dispărut, cu care trăise o frumoasă poveste de dragoste și de viață. Da, se pare că îl moștenesc nu numai ca structură fizică, dar am și multe dintre apucăturile lui, inclusiv plăcerea de a savura un pahar de vin bun în compania prietenilor. Bunicul, băiat de preot, provenea dintr-o familie cu unsprezece copii. Preotul, foarte iubit în Udești, avea 1,95 metri, iar soția lui, coana preoteasa, avea 2,05 metri. Cred că nu întâmplător eu am un băiat de 2,05 metri și o fată de 1,86! Codul genetic se pare că și-a spus cuvântul. Bunicul a murit în 1949. Bunica nu mi-a povestit niciodată de suferința lui, se pare că a făcut un cancer stomacal. În suferința lui, singurul pe care-l dorea lângă el eram eu, un copil de doi ani. Mă lua în brațe și mă ținea lângă el în pat – deja nu se mai ridica din pat –, iar eu mă jucam fericit. Prezența mea acolo se pare că îi făcea bine. Mult mai târziu, după ce am picat la Facultatea de Geologie, m-am angajat la Serviciul de drumuri și poduri ca simplu picher, treaba mea fiind să semnalez starea drumurilor care legau Suceava de satele din jurul ei. Inginerul șef, care era prieten cu tata, mi-a arătat la un moment dat niște planuri de drumuri și poduri semnate toate de Nicolae Găitan, Moș Nicolae, cum îi spunea bunica, și am avut un sentiment de mândrie pe care mi-l amintesc și acum foarte bine. Nu era zi și seară în care bunica să nu vorbească despre acest om care a creat tot timpul vâlvă în jurul lui și pe care mi l-am imaginat deseori făcând subiectul unui film în regia lui Dan Pița sau Mircea Veroiu. Defect profesional, veți zice, și ați avea dreptate. Impregnat de poveștile bunicii în copilărie, apoi de multele scenarii pe care le-am citit și al căror protagonist am și fost ulterior, văd totul filmic. Întotdeauna povestirile se terminau cu bunica plângând și cu mine adormind auzind=o, ca prin vis, strigându=mă, încet, de câteva ori: "Duțule!", să vadă dacă am adormit, terminând cu " Noapte bună, puiule!". Erau rasfaturile noastre.. * Vladimir Găitan (Nu vreau să fiu doar un „prototip”) în revista Cinema nr. 3, martie 1979M-am întrebat deseori de ce peste 90% din colegii mei, în răspunsurile lor la clasica intrebare: — Ce preferaţi, teatrul sau filmul? spun: — Teatrul. Sigur că explicaţia principală consta în continuitatea încărcăturii dramatice, în gradaţia firească pe care numai un spectacol de teatru ţi-o poate oferi. Îindrăznesc însa să găsesc încă un motiv pe care eu, perso?nal, îl simt şi îl trăiesc: varietatea mare a personajelor din dramaturgia contempo?rană şi universală, profunzimea şi diversi?tatea caracterelor fac din rolul întâlnit în teatru cea mai spectaculoasă întrecere cu tine însuţi, pentru a te contopi cu rolul.Din nefericire, scenariile noastre, în ma?rea lor majoritate, păcătuiesc prin falsitatea caracterelor, a dialogurilor, care sună ne?firesc, a idealizării personajelor principate.Mi-am dorit mult personaje cu caractere complexe, cu furii şi cu blândeţi, cu linişti adânci şi răbufniri violente. Teatrul mi le-a oferit şi mi le oferă în continuare. În film, în afară de câteva întâlniri fericite, aştept încă acest personaj pe care noi, actorii, ni-I dorim viu, cu o scriitură a replicii firească, cu tăceri care să exprime mai mult decât dialogul înghesuit în grabă, în spaţiu mic, fără timp de încărcare. Schematismul personajelor întâlnite de mine, asemănarea lor şi uneori chiar a si?tuaţiilor au făcut din personajele întruchi?pate de mine «băiatul bun». Or nu ăsta este idealul meu. Eu cred şi simt că pot mai mult. Am mun?cit de multe ori la dialogurile încredinţate spre filmare, am operat modificări, cu sau fără asentimentul scenaristului, cu dorinţa de a face mai credibil, mai firesc, dialogul acelor personaje. Este munca actorului cu regizorul, în dorinţa lor sinceră de a face cât mai viabilă scena şi scenariul respectiv. Sigur că pot fi întrebat, de ce accept aceste personaje, care au început să se asemene între ele. Explicaţii sunt multe, dar cea mai importantă este dorinţa de a munci, de a filma. Filmul este ca un meci greu, în care, dacă intri fără antrenament clachezi repede. Ideal ar fi ca fiecare scenarist în parte să-şi aibă dialoghistul său, adică să se reinventeze o meserie, care există şi pe care majoritatea cinematografiilor o ţin la mare preţ. Să încerce să-şi diversifice personajele, să nu mai vedem acelaşi director adjunct, acelaşi inginer repartizat în producţie bun şi fără defecte, aceleaşi poveşti de dragoste condiţionale, aceleaşi conflicte minore. Dacă măcar aceste deziderate vor fi îndeplinite, cred în saltul calitativ al filmului românesc.** https://www.youtube.com/watch?v=4gQS...k-zQOOBSeubiGU

09 Feb 2021, 21:52	#50
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	Matéi Visniec : 65 de aniCaragiale e de vină; Împliniți astăzi, ianuarie 2021 vineri 29: "Despre cele trei surse ale iubirii mele pentru teatru" = Când şi cum m-am îndrăgostit de teatru Mi-am pus târziu această întrebare, la cinci decenii după producerea ireparabilului. Şi probabil că era necesară această trecere temeinică a timpului pentru ca răspunsurile să ţâşnească din memoria mea afectivă cu o mare claritate. Nimic nu mă predestinase, în micul meu oraş natal din nordul României, Rădăuţi, pentru o carieră de dramaturg. În familie nu am avut nici actori şi nici regizori, deşi mama era educatoare şi la sfârşitul fiecărui an monta un spectacol cu copiii. Spectacolele de teatru erau rare pe scena Casei de cultură din Rădăuţi şi nu-mi amintesc să mă fi marcat puternic vreo astfel de prestaţie în anii copilăriei şi ai adolescenţei. Mult mai interesante mi se păreau, la vârsta când învăţam să scriu şi să citesc, micile pastile radiofonice difuzate seară de seară de Radio România. Emisiunea se numea Bună seara, copii! şi consta într-o poveste destinată celor mici, înainte de culcare, spusă cu măiestrie de un actor. Primul meu şoc vizual cu ceea ce aş putea numi un spectacol s-a produs de fapt în satul bunicilor mei dinspre mamă, Horodnic, unde mergeam foarte des şi unde îmi petreceam practic toate vacanţele. Acolo am descoperit ceea ce pot spune acum că a fost prima sursă a interesului meu pentru spectacolul viu : tradiţiile populare, ritualurile şi ceremoniile care marcau fie anumite momente din viaţa oamenilor, fie anumite momente ale anului. Nunţile, botezurile, înmormântările, hramurile, sărbătorile religioase (Paştele şi Crăciunul), ritualurile de Anul Nou au fost pentru mine tot atâtea întâlniri cu miracolul. Asistam uluit şi emoţionat la ceva ce avea în acelaşi timp caracter festiv şi sacru, ceva ce ieşea din normalitate, deşi actorii erau oamenii normali pe care îi cunoşteam atât de bine, uneori chiar verii şi verişoarele mele, unchii şi mătuşile mele. Prin ce talent ascuns se transformau surorile mamei din ţărănci obosite în nişte zeiţe luminoase, capabile să cânte şi să danseze sau să recite lungi poeme având înţelesuri misterioase? Acea transformare totală a oamenilor, în zilele de sărbătoare, sau cu ocazia unor ceremonii (fie ele vesele, fie ele triste) din viaţa familiei sau a satului, a fost pentru mine o sursă inepuizabilă de mirare. În memoria mea au rămas încrustate nenumărate episoade de acest gen. De exemplu, înmormântarea unui unchi, mort tânăr, la numai 20 de ani. Cum moartea îl secerase flăcău, tradiţia cerea să fie însoţit pe ultimul drum de o mireasă, aşa că una din fetele satului şi-a asumat rolul respectiv "Lumea satului", aşa cum am cunoscut-o eu în Bucovina în anii 60 ai secolului trecut, în ciuda dezastrului adus de agricultura socialistă, menţinea încă o legătură strânsă cu ceva ancestral având gust de eternitate. Aşa am avut revelaţia că în acea lume de ţărani striviţi de istorie exista o ordine cosmică. Mai precis, fiecare moment al vieţii şi al anului trebuia punctat de un ritual. Între cosmos şi haos există deci această diferenţă: nimic din ce se întâmplă într-o lume organizată (cosmos) nu este lipsit de sens. Iar când o comunitate îşi uită ritualurile şi se îndepărtează de rădăcini începe dezordinea (haosul). Teatrul, mai târziu, mi s-a părut a fi o căutare uneori tonică şi alteori disperată a ritualurilor pierdute sau uitate, a ceremoniilor care dau sens momentelor nodale ale vieţii. O a doua sursă a iubirii mele pentru teatru a fost circul. Mai precis, circul care venea cam o dată pe an la Rădăuţi. Când caravanele cu artişti, cu clovni şi cu animale dresate intrau în oraş se întâmpla ceva miraculos (recurg din nou la acest cuvânt): miracolul intra şi el în urbea mea predestinată parcă ritmului monoton. Circul aducea cu el culori vii, sunete insolite, mirosuri speciale. Brusc viaţa oraşului era perturbată, se producea un fel de descărcare electrică în aer, toată lumea se înghesuia sub cupola de pânză a circului pentru a asista la o ceremonie excentrică, la un moment de emoţie pură, de excitaţie vizuală şi senzorială maximă. Pentru mine clovnii erau personajele cele mai fabuloase, ei îmi furnizau cele mai profunde mirări. Virtuozitatea trapeziştilor şi a călăreţilor mi se părea mai puţin interesantă decât vânzoleala clovnilor şi numerele lor sistematic ratate. Hazul poetic şi în acelaşi timp grotesc al clovnului avea semnificaţia unei invitaţii la nebunie colectivă, la ruperea legăturilor cu banalitatea, cu normalitatea. Atunci cred că am început să înţeleg un lucru esenţial, şi anume că artistul este prin natura sa un perturbator profesionist de normalitate, de comoditate, de dogme, de prejudecăţi. Timp de trei sau patru zile, cât poposea circul în oraş, în sufletul fiecărui om se deschidea parcă o fereastră spre altceva, spre fantezie şi insolenţă. Fiecărui spectator i se oferea o posibilitate de evadare, atât din monotonia vieţii sale personale, cât şi din carcasa societăţii totalitare. Ceva subversiv, dar imposibil de cenzurat se ascundea în spectacolul artiştilor de circ, ceva mai puternic decât orice formă de dictatură sau decât orice precept religios. Întotdeauna i-am iubit pe clovni pentru misiunea lor de perturbatori ai ordinii publice A treia sursă a fascinaţiei mele pentru teatru a fost Caragiale. Dar nu piesele lui Caragiale m-au marcat în primul rând. Târziu, când eram student la Bucureşti, am văzut pentru prima dată piesele sale bine montate. Caragiale mi-a deschis gustul pentru lectură datorită momentelor şi schiţelor sale. Ele sunt primele texte literare de care m-am îndrăgostit, care mi-au plăcut în mod visceral. Le-am citit şi recitit cu pasiune, savoarea lor m-a făcut apoi să încep să scriu şi eu. Momentele şi schiţele lui Caragiale se citeau uşor, nu păreau deloc sofisticate, mă făceau să râd, dar mai ales le vizualizam imediat. Arta dialogului la Caragiale este desăvârşită în momentele şi schiţele sale, ca şi arta replicii în piesele de teatru. Ceea ce Caragiale reuşea cu un talent de prestidigitator era să mă facă să-mi imaginez, imediat, după doar un scurt schimb de cuvinte, personajele respective. Secretul său de fabricaţie literară m-a tulburat de la bun început: paginile sale însemnau o foarte mare economie de mijloace, dar produceau efecte emoţionale gigantice. Doar câteva vorbe pronunţate şi din ele emana imediat portretul moral al personajului, deveneau evidente contradicţiile sale, nimicnicia sa, perfidia sau ridicolul său. Primul contact cu ceea ce am numit mai târziu dimensiunea absurdă a limbajului a fost atunci când am citit Căldură mare Repetiţiile (cu subtilităţile lor), fumurile mentale ale personajelor captate de cuvinte spuse anapoda sau extrem de preţioase, alte şi alte piruete stilistice din arsenalul caragialian m-au incitat să mă joc la rândul meu cu cuvintele, să le extrag din alveolele manualelor pentru a le plasa în noi contexte. Caragiale capta comedia vieţii şi spectacolul banalităţii cotidiene, dar îmi dădea şi o lecţie de cum trebuie observată societatea cu ticurile ei, cu caraghiozlâcurile ei, cu frustrările ei. Caragiale a fost primul meu maestru în sens literar, de la el cred că mi se trage totul în ceea ce priveşte teatrul ca gen literar. Din acest motiv am decis să-i aduc un omagiu scriind la rândul meu o serie de momente şi schiţe. Ele sunt o dublă invitaţie, la lectură şi la scenă. Cititorul îşi poate imagina din fotoliu cum ar funcţiona aceste texte pe scenă. Regizorul are libertatea să le combine cum simte el de cuviinţă, să le reorganizeze cum i se pare mai interesant. În prozele sale scurte, uneori având caracterul unor fulguraţii textuale, Caragiale se joacă însă şi cu ceea ce rămâne nespus, cu situaţii vagi sau cu caractere lăsate în suspensie. Este principalul motiv pentru care ultima secțiune a acestui volum se numește teatru vag. Personal n-am inventat nimic, Caragiale e de vină.Despre tandrețe. Teatru vag, Matei Vişniec, Ed. Humanitas 2019.

23 Jul 2021, 12:32	#51
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	<<Un țigănuș de vreo zece ani se apropie de mine în târg la Bolintin: Nu ești dumneata artistul ăla care a jucat în filmele alea?>> (pe scenă până la 97 = record GWR consemnat)??* Radu Beligan = 5 ani, decedat = 2016 iulie 20 :Iubesc teatrul, care este arta de a povesti opozitiile. Teatrul te învață să-l cunosti și să-l iubești pe celălalt. -<<"Între acte">>-Venise spre lumea artei puțin intimidat, dar hotărât să‑și facă drum. Nu era un naiv. Știa că un actor trebuie să pândească întâmplarea care să‑i dea rolul, regizorul care „să creadă în el“, cronicarul care să‑l semnaleze. Tot așa cum știa că scriitorul se desăvârșește în colaborarea dintre talentul său și timp, că soarta manuscrisului lui depinde de atenția unui redactor, de bunăvoința unui șef de secție, de capriciile unui director de editură, de „luminile criticii“. Presupunea că nu‑i va fi lesne să se afirme nici în teatru, nici în literatură, și că va avea de întâmpinat multe dificultăți. Dar nu bănuia că va avea de luptat cu un front de adversități și că, pe măsură ce va depăși obstacolele, ostilitatea va crește. Își închipuise, desigur, că o vocație suscită rivalități și provoacă dușmănii. Păstra însă iluzia că, de vreme ce avusese succes pe scenă și cronica dramatică îl menționase elogios, de vreme ce cartea lui se tipărise și fusese consemnată cu interes, lucrurile vor merge mai ușor. A înțeles iute că se înșelase. A înțeles rapid că alta era calea reușitei. Nu avea niciun rost să încerce să intre pe poarta cea mare. Era infinit mai ușor de pătruns pe ușa de serviciu, adică să facă scandal, să revendice, aliindu‑se cu unul dintre clanuri și devenind „mardeiașul de serviciu“. A învățat vertiginos alfabetul lucrurilor ; producea teamă și forța prețuirea. Curând după aceea a devenit un „nume“ și s‑a integrat perfect în profesiune. Acum avea un grup care să‑l susțină și să‑l apere, să‑l impună. Numai că în acel cerc restrâns, în care întâlnea aceiași oameni, aceleași idei, aceleași obiceiuri și aceleași manii, preocupat să câștige mai curând în lupta cu ceilalți decât cu sine, puterea sa de creație a început să se stingă ca o flacără prost aprinsă, iar darurile lui, să se atrofieze. La bilanțurile de fine de an era, de regulă, citat, apărea la televiziune, i se editaseră cărțile ; făcea filme. În secret, îl mâna însă o nemulțumire, căci pe sine însuși nu se putea minți : intrase în aristocrația puterii, dar nu și în cea a harului, câștigase autoritate, dar își pierduse talentul. Nu‑l acuz și nu‑l condamn ; pentru rechizitoriu contez pe ceilalți, pentru pedeapsă – pe propriile lui ranchiune. * <Leonce și Lena>, spectacolul lui Ciulei, m‑a încântat. Încă o dată se reliefează personalitatea unui om de teatru dăruit cu mari și multe însușiri. Atât de diverse sunt harurile lui, încât ele se concurează în înfăptuiri care nu‑s poate mereu echilibrate și armonioase, dar sunt totdeauna îndrăznețe și originale. O inteligență artistică guvernată de demonul semnificațiilor și de insomnia imaginilor expresive retranscrie piesa lui Büchner cu o vigoare fără măsură comună. Vigoarea unui tablou în care ideile au o plasticitate de neuitat. În "Leonce" și "Lena" ne aflăm într‑o lume de mici state în care fiecare căpetenie e un tiran absolut, înconjurat de paraziți (dominând peste milioane de inși extorcați de puterea lor de muncă, îndepărtați de la orice formă de viață a cugetului), ne aflăm într‑un univers de crime și de trufii degringolând în arbitrar, ticăloșie și disoluție și în care (pe spinarea celor abrutizați moral și material) puternicii zilei iau în discuție – abstract și van – structura, substanța și compoziția metafizică a omului. Această lume e văzută în toate nimicniciile și doliurile ei. Despoți și marionete mânuiți de un mecanism pe care‑și închipuie că‑l controlează – dar ai căror bufoni sunt în realitate –, sunt dispuși după legile unei geometrii a dictatului și obedienței care depersonalizează și nivelează existența, reducând‑o la aparențe și la zadarnica ei teatralitate. Am scris că în spectacolul lui Ciulei lumea e văzută, fiindcă prin privire înțelegem grotescul și abjecția fundamentelor ei. Ochiul sarcastic al regizorului se ferește însă să evidențieze numai consecințele nefaste ale autorității arbitrare în alianță cu stupiditatea feroce ; el reține, chiar dacă batjocoritor, și melancoliile invincibile ale conștiinței, dezaxările și revoltele ei instinctive și de atâtea ori dinainte pierdute. * Există opere care deșteaptă în rândurile unor oameni de artă, încă înainte de apariția lor, un val de entuziasm, și pe care scriitori, regizori sau critici se grăbesc să le aplaude susținându‑le și promovându‑le cu o nobilă pasiune. Și există alte spectacole, volume, expoziții întâmpinate cu o tăcere compactă, ori respinse cu un expedient de politețe când nu sunt de‑a dreptul ținta unor atacuri succesive. Sunt reacțiile vii, pătimașe ale conștiinței estetice, și vă întrebați, desigur, de ce m‑a cuprins dintr‑odată dorul de a rosti cele mai brutale banalități. Dacă o să vă răspund că mie unuia adeseori această unanimitate de cuget și simțire a unei tabere mi se pare din cale‑afară de suspectă, dacă o să vă mărturisesc că mă intrigă siguranța cu care sunt identificate personalitățile și legitimate imposturile, ca și promptitudinea diagnosticului critic, o să surâdeți. Dumneavoastră nu mai sunteți de mult atât de candizi.(..) Numai că instinctele despotice ale unora dintre oamenii de artă și literatură care dirijează cursul acțiunilor la bursa valorilor, prin însuși faptul că răspund de un teatru, de o revistă, de o editură, au devenit peste măsură de aprige, iar cei ce refuză să se înregimenteze într‑o „tabără“ sau alta riscă să fie victimele unor răzbunări. Numai că jocul intelectual e amenințat cu măsluirea, că e tot mai puțin loc pentru cei ce refuză să aparțină unui grup și‑și iubesc condiția de „civili“. Pentru acești „civili“ pledez. Și nu sunt unicul care o face. Și nu sunt singurul care așează infinit mai prejos trofeele ce se pot smulge într‑o bătălie pseudo‑artistică decât pe cele ce se pot cuceri față în față cu tine, la masa de lucru sau pe scenă. Alături de mine se află, desigur, atâția alții pentru care arta e un mod de a fi, nu de a avea. * (Majoritatea zdrobitoare a oamenilor nu au parte de marile recompense - Premiul Nobel, Premiul Oscar, medalia Olimpică de aur etc. -, dar micile plăceri ale vieții sunt la îndemâna tuturor. O bătaie prietenească pe umăr, un sărut pe obraz, prinderea unui crap de două kilograme, o lună plină, un loc liber ca să‑ți parchezi mașina, un foc care arde în vatră, o masă bună, un apus de soare magnific. <<<<În artă, ca și în știință, anacronismul sfârșește prin a fi pedepsit.>> Nu vă încăpățânați să cuceriți marile premii. Mulțumiți‑vă cu bucuriile mărunte. Ele există pentru fiecare dintre noi. Din plin.)

29 Jul 2021, 00:51	#52
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	??126 de ani;<<„Teatrul trebuie să fie poate nu o tribună, dar în orice caz un loc din care să se poată învăţa ceva. Să fie dominat de o credinţă şi să stea la baza unei credinţe. Altfel, se înjoseşte, îşi murdăreşte numele.">> ?? Victor Ion Popa <<Arta nu este un lux, nu mai aparţine celor puţini - ci e dreptul tuturor - o şcoală de suflete formate - o hrană necesară ca aerul şi lumina. Arta, acest fum ușuratic și frumos al trăirii, durează peste veacuri și e singura carte de vizită pe care o poate depune un neam la poarta veșniciei.>>; comandant de pluton in luptele de la Marasesti si Oituz, scrie "Gândirea năpraznică" și "A fost odată un război", hăruit om de teatru - ,,Locuia, fiind director, într-un mare şi vechi bloc al teatrului, în care erau găzduiţi aproape toţi actorii. Lîngă cele două camere ocupate de el, se aflau atelierul teatrului şi magazia de decoruri. Nopţile, Victor Ion Popa şi le petrecea în acest atelier. Trimitea lucrătorii la culcare, iar el..ce credeţi că făcea ? Făcea pe tîmplarul, pe dulgherul, pe tapiţerul...Era, în acelaşi timp, croitor şi zugrav. Era de toate. Ştia să întindă şi tapete. Numai cizme pentru costume nu mi-aduc aminte să-l fi văzut cusînd.“;V.I,Popa recunoștea - "Eu am muncit mereu, și niciodată n=am știut ce e vacanța." Eugen Lovinescu :Dl Popa - un admirabil caricaturist, desenator si creator de statuete expresive. Puțini știu că dl.Popa a debutat prin a fi actor si ca e uneori și poet. Mai rămânea să găsim în acest tânăr atat de dotat și un autor dramatic. Premiată anul trecut (piesa Ciuta, 1922), de critica dramatică a zilelor noastre (premiul Societatii criticilor), Ciuta a vazut lumina rampei anul acesta, nu numai in concertul de elogii al presei cotidiene, dar și la adăpostul unei remarcabile favori publice.; V.I.Popa primește Marele premiu Caragiale. * "Valerim și Valer-Doamne", 1933 - "Capodopera epică a lui Victor Ioan Popa, un admirabil roman țărănesc și polițist, amintind, dar nu intr-un spirit de imitație de Baltagul domnului M.Sadoveanu" - reține Șerban Cioculescu. * Urgia lui Dumnezeu n-o tămăduieşte gura oamenilor", acesta i-a fost gîndul, tot timpul procesului. Căci, în cugetul lui Manlache, toată întîmplarea grozavă n-a fost decît o pedeapsă binemeritată, pentru nişte păcate pe care nu şi le ştia, ori nu voia să ie ştie. Şi astfel, uriaşul acesta cu pumnii de fier s-a dus la ocnă blînd ca un copil, fără să crîcnească împotriva urgiei ori a greului de muncă de acolo, cum nu crîcnise împotriva vrerii lui Dumnezeu. Ceea ce ştia numai el singur era de ajuns să îndreptăţească şi nefericirea, şi osînda. Avusese toată viaţa porniri sîngeroase. îl împiedica de Ia înfăptuire doar frica altora în faţa pumnului şi furiei lui. De aceea cînd ucisul a scos cuţitul din teacă, Manlache a gemut ca o fiară bucuroasă. În sfîrşit avea protivnic, aşa cum îi dorise inima. îl avea şi nu I-a scăpat. A trăsnit o singură dată cu săcurea şi I-a făcut zdreanţă roşie, cursă la pămînt, fără nici o părere de rău. Dar nu s-a ştiut niciodată că lovitura a fost trasă cu colţul muchii, iar nu cu ascuţişul, cum a spus uşuratecul raport legist, cum nu s-a ştiut nici că ucisul fusese, înainte vreme, ibovnicul nevestei lui Manlache. * La început, domnul Elefterescu - fercheşul judecător din Tecuci, căruia procurorul îi dăduse ră?vaşele, ca unul ce instruia afacerea toată - a bănuit că scrisorile sînt ticluite chiar de Manlache Pleşa, de prin locurile pe unde o fi fost el ascuns, ca să deruteze cumva cercetările sau convingerile anchetatorilor. Dar prietenul dumisale, domnul Virgil Predescu, profesor la gimnaziu şi om cu porniri scriitoriceşti, interesat de legenda lui Manlache, de care auzise multă vreme vorbindu-se, i-a cerut să-i dea voie, într-o zi, să vadă dosarul crimei. Pe domnia-sa îl interesase repeţirea sistemului de ucis, adică stă?ruinţa lui Manlache în uciderea cu muchea săcurii şi nu cu ascuţişul ei - cum era firesc. Asta îi sugerase lui Virgil Predescu o dramă, pe care voia s-o intituleze : Muchea de secure sau Muchea securii - forma definitivă nu era încă dată. Judecătorul i-a întins dosarul, zîmbind pe sub mustaţă de ingenuitatea prietenului său. Pentru un magistrat ca el, cazul Manlache era simplu şi la fel cu toate cazurile de criminali recidivişti. Aceasta, cu atît mai mult, cu cît descripţia fizică a lui Manlache semăna în chip desăvîrşit cu unul din tipurile descrise de Lombroso în cartea lui nemuritoare. Spiritului real al magistratului avea deci motiv întemeiat să i se pară comică încercarea lui Predescu, care ţinea morţiş să scoată un personaj literar dintr-un ucigaş banal şi etichetat. - Ia seama, magistre, să nu faci una din acele groaznice greşeli judiciare care osîndesc pe veşnicie judecătorul şi dau slavă osînditului..a încheiat Virgil Predescu, bătîndu-l pe umeri. Eu sînt fericit că mi s-a deschis perspectiva asta, fiindcă, din punct de vedere literar, e o lovitură neaşteptată. Dar tu, bagă de seamă să nu cazi singur victimă, făcînd o victimă nevinovată. Omul tău, după dosar, îmi aminteşte prea mult pe Valjean al lui Victor Hugo. Ofiţerul îl aştepta să cadă. Zadarnic. Nici nu se clintea. A tras încă o dată, ca în lemn. Manlache a încleştat dinţii şi a scrîşnit cu barba înfiptă în piept :— Aşa ! Aici !...Trage ! Ca o maşină, acela a tras iarăşi. Atunci uriaşul a pornit spre el, cu paşi rari şi grei — sub care tremura pămîntul.— Trage !...Degetul ofiţerului a tresărit pe trăgaci, ca la poruncă. Focul a pornit...Iar Manlache venea, venea, venea, crescînd nesfîrşit, ca o iazmă, în ochii înceţoşaţi de prăpădul groazei. Paralizat, ofiţerul a scăpat revolverul, mîinile au bălăbănit de două ori în gol, s-au frînt fulgerate de dambla, genunchi iau scăpătat... Mîna lui Manlache era ca un ştreang. Un zvîcnet, un sughiţ scurt l-a întins pe spate şi a rămas aşa, acolo, cu ochii deschişi mari spre cer, cu Firicel alături...în zece lacuri de sînge, ca un butoi de spaimă, din care ţîşneşte viaţa prin zece vrăni deodată..— De ce ai făcut asta, Manlache ? Dar uriaşul nu mai auzea. Manlache se stingea încet şi fericit, zîmbind cu ochii turburi şi buni, care nu mai desluşeau nimic dincolo de ei, unor vedenii liniştite şi blajine, ce-i purtau sufletul undeva, în sus, sprea ceaţa cerului încruntat. * ((Dar în pîcla domoală din el, acolo unde mai licărea pîlpîirea unei flăcări de lumină, un copilaş cu picioruşe subţiri cînta neauzit din buze fragede, cu ochii prinşi pe lacrima de argint, rourată în mînuţa cît o frunză de grîuşor. Iar cîntecul acela, ca şi cînd ar fi fost cel din urmă paznic al vieţii, ieşea strop cu strop din gura lui, mai rar, tot mai rar, mai încet, tot mai încet, şi se ridica plutind uşor, undeva, înspre înaltul cerului, după Vasîle. după Rusanda, după Firicel şi după roată osînda din viaţa chinuită a lui Manlache Pleşa. Şi aşa, şedea acolo, într-o linişte mare, mîngua spinarea frîntă a lui Firicel, samănă tuturor zilelor lui, şi murea şoptind încet, să n-audă decît lumea mai bună spre care se ducea : „După dealul... Velerim şi... Şi cu poarta...de...tă-mi-ie... ...Doamne...") *** ??Victor Ioan Popa :<Take, Ianke și Cadâr>Vezi înaintea ochilor un şir de case ca şi cum le-ai privi din stradă. Sînt acolo trei prăvălii modeste, de tîrguşor provincial. Întîia este a lui Take, a doua este a lui Ianke şi cea din urmă şi micuţă de tot a lui Cadîr. Casa lui Take şi a lui Ianke sînt construite absolut la fel, numai ca sînt cu totul altfel zugrăvite. De pildă, zidurile casei lui Take sînt roşii, iar tabla de pe acoperiş albă, pe cînd casa lui Ianke are zidurile albastre şi tabla de pe acoperiş roşie. Firma lui Take, pe care-i scris doar: „La Take” e neagră cu litere galbene, iar a lui Ianke e galbenă cu litere negre. Casuţa micuţă a lui Cadîr şi firma lui au luat de la fiecare cîte o culoare. Aşa de pildă zidurile sînt roşii, tabla neagră, firma galbenă cu litere albe. Take şi Ianke ţin mărfuri la fel, coloniale, un pic de fierărie şi mărunţişuri de marchitănie. Numai Cadîr are specialitatea naţiei lui: cafea, rahat şi tot felul de dulciuri. E vreme de vară. Toate cele trei prăvălii au perdele în faţa, cît ţine micul trotuar provincial – fireşte şi ele deosebit colorate. E cald şi zăpuşeală. Ghiceşti apropierea serii - dar vipia nămezii s-a prelungit pînă aici. Poate să fie ora cinci. Uliţa e pustie şi nu se aude decît foarte departe - undeva - cîntecul trist al unei flaşnete. Toţi trei negustorii, uşor si comod îmbrăcaţi de vară, dormitează pe scaune înadins puse în faţă, fiecare la prăvălia lui.*

02 Aug 2021, 11:55	#53
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	??* 69 de ani, Horatiu Malaele (1952 august ziua întâi):Cu toată scormoneala lui filosofico = religioasă, cu toată cercetarea lui speculativă și râvna lui dialectică, după atâtea și atâtea milioane de ani, omul nu a fost în stare să dea un răspuns clar în ceea ce privește scopul lui pe pământ. Și, dacă îmi permiteți excesul, nici pe alte pământuri. Nu a fost în stare sau nu a sosit timpul. Până una = alta, viața omului este măsurată doar de câteva acte administrative și de câteva amintiri subiective. Atât. Când apusul îi face umbră tot mai lungă și viața începe să aparțină imprevizibilului, omul se apucă, din tainice motive, să lase cui va dori, mărturii ale trecerii lui. ( Horațiu Mălăele, volumul "Tahomir", All, 2020). * Pamflet :”A fi sau a nu fi...Aceasta e intrebarea. Primul om care a fost abilitat să răspundă a fost Hamlet...nefericitul prinț al Danemarcei, nefericit, nefericit...dar Print, putea să răspundă orice, sau să nu răspundă, deloc, avea acoperire. Ce tărăboi ..s-a făcut cu acest “A fi, sau, a nu fi” până când, omenirea a fost tulburată de o altă întrebare: “Mă iubeste / Nu mă iubește" , întrebare care a decimat imense culturi ...de margarete. Și, ajungem astfel la cea de-a treia întrebare, și mai adâncă...și mai tulburatoare...și mai ..și ..“A lua...sau a nu.. lua” ..A lua ce? ...A lua .. ce se ia : în turcește ciubuc, în franceză purboar (pour boire), în germană Şperţ, în rusă, Davai minia,...în limba elevată ...Șpagă ..popular, simte-te cu ceva, sau.. Bagă Mare.“ A lua...sau a nu.. lua”. A lua = înseamnă vilă, opt camere, piscină, casă de vacanță, apă caldă, apă rece. A nu lua = apartament la bloc, două camere, baie,...la cadă, apa caldă, apa rece, vara caldă, iarna rece :. A lua = autoturism, ultimul tip, mereu alte fete, cu parfum “Madam" Rocha”. A nu lua = autobuz, lângă tine mereu aceeasi ...aceeasi, cu parfum..”Madam" Aragaz”. A lua = baruri, chefuri, noapte de noapte, mereu alt pat, când să mai dormi?, A nu lua = seară de seară la televizor, mereu în patul tău, cum să mai dormi? A lua = covoare scumpe, persane, nu se aude când vii, ...nici cu cine...vii. A nu lua = linoleum, se aude fiecare pas, ..Iar ai venit la ora asta stricatule...?!!. A lua = ţi se organizează un flagrant, te filmează, te dă pe micul ecran, și nici măcar fotogenic nu ești. A nu lua = liniște,, serviciul tau....munca ta...spaga ta ..na, că tot aici am ajuns“. A lua sau a nu ..lua” ..mare încurcătură; nenorocit a mai fost și Hamlet ăsta, si-a luat el intrebarea cea mai ușoară, aia cu “A fi sau a nu fi”, și ne-a lasat nouă pe asta mai grea “A lua, sau a nu lua”.. Vă multumesc! * Volumul biografic, "Rătăciri", Ed. Allfa, 2012Și copilăria..Și satul...Cu casa de la ţară casa tatălui meu, casa Tehomirului meu, care‐si trăgea numele după un copil de‐al lui Basarab îngropat în picioare- după cum spunea neica Ionel, ruda noastră majestuoasă din Capitală. Tehomirul meu cald şi nostalgic, cu oameni săraci dar gospodari, guralivi şi beţivi, olteni adevăraţi dintre dealurile ce despart Gorjul de Mehedinți, oltenii mândri ai fratelui Minulescu : sunt cel din urma strop de vin din rustica ulcică de pământ pe care l-au sorbit la rând cinci generații de olteni, cei mai de seama podgoreni dintre moșneni și orășeni ... Cu moșu Lică, tata lu’ tata, cel care ne spunea povesti caraghioase, numai de el ştiute, rupte din noaptea care‐i furase prematur vederea, iar noi ne tăvăleam de râs printre porcii lui coloraţi care mergeau pe biciclete, şi dovlecii lui uriaşi plini de broaşte ce cântau la muzicuţa ca Vasilică - chioru’ din capu’ satului...Cu mama Domnica, mama lu’ tata, cea care ne spăla în copaie cu leşie ca pe cămăşi, şi care îl luase pe moşu’ pentru că într‐o noapte, pe când era şi ea tânără, frumoasă şi de măritat, îi apăruse în vis, în cojoc oieresc, însuşi Dumnezeu, care i‐a zis „du‐te după Lică al lu’ Mălăele“ şi ea s‐a dus. Cu mama Bănicoanea, străbunica mea dinspre mama, care bea ţuică povestind şi chiuind pe luncile Tehomirului, şi care a murit pe la nouăzeci şi ceva de ani pentru că n‐a mai vrut ea să trăiască..Cu mama Nicu, mama lu’ mama, cea muncitoare, caldă şi blândă ca un cozonac oltenesc...Cu moşu’ Hoară, tata lu’ mama, înalt şi umflat în piept, chiaburul satului, care nu s‐a dat cu comuniştii nici d’al dracu’, îndurând mai degrabă umilinţa de a merge unsprezece kilometri la o fabrică unde era portar, decât să fie slugă la <ăștia care mi-au furat pământul și casa.>. Cu mutu" satului, făcătorul de case. Cu Floarea, cea frumoasă și bogată"n trunchi. Cu nedeile satelor, unde mâncam colaci sfintiti, caltabosi, sugiuc, turtă dulce, dar mai ales înghețată colorată de la țigani. Cu mine, care mă țineam de mâna copilăriei, alergând încolo și încoace, fără nicio treabă. Copilăria = Cadoul ce ni=l face Viața pentru ce vom avea de îndurat. * ("Trecerea") :Băiatul, după câteva ore de aşteptare, rămăsese abătut în faţa şcolii ţintuite în lacăte grele. Din spatele unui geam străjuit de grilajul îmbătrânit, mută şi parcă sufocată, îi făcea semne disperate Copilăria. De atâta aşteptare, unui creion din penar începură să‑i dea primii muguri. Resemnarea făcu loc oboselii şi se ghemui pe pavajul rece din faţa puşcăriei micului său trecut. Adormi. Un vis confuz şi trist îl însoţi o vreme. Se trezi senin şi împăcat, iluminat de gândul că nimic din ceea ce se petrecuse nu avea să se mai întâmple. Scuipă în palme, îşi aprinse prima ţigară din scurta lui viaţă, trase şapca pe ochi, traversă strada cu paşi mari şi, fără să bată, intră hotărât pe o uşă înaltă şi grea. Deasupra, pe o firmă obosită şi cu vopseaua spartă, se putea citi cu relativă uşurinţă: <<„Viaţa – Societate pe acţiuni>> * Horațiu Mălăele, volumul "Rătăciri" :de fi-va supărarea ta un punct în zare/ această perspectivă mă miră și mă doare, de fi-va supărarea ta un pumn de cuie, această răstignire mă moare și mă suie, de fi-va supărarea ta perna de pat, pe care somnu-ți sta culcat, de fi-va ea, așa cum pare, o mică sau mai mare supărare, tu află acuma, mândra mea poveste, ca dacă totu-i trecător, și asta este * („În cinema, sau în ceea ce fac, fie că regizez, fie că joc, fie că desenez, nu caut să fac un lucru extravagant, extremist sau insolit. Eu lucrez cu armele mele estetice şi cu ceea ce mă reprezintă, asta înţeleg să fac.”) *** https://www.digi24.ro/magazin/timp-l...ra-masti-79986

13 Jun 2022, 01:59	#54
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	112 ani《Excepțional explorator al oceanului planetar》??* oceanologul Jacques=Yves Cousteau, născut 1910 iunie 11??* și "Beția adâncului": în admirabilul volum al abisurilor mărilor▪︎《"Lumea tăcerii"》▪︎: <<"Mediterana adăpostește comori care așteaptă la mică adâncime să fie recuperate. Ea este mama civilizației, marea înconjurată de cele mai vechi culturi, un muzeu în plin soare și în apă. Cele mai importante descoperiri de aici, după gustul nostru, sunt epavele din epoca precreștină, aflate pe fundul mării. De două ori am cercetat epave clasice și am recuperat bunuri care depășesc valoarea aurului: obiecte de artă și artefacte din Antichitate. Am mai localizat alte trei ast?fel de ambarcațiuni ale căror bunuri așteaptă să fie recuperate.">> Prima vară când am folosit acvalangul în mare a fost o perioadă memorabilă. Era în anul 1943, în toiul războiului, într‑o țară aflată sub ocupație, dar, cum trăiam bucuria scufundărilor, nu prea ne gândeam la toate aceste împrejurări nefericite. În vila Barry locuiam următorii: Dumas, Tailliez, soția și copilul său; Claude Houlbreque, cineastul, cu soția; Simone și cu mine, plus cei doi copii ai noștri. Ne vizitau destul de des Roger Gary și soția lui, el fiind un vechi prieten de‑al meu, directorul unei firme de vopsele din Marsilia. Probabil că celor din trupele de ocupație le păream un grup de turiști puși pe distracție. * Primul nostru aparat de filmat a fost un Kinamo vechi, pe care l‑am cumpărat cu 25 de dolari. Papa Heinic, un refugiat maghiar, i‑a confecționat niște lentile minunate; Léon Veche, mecanic pe torpilorul Le Mars, i‑a construit o carcasă etanșă. În perioada aceea de război nu puteam face rost de film de 35 de milimetri, așa că am cumpărat niște bobine Leica de 15 metri și am lipit negativele într‑o cameră obscură. Unul dintre locurile unde filmam era Insula Planier, principala radă a portului Marsilia, unde se afla și vestitul far pe care trupele germane în retragere l‑au distrus fără niciun motiv, în 1944. Sub insulă, pe un platou stâncos înșelător, se afla Dalton, un vapor englez de 5000 de tone, cu prova la 13 metri adâncime, coborând în adânc spre pupă. Nava avusese o soartă interesantă. Dalton părăsise Marsilia în noaptea de Crăciun a anului 1928, cu o încărcătură de plumb, fiind folosită de o companie grecească de navigație. Atrasă de farul de pe Insula Planier ca un țânțar de lumina lămpii, nava se îndreptase direct spre insulă, dar se izbise violent de ea și se scufundase. Paznicul farului coborâse repede și reușise să salveze întregul echipaj. După cum povestea acesta, toți erau beți criță, de la băieții de cabină până la comandant. Spiritul sărbătorilor îi copleșise pe toți, fără deosebire. Cu aprobarea administrației farului, Tailliez, Gary, Dumas, Houlbreque și cu mine am debarcat de pe nava de aprovizionare, care venea acolo săptămânal, încărcați cu acvalanguri, sulițe, arbalete, aparate de filmat, cu un compresor de aer și mâncare. Angajații farului erau încordați, întrebându‑se îngrijorați când vor distruge naziștii clădirea sau când va ieși vreun submarin englez noaptea la suprafață, ca să ocupe insula. Am coborât scările de piatră și am intrat în mare, înotând spre forpicul epavei Dalton. Adâncimea la care se afla era subliniată de un perete de stâncă abrupt, precum și de senzația neplăcută din urechi, care se accentua pe măsură ce coboram tot mai mult. Când te scufunzi cu capul în jos în apa a cărei presiune crește permanent, ai senzația că te înfigi în mare ca o pană de lemn; apoi, după ce înghiți în sec, simți cum urechile ți se desfundă și te poți mișca în largul tău. * Ne‑am făcut curaj să înfruntăm ineluctabilul: trebuia să coborâm până la pupa navei Dalton = nu exista alt mod de a descoperi care erau limitele scufundării cu acvalangul. Am înotat de‑a lungul pântecului navei și am ieșit în cealaltă parte, spre abisul rău prevestitor, unde zăcea secțiunea din spate a vaporului, la 40 de metri adâncime. În apa limpede precum cristalul, priveliștea era parcă vrăjită: obiectele nu aveau umbre. Catargele, plăcile metalice și oamenii păreau uriași, suspendați în lumina ce venea din toate părțile. Bordajul de lemn al punții pupa dispăruse, lăsând la vedere o încâlceală de grinzi metalice și de coaste. Nu se vedeau nici algele acelea verzi și maronii cu care ne obișnuiserăm. Stratul de vegetație era aspru și plin de chestii tăioase. Am observat pe dunetă o structură ciudată, care aducea cu Chivotul Legii purtat pe străzi în Ziua Tuturor Sfinților. Atât mai rămăsese din cocpitul de modă veche, iar deasupra lui trona timona de avarie, cu spițe lipsă, pe lângă care roiau bancuri de pești mărunți și negri ca niște insecte. Am înotat cu prudență spre balustradă și am privit peisajul monoton al nisipului ce dispărea undeva spre orizontul amorf. Ne simțeam la fel de confortabil ca la 15 metri adâncime. Dobândeam un nou simț, al mării, prin care evaluam adâncimea. Ne analizam senzațiile, încercând să nu inventăm simptome. Înainte de a plonja de pe falsbordul pupa, am testat apa, ca să ne convingem că ne puteam îndepărta de navă. Am trecut de grilaj și am ajuns pe fundul mării. * Dumas credea că ne puteam aventura și mai în adânc cu acvalangul, după ce, de mai multe ori în vara aceea, ne întorseserăm în siguranță de la 40 de metri adâncime. S‑a hotărât să testeze, într‑un experiment supravegheat cu grijă, limita la care ne puteam scufunda fără riscuri. Eram de părere că nu avea să stea la adâncime îndeajuns încât să se confrunte cu un atac al bolii de decompresie. Știam ceva despre boala de decompresie din lucrările de pionierat ale savantului francez Paul Bert, scrise după 1870, și din studiile aprofundate ulterior ale fiziologilor englezi și americani. Boala de decompresie, sau boala chesonierilor, este dureroasă, debilitantă şi uneori are consecințe fatale pentru scufundători. Primele observații medicale notabile au fost efectuate asupra muncitorilor terasieri care lucrau în puțurile sub presiune, pentru a săpa fundațiile pilelor Podului Brooklyn. Adesea, muncitorii erau scoși la suprafață în poziții chinuite și contorsionate, care le aminteau colegilor acestora de o postură feminină la modă în acea perioadă, numită contorsiunea greacă. Acest accident groaznic, dar ușor de evitat a fost denumit „boala de decompresie“. * "Dumas s‑a cufundat din nou. M‑am uitat în jos și l‑am văzut pe Didi coborând sub greutatea plumbului și înotând contra curentului, ca să prindă parâma. Când a apucat‑o, o explozie de bule de aer a ieșit din regulator, semn că obosise foarte tare. S‑a odihnit ținându‑se de frânghie și apoi a început să coboare repede, ținându‑se de ea în marea aceea agitată și tulbure. Încă suflând greu după efortul depus pentru a mă menține la suprafață, l‑am urmat până la punctul meu de pază, cu 30 de metri mai jos. Îmi simțeam mintea năucită. Didi n‑a aruncat nicio privire în sus. I‑am văzut mâinile și capul dispărând încet în apa cenușie." * 《"Iată cum a descris el acea scufundare-record: „Lumina nu își schimbă culoarea când suprafața mării este agitată, așa cum se întâmplă de obicei. Nu reușesc să văd bine. Ori soarele apune repede, ori mi‑a slăbit vederea. Am ajuns la nodul care marchează 30 de metri adâncime. Nu simt că organismul ar da semne de slăbiciune, dar continui să respir greu. Și afurisita de parâmă nu vrea să stea întinsă ca lumea…O ia oblic în supa asta gălbuie. Și se înclină tot mai mult. Începe să mă îngrijoreze. Oricum, mă simt minunat. Parc‑aș fi în extaz. Sunt amețit și fără griji. Urechile îmi țiuie și am un gust amar în gură. Curentul mării mă clatină ca și cum aș fi băut prea mult. Am uitat de Jacques și de oamenii din bărci. Îmi simt ochii obosiți. Cobor mai departe, încercând să mă gândesc la fundul mării, dar nu reușesc. Mă simt toropit, dar din pricina amețelii nu am cum să adorm. În jur este puțină lumină. Întind mâna să apuc nodul următor și nu reușesc, încerc din nou și‑mi leg centura de el. Să urci este floare la ureche, mă ridic ca o bulă de aer. Scăpat de lest, trag de parâmă și mă avânt în sus. Senzația aceea de beție dispare. Sunt treaz și mă apucă furia că am ratat misiunea. Am trecut de Jacques și urc mai departe, în grabă. Mi se spune că am stat în apă șapte minute.“》 *** („Lumea tăcerii”, Jacques-Yves Cousteau & Frederic Dumas, Editura ART, 2018)

07 Jul 2023, 23:31	#57
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	100 de ani:*Aveam treisprezece ani când am citit Hamlet. A fost pentru mine una dintre cele mai pasionante descoperiri, un eveniment din care a izvorât interesul meu ulterior pentru teatru??Liviu Ciulei, născut= 7iulie 1923??:Am citit că focul este primul spectacol. În jurul focului, oamenii stau și tac, și la adăpostul tăcerii, lumea interioară capătă primordialitate; amintiri, gânduri, fantezie, toate capătă relief. Declanșarea acestei vibrații interioare se realizează în artă prin forță de sugerare.:★"poetul al cărui poem este spectacolul" = ( Radu Stanca, despre regizorul piesei "Cum vă place" și filmului "Pădurea Spânzuraților")★;Aş vrea să rezum în câteva cuvinte ceea ce a constituit pentru mine punerea în scenă a piesei Cum vă place la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”: contactul apropiat cu un text de înaltă vibraţie poetică; o pasionată explorare prin sensurile ideologice şi filozofice ale lui, descoperite zi de zi în spatele fiecărui cuvânt, la traducere, în faza de concepţie, în faza de repetiţii, descoperirile noastre sau ale ghizilor care au urmat aceleaşi cărări cu mult înaintea noastră; studiul în comun cu colaboratori pasionaţi şi exigenţi faţă de munca lor, ca scenograful Ion Oroveanu şi compozitorul Theodor Grigoriu, şi cu un colectiv de actori dornic de a se depăşi, proaspăt şi receptiv; bucuria că am găsit în tehnicienii de scenă, de la şeful de atelier până la maşinist, nu numai nişte executanţi care s-au întrecut profesional, ci şi sprijinul conştient al unor muncitori, care au avut pentru încercarea noastră o înţelegere şi o căldură, depăşind obişnuitul. Şi, în sfârşit, contactul cu un public exigent şi cald, sensibil şi inteligent, capabil de a înţelege cele mai fine nuanţe, cele mai subtile intenţii filozofice, exprimate liric sau comic, apt de a răspunde invitaţiei de a completa convenţia teatrală. Un public care, activat, devine un judecător drept, recunoscător pentru faptul că-i soliciţi inteligenţa şi sensibilitatea, înţelegător în faţa propriilor noastre lmite.★Liviu Ciulei★:《 actor, scenograf, profesor de teatru la Columbia University și New York University, director de teatru, regizor; fiul, Thomas Ciulei, este, la rândul său, regizor.》 * Liviu Ciulei= anul, 1957 a regizat primul său film – 'Eurupția'; – în 1960 = filmul 'Valurile Dunării', pentru care obține marele premiul la Festivalul de Film de la Karlovy Vary. Este consacrat între cei mai buni regizori români = odată cu Filmul "Pădurea spânzuraților", pentru care primește = luna mai 1965 = Premiul pentru regie al Festivalului de la Cannes, decizia juriului fiind în unanimitate; Între anii "62="73; devine Director al Teatrului Bulandra: 《După un spectacol cu piesa Cum vă place, care se juca de câteva stagiuni, a venit la mine în cabină cineva și mi-a spus că a fost în sală domnul Tovstonogov și că își dorește să luăm masa împreună. Stând cu el la masă mi-a spus: <<Eu am venit să stau douăzeci și patru de ore în București. Nu îmi fac datoria față de Teatru, față de crezul meu, dacă nu îți spun următorul lucru: dumneata trebuie să fii directorul acestui teatru. Ți-am văzut spectacolul și știu ce vorbesc. ●"Dar cum se poate? Nici nu sunt membru de partid.."● După nouă luni am fost numit directorul acestui teatru.》 * "Cum vă place" s-a montat în multe feluri. Câteodată, dorinţa de original face ca personajele să apară chiar în salopete, ca în spectacolul de la Stratford (Connecticut) din anul acesta, sau într-o pădure sub forma unui palat, realizată de Salvatore Dali, pentru spectacolul din 1948 regizat de Lucchino Visconti. Eu personal am ales costumaţia inspirată din tapiseriile şi tablourile pre-renaşterii, pentru a accentua depărtarea în timp, cerută de un basm povestit în epoca elisabetană. Am considerat că aceasta nu alterează înţelegerea unor relaţii sociale ale epocii, ca, de pildă, regretul lui Adam pentru „relaţiile feudale, patriarhale şi idilice” deranjate de burghezia în dezvoltare. Nu mi se pare întâmplătoare similitudinea de procedee pe care am descoperit-o într-o discuţie foarte interesantă, pe care am avut-o în timpul Festivalului cinematografic internaţional de la Moscova (1961), cu marele regizor italian Lucchino Visconti, care, montând la Paris piesa elisabetană a lui John Ford, Tis Pity she's a Whore, a întrebuinţat tot o scenă elisabetană din necesitatea de a comunica direct cu publicul, din aceeaşi necesitate de a evita „trompe oeil”-ul şi iluzia şi s-a lăsat, de asemeni, inspirat, la crearea costumelor, de pre-renaşterea italiană. * Mărturisesc că nu am urmărit, ca scop, de a fi original, consider că pur şi simplu am transpus în limbaj scenic elementul poetic. Am căutat să realizez, prin mişcare, relaţiile dintre personaje. În general, mişcarea personajelor este concepută ca o mişcare strict scenică, specific scenică, atât compoziţional cât şi ca expresie; dar, atât gestul individual, cât şi mişcarea de ansamblu, poartă sub acest înveliş „scenic” (ca un sâmbure), situaţia de viaţă din care e inspirat şi pe care o reflectă, ferind rezultatul de formal. „Noul” cred că apare tocmai în încercarea de a reliefa, prin toate mijloacele aplicate, conţinutul de idei. Desigur că toate acestea pot fi luate numai ca o afirmaţie. Nu am căutat să inventez nimic (ineditul nu înseamnă neapărat „nou”), ci am preluat din stampe diferite acţiuni, modele de comportament ale epocii care ajutau la înţelegerea sensurilor, încercând în plus ca scenele să vorbească atât prin cuvinte, cât şi prin elementul vizual, care să nu contrazică, ci să împlinească situaţia. * Nu cred că aceasta este "demonstraţie de regie”. Cred că aceasta este pur şi simplu regie. Fără acest lucru cred că nu există regie. Aspectul de regizor, organizator al unei recitări în picioare a unui text, nu mă interesează. * De ce nu am pus spectacolul în mod tradiţional? Dar care este modalitatea de a face un spectacol tradiţional, montând o piesă a lui Shakespeare? * 《În orice punere în scenă, un punct esențial de început este alegerea principiului estetic director. Această alegere înseamnă chinul unei munci cu tine însuți, nelipsită de îndoieli, de polemici, de ezitări, de încăpățânări într-o atitudine față de text care poate să fie eficace sau, dimpotrivă, să se dovedească un obstacol în spectacol.》 * ??Liviu Ciulei: Revista Teatrul, nr. 1 (anul XXIV) ianuarie 1979: 《Odată, când filmam la Pădurea spânzuraţilor, îmi amintesc, bătea un vânt uscat, trebuia să facem noroi, apa se aducea greu, o mie de probleme, se aştepta mult, actorii pierdeau timpul; Costache Antoniu stătea pe un scaun pliant, de filmare, râdea în barbă şi-mi spunea: „Deh, meserie grea!” Ziceam, atunci, că mai încolo o să-mi fie mai uşor, dar tot mai grea pare meseria noastră, din ce în ce mai grea; şi grea, şi incomodă. Incomodă pentru autor, pentru critici, câteodată şi pentru public, chiar pentru actori. De ce incomodă? În primul rând, din pricina caracterului ei subiectiv. Regizorul este responsabilul citirii textului. Al citirii ilustrate a textului. Sigur, fiecare om citeşte în felul lui, fiecare cititor are subiectivitatea lui, puterea lui de pătrundere, experienţa lui. Simpla lectură a unui text dramatic înseamnă, într-un fel, o modificare a intenţiilor autorului. Cu atât mai mult e subiectiv actului regiei. După ce ai citit textul, mai trebuie să-l şi transpui într-o viziune scenică, să-i dai expresie scenică şi aici subiectivitatea este şi mai mare. În ultimul timp, folosesc termenul de „ecuaţie a spectacolului”. Ea conţine foarte multe necunoscute: actor, text, scenograf, ş.a.m.d., cărora, peste un timp, li se adaugă altă necunoscută – publicul. Mişcarea culturală, în ansamblu, este un alt termen al ecuaţiei: ce se joacă în celelalte teatre? Ca să rezolv ecuaţia repertoriului teatrului meu: în peisajul cultural al Capitalei, cum se exprimă personalitatea Teatrului „Bulandra”? Vedeţi, aşadar, câte elemente vin să compună acest fenomen extraordinar de complex care este spectacolul. Sigur că cel mai important argument în realizarea unui spectacol – pe care, ca regizor, totuşi, numai subiectiv poţi să-l priveşti – este ziua de azi. Meseria noastră este, într-un fel, o meserie jurnalieră, produsul ei este efemer, e o artă de o seară. În organizarea teatrelor noastre, pe care o consider foarte favorabilă, spectacolele au o durată de viaţă mai mare, chiar şi în provincie poţi să vezi un spectacol reprezentat de-a lungul mai multor stagiuni, lucru rar întâlnit în sistemul de teatru comercial. Dar, în alte ţări, chiar în teatrul subvenţionat, foarte rar se reia o montare în stagiunea următoare; viaţa ei ţine patru-cinci săptămâni. ★Tocmai actualitatea regiei este incomodă. Indiferent de epoca textului, noi facem artă actuală, într-o concepţie contemporană. Noi reliefăm, prin spectacol, actualitatea. Regia este considerată uneori incomodă şi pentru că poate deveni o forţă activă. Are capacitate de influenţare, într-o oarecare măsură. Superbă este, în 'Furtuna', conştiinţa acestei limite a capacităţii de înrâurire a artei, pe care Shakespeare o are. Este aproape tragică, această conştiinţă a limitei. Concluzia lui e că arta poate înrâuri numai acolo găseşte teren fertil.★ *** ??* Liviu Ciulei:《O totală fugă de convenţii şi de spectaculos sau o totală eludare a acestora, este aproape imposibilă. Oricât am vrea ca teatrul să nu fie „spectacol”, ci studiu, eseu, descriere sau explicare, oricât am fugi de convenţia scenei „a l’italienne”, înscriindu-ne acţiunea într-o scenă-arenă sau elisabetană, sau cum vrem să-i spunem, modalitatea de transmitere a gândurilor şi a situaţiilor ajunge totuşi să fie exprimată prin convenţie. Se nasc alte convenţii, dar tot convenţii sunt…Dorind să aducem realitate şi viaţă pe scenă, trebuie să avem întotdeauna modestia de a ţine seama de o lege: viaţa nu poate concura viaţa, n-o poate cuprinde, în complexitatea ei. În cel mai fericit caz, reducând-o scenic, o poate esenţializa.》 *** ??Florian Potra = "Luceafărul, 22 mai 1965:《Ciulei e un fel de Visconti al nostru. Atât ca directori de scenă, cât şi ca regizori de film, li se pot recunoaşte afinităţi, puncte comune : o anumită corporalitate şi o bogăţie a imaginii, gustul pentru detaliul exact, un anumit rafinament estetic, o măsurată încredere în literatură. Există, bineînţeles, şi elemente diferenţiale decisive : bunăoară, Visconti e muzical, simfonic (cu o cultură şi o formaţie solide în acest sens), în timp ce Liviu Ciulei se simte atras (tot datorită unei educaţii specifice) de configuraţii plastice, scenografice. Dar legătura cea mai sensibilă între cei doi artişti o impune – principial şi metodologic – însăşi realizarea Pădurii spânzuraţilor. Dacă Visconti, alături de Laurence Olivier, e dat mereu ca exemplu de felul cum un cineast trebuie să se apropie şi, mai ales, să se depărteze de o operă literară – Ciulei a folosit din plin acest exemplu. Pentru regizorul nostru, secondat de Titus Popovici, romanul lui Rebreanu nu a constituit decât un punct de plecare, o sursă iniţială de inspiraţie. Ei au păstrat doar trama, desfăşurarea exterioară a acţiunii, înlocuind semnificaţiile romanului cu altele noi, fără îndoială mai ample, mai învecinate cu spiritualitatea momentului actual.》 **

10 Aug 2023, 16:45	#58
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	71 de ani:≪≪Scrisoare către Dumnezeu/ Să-i scriu că sunt printre cei vii/ Și dacă vrea acum să vin/ Nu=s pregătit, mai stau puțin≫≫ ??Horatiu Mălăele?? = "Decalog", din volumul "Rătăciri":★Nu vă creați o imagine falsă. Este incomodă, greu de întreținut și ușor de depistat. ★Fii prietenul duşmanilor tăi. Un proverb islamic spune că „numai iubindu-i poti să-i distrugi”. ★Rămâi modest. Dar fă în așa fel ca lucrul ăsta să se știe. Trebuie să ai orgoliul modestiei tale. ●Dacă pierzi teren, lasă impresia că ai făcut-o intenţionat. Impune un principiu: am dat doi pași înapoi ca să-mi pot lua avânt. ●Nu fura pe nimeni. Dacă o faci totuși, schimbă obiectul într-o altă podoabă. ●Nu refuza ajutorul imbecililor. Pentru a rămâne sus trebuie unanimitate. ●Nu-ţi explica greşelile. Învăluieşte-le în mister şi abstracţiune. Nu schimbă mare lucru, dar derutează. ●Nu te întinde prea tare. Rişti să pierzi controlul graniţelor. ●Nu lupta împotriva cabalelor întemeiate pe ambiție și frustrare. Îţi pierzi vremea, iar lor le crezi scop. ●Dacă nu reuşeşti, modelează-ţi există după principiu „Nu se întâmplă decât ceea ce trebuie să se întâmple”. Este o dură dar relaxantă fatalitate. *** ??Radu Beligan:《Tot ceea ce face Horațiu Mălăele atunci când nu e pur și simplu excepțional, e de-a dreptul genial. Dovadă acest volum pe care l-am citit cu uimire și admirație. Pe nerăsuflate. Ce mai pot să zic?》 ** ??"Horațiu despre Mălăele"《Când scrii te descoperi pe tine, eşti mult mai tu, pentru că ai şi posibilitatea selectivă, să zici că nu, e mai bine aşa. Eşti ca un pictor care ştie complementaritatea culorii şi e bine ca din prima să pună o pată de culoare. Dar nu, el o testează de şase ori, până zice aşa, tabloul ăsta e al lui, tabloul ăsta se numeşte Baba sau Van Gogh şi asta este perso?nalitatea lui. Altfel, dacă ar face-o din prima, s-ar putea să deseneze ca nea Guţă din colţ, care deschide pictură de gang. Da, evident, n-ar mai fi el.》 ** ??Oana Pellea:《Desenează superb. Joacă genial. Recită fabulos. Regizează minununat….ca și când toate astea n-ar fi fost de ajuns… și scrie excepțional! Nu poți decât să-l iubești! N-ai scăpare… îl iubești și gata! Un Artist cât o lume!》 /// /// /// /// /// ??Horațiu Mălăele:《Nici nu-mi dau seama că sunt actor sau caricaturist. Mi-e foarte dragă o vorbă a lui Paul Valery care, într-un interviu pe care l-a dat spre sfârşitul vieţii, fiind întrebat: Dacă n-aţi fi fost ce-aţi fost, ce v-ar fi plăcut să fiţi?, scriitorul francez a răspuns: Mi-ar fi plăcut să fiu ori actor ori caricaturist.》 ***** ??Andrei Pleșu:《Nu te poți «plictisi» niciodată de «isprăvile» lui Horațiu, pentru că în aura lor te pierzi și te regăsești, te bucuri și oftezi, te amuzi și cazi pe gânduri. O experiență îmbogățitoare!》 **** ??Horațiu Mălăele: volumul , ●"Poezii și vorbe=n vânt" Poemul: 《"Autobiografică"》A fost odată un om… Ce-a vrut... a fost un pic... Și el acolo un om... Un fel de... cum să zic?... Natura noastră condamnată Să-ncapă în „a fost odată"》 ** 《Copilăria – cadoul pe care ni-l face viața pentru ce vom avea de îndurat.》 ** ??Dan C. Mihăilescu = în "Prefața" volumului de poezie: Mălăele este un as al croşetării de impulsuri contrarii. Dai să râzi, dar te împiedici de-un rictus. Crezi c-ai prins miezul poantei, dar te agasează ori te nelinişteşte o grimasă, o coborâre complice a glasului. Te înfioară sonoritatea agresivă a unei replici „definitive”, dar imediat eşti anesteziat de-o şoaptă perfid-conspirativă.* * V=aţi gândit vreodată la legăturile dintre poanta unui banc şi morala unei fabule? Exact aici cred eu că se află legătura de chei pentru tipul de comic, pentru sertarele cu umor şi uşile ironiei lui Horaţiu Mălăele. Ele nu-s deloc puţine, fie pe scenă sau ecran, fie-n caricaturi, desene, acuarele, uleiuri. Dacă poanta încheie, pune direct capacul şi declanşează râsul, de multe ori morala fabulei preferă ocolul, devoalările succesive. Poanta vizează iute o ţintă fixă, în vreme ce morala, ca înţelepciune bătrânească, e mai prudentă, mai coticită, cultivând falsa ezitare, surâsul ambiguu, dubla semnificaţie. Asta inclusiv atunci când sensul e clar şi obiectivul e ferm luat în cătare. Între poanta caricaturală şi morala fabulei oscilează şi captivanta ambiguitate din jocurile (pe scenă sau pe hârtie) ale lui Horaţiu Mălăele. Totul e să nu ne lăsăm orbiţi de lucirile de spadă ale celei dintâi, neglijând privirea dibace dindărătul dioptriilor celei din urmă. * 《Alt autor? Altă viziune? Altă lume interioară? Nicidecum. Multivalenţa actorului proteic şi ambiguitatea „omului secret” Horaţiu Mălăele.》 *** ??Horațiu Mălăele: ★Cândva★: 《Cândva am să înalţ un zmeu, Scrisoare către Dumnezeu, Să-i scriu că uneori sunt trist, Dar cred în El şi cred în Crist, Să-i scriu că sunt printre cei vii, Să-i scriu că fericit voi fi, Că nu-s deştept dar nici prea prost, Să-i scriu că sănătos am fost, C-a fost uşor, a fost şi greu, Să-i scriu că-i mulţumesc mereu, Şi dacă vrea acum să vin, Nu-s pregătit, mai stau puțin.*》