Teatru

[paul_aramis]

quills, TVR "dă" şi acum piese de treatru. doar că le-a mutat pe TVR Cultural.

[quills]

da, asa e, , numai ca nu mai am la dispozitie timpul pe care-l aveam atunci iar tvr cultural il prind sau nu-l prind.

[Kramer]

Apropo de săli pline. Acum vreo două săptămâni am stat la coadă la teatru, la TTB Tărgovişte. Au fost vreo 10 persoane care nu au mai intrat şi piesa nu a fost cine-ştie-ce.

[illotempore2002]

Vai ce va fraieresc astia cu teatru.....80 lei biletul?
sarlatanii.

[omudindulap]

Vai ce va fraieresc astia cu teatru.....80 lei biletul?
sarlatanii.

Aveti idee cat costa biletul la o piesa de pe Broadway? Cu 80 de lei vad aprox. 10 piese de teatru la Braila, de o valoare superioara multor reprezentatii bucurestene.

[illotempore2002]

Nu, nu, 80 de lei e la Constanta. la Bucuresti e cam pe la 15 RON bucata.

[Dragomara]

No, hai că m-aţi făcut să dau un Google!
Regret c/p-ul dar nu a mers link-ul direct: www.opereta.ro/spectacol...

Desculţ în parc

Date spectacol: 23 Februarie 2010

Spectacol gazduit de Teatrul National de Opereta "Ion Dacian"

"Descult in parc", spectacol ce il prezinta pe Stefan Banica Jr. atat in calitate de regizor cat si in calitate de actor va avea doua prime reprezentatii pe 2 si 3 iunie la Teatrul National de Opereta "Ion Dacian" din Bucuresti.

"Am mai cochetat cu regia in show-uri tv de divertisment, la concertele mele de Craciun, dar niciodata pana acum la teatru. Este o experienta noua, foarte importanta pentru mine si cred ca am ajuns la maturitatea artistica necesara pentru a incerca si acest lucru", a declarat Stefan Banica Jr. pentru Mediafax.

Din distributia spectacolului mai fac parte Oana Ioachim, Mitica Popescu, Ileana Cernat si Bogdan Tudor.

"Piesa « Descult in parc » este o comedie exceptionala, scrisa de Neil Simon, in care spectatorii vor avea ce vedea. Alaturi de colegii mei, Mitica Popescu, Oana Ioachim, Ileana Cernat si Bogdan Tudor, promitem un spectacol unde veti rade cu lacrimi. Este un proiect teatral particular, pe care il vom juca chiar la inceputul lunii iunie in Bucuresti si pe care lumea sper sa-l primeasca cu bratele deschise. In dubla mea calitate, de actor si regizor, as fi foarte fericit daca oamenii ar pleca de la acest spectacol destinsi, bine dispusi si cu pofta de viata", adauga Stefan Banica Jr..

"Descult in parc" spune povestea a doi tineri proaspat casatoriti, care locuiesc intr-o mansarda. Cu timpul, in viata lor apar probleme din cauza parintilor si a prietenilor "binevoitori" care se amesteca in viata lor.

Textul a fost ecranizat in 1967. In pelicula omonima, Robert Redford si Jane Fonda detin rolurile principale.

Stefan Banica Jr. a mai jucat rolul principal in piesa "Descult in parc" in 1996, in regia lui Dinu Manolache. "Cu piesa «Descult in parc» si cu jumatate din distributia actuala, am deschis repertoriul Teatrului "George Ciprian" din Buzau, infiintat de Paul Ioachim in 1996. Tocmai de aceea, cunoscand bine piesa si actorii din distributie, am avut curajul sa incerc sa regizez spectacolul actual intr-o forma noua, cu un alt decor, alte idei, care ma reprezinta. Dedic acest spectacol memoriei lui Dinu Manolache si Paul Ioachim, cel care a propus acest spectacol pentru prima oara in Romania", a mai spus artistul.

Pretul biletelor la spectacol este de 60 si 80 de lei, in functie de categorie.

----
Oricum, piesa ar fi avut o şansă dacă n-ar fi jucat/ regizat Ştefan Bănică jr.
Am de gând să încerc şi filmul, Barefoot in the Park (1967).

[Dragomara]

Aveti idee cat costa biletul la o piesa de pe Broadway? Cu 80 de lei vad aprox. 10 piese de teatru la Braila, de o valoare superioara multor reprezentatii bucurestene.

Ha?!
Peste 100 de USD. Oare câte ore-oi face pân'la Brăila?!

[Judex]

Nu, nu, 80 de lei e la Constanta. la Bucuresti e cam pe la 15 RON bucata.

Chiar ca e fraiereala.
Dar.................................


Hai sa facem o sectiune noua despre teatru!

[Pitbull]

Hai s-o pästräm pe asta!

[Judex]

De ce?

[Cinemania]

Pentru ca teatru

Inapoi on-topic.

[Judex]

Am fost la teatru.

Si am revazut-o pe Ilinca.

[Pitbull]

Tomoroveanu?
Goia?

[Judex]

Goia!
Geeezzz.

[omudindulap]

Caut textul piesei Adam Geist, de Dea Loher. Ma poate ajuta cineva?

[Floydman]

mi se pare ca in teatre atmosfera e din ce in ce mai asemanatoare cu anii 85-89. supraaglomeratie, casa inchisa si public vanator de ...faimoasele shoparlitze politice adaptate de asta data la vremurile noi. doar temperatura salii in grade celsius difera. acum e la valori normale

[copila_satanista]

probabil depinde si de teatru...

[Pitbull]

Trei americani la Comedie - "O lume pe dos"

de Marina Constantinescu


Cît de frumoasă si cît de ingrată este povestea asta cu actoria. Trebuie să stai si să astepţi să fii văzut, distribuit, să faci frumos sau nu, trebuie să existe un manager care să gîndească un repertoriu pentru oamenii din trupa lui, încercînd să nu-i omoare cu roluri care să-i conducă spre manierism si fundătură sau să nu-i îngroape de vii prin ne-distribuire.

Discuţia e vastă. Ce vreau să spun. După multă vreme, am văzut-o din nou pe scenă pe Iarina Demian. Impecabilă! Mi-am reamintit, ca o imagine pe care o iubesc şi care mă urmăreşte, prezenţa ei fragilă şi puternică, părul ei roşu ca focul şi incandescent ca fiinţa ei, personajul ei din „Fuga" Cătălinei Buzoianu. Tot acolo, Ştefan Iordache dădea drumul ludicului cel mai subtil că să înfioare emoţia oricărei aventuri pe pămînt.

Întîmplarea a făcut ca în ultima vreme să merg des la Teatrul de Comedie. Şi la Sala mare, şi la Sala Studio am văzut spectacole care m-au bucurat, care m-au interesat, care m-au provocat să mă privesc pe mine şi pe cei din jur mai atent. Nu ştiu dacă neapărat cu mai multă îngăduinţă, dar mai atent. Observ tot mai mult şi mai serios, de cîţiva ani, cum se coagulează o trupă aici, cu spirit de echipă şi cu personalităţi clare, distincte, disponibile pentru un repertoriu foarte variat, pentru regizori importanţi care sînt invitaţi şi vin să lucreze aici. La Sala Studio, într-un spaţiu intim, cald şi bine proporţionat te întîlneşti cu actori în ipostaze deseori inedite, în piese noi sau puţin jucate, în ceea ce am numi teatru de cameră, unde de la voce la cel mai mic gest, totul se calibrează altfel decît pe o scenă mare. Aici am văzut - şi, dacă nu mă înşel, chiar cu această montare s-a inaugurat acest spaţiu - montarea cu „Oh les beaux jours" de Samuel Beckett, în regia lui Tompa Gabor. Cu Aurora Leonte în Winnie, o partitură dificilă, fină, specială. Exact ca ea. Un spectacol ca o miniatură, delicată şi rafinată, care, nu ştiu deloc din ce pricini, s-a jucat puţin, puţin de tot. Decorul lui Helmuth Sturmer a la japonaise plasa perspectiva jos, la nivelul scenei, acolo unde se află prizonieră, în carcasa ei, protagonista noastră. O amplasare ca în casele japoneze - în care stai pe şezut, cu picioarele sub tine, iar toate obiectele, ferestrele sînt dispuse în jurul tău la acest nivel - modifica şi receptarea spectatorului, şi felul în care spectatorul trebuia să privească şi să asculte. Aici, am avut seri în care am redescoperit valoarea artei actorului.

Nu de mult, am văzut „O lume pe dos", un triptic după trei piese scurte a trei dramaturgi americani cu palmares, prizaţi nu doar în acel spaţiu teatral: Terence McNally -cunoscut la noi pînă acum pentru piesa „Master class", jucată la Nottara în regia lui Radu Gabrea -cu „Preludiu şi Liebestod", A.R. Gurney Jr. cu „Problema" şi Christopher Durang cu „Naomi în camera de zi". Regizorul acestui spectacol este Iarina Demian, una dintre actriţele care fac parte din istoria Teatrului de Comedie. Acest spectacol mi se pare un studiu. O formulă care investighează tipuri de psihologii, de tensiuni, de nelinişti şi suferinţe. De zi cu zi. Nu sînt piese mari, nu se doreşte un spectacol bombă, care să arunce în aer ierarhii, care să inventeze ceva nou, fundamental. Este încercarea acestei actriţe de a căuta, şi în calitate de regizor, în ea însăşi, în artistul din ea şi din alţii, în felul de a vedea şi de a înţelege această artă, viaţa, relaţiile cu ceilalţi. A refuzat să mai stea să aştepte să o mai zărească cineva şi, de o vreme încoace, s-a pus, şi altfel, pe lucru. Mie nu mi s-a părut niciodată că face treaba asta cu aroganţă sau cu suficienţă, de pe poziţia unui regizor atoateştiutor. Mi s-a părut că doreşte să înveţe un nou limbaj, că a reuşit să aducă în circuit o piesă ca „Biloxi Blues", de pildă, că nu oboseşte scormonind şi citind texte necunoscute la noi, care sînt un exerciţiu necesar oricărui demers către marea performanţă. Şi nu neapărat a ei. Ce poate să fie rău în asta? Pe cine ar putea să deranjeze?

Pentru mine este o bucurie imensă să constat că mulţi artişti din jur au devenit flexibili, preocupaţi de ce şi cum se întîmplă cu teatrul pe lumea asta. Că îşi mai iau şi pe cont propriu raportul cu profesiunea lor. Deşi trăim într-o lume pe dos, care trece cu bocancii peste valori şi ridică la cer mediocritatea - un sistem pervers de a fi acoperită mediocritatea însăşi - se mai dau şi altfel de lupte, mai mici, mai mărunte, împotriva uniformizării.

Spectacolul acesta, produs de Teatrul de Comedie şi ARCUB, este o punere în discuţie, cu decenţă şi grijă pentru detalii, pentru relaţia cu muzica bunăoară, a unor poveşti de zi cu zi, care ne interesează pentru că fac parte, simplu, şi din viaţa noastră. Prima piesă investighează intimitatea structurii unui artist - un monolog interior al unui dirijor, a doua, relaţia deteriorată dintre un Soţ şi o Soţie, iar cea de-a treia, felul în care afectează boala unei Mame relaţia cu fiul şi cu nora sa, ei înşişi deterioraţi de moartea brutală a celor trei copii. Nu e rostul unei cronici să vă facă sinopsis-ul textelor. Le veţi putea urmări şi privi cum sînt ridicate pe scenă dacă mergeţi la Teatrul de Comedie. Aş începe cu ultima parte din triptic, cea în care Iarina Demian face un rol bijuterie în Naomi, Mama agitată, debusolată, care nu-şi găseşte nicicum liniştea interioară şi reuşeşte să o spulbere definitiv şi pe a celor din jur. Pe o mişcare ce susţine perfect tipul de nelinişte a lui Naomi, cu gesturi mici, foarte precis alese, cu o anumită expresivitate care nu dispare niciodată de pe chip, Iarina Demian subliniază continuu, de fapt, vulnerabilitatea personajului său. Şi vizual povestea este minunat definită, cu imagini mari, tablouri ce trimit la Dali, cu accente pe trupul senzual care trădează şi părăseşte prezentul, cu ochii care rămîn singurul adevăr din tot neadevărul din lume. Subtil, Ramona Macarie amplasează pe pereţii ce închid spaţiul de joc, diferite perspective, cu diferite accente asupra aceleiaşi imagini, trupul lasciv al unei femei abandonate, o canapea, ochiul. Un fel de minimală geometrie de a vorbi despre lume, despre om, despre iubire şi suferinţă. Despre imposibilitatea de a te confesa pînă la capăt. Nici pe canapeau pshihanalizei la modă. Cred că aici, derizoriul, grotescul şi ridicolul îşi găsesc rotund împlinire în fiecare dintre cei trei actori, Iarina
Demian, Tudor Chirilă şi Simona Stoicescu, în costumele pe care Angi Dumitrescu le decide pentru fiecare personaj în parte, pentru un tip de ludic amar, ce sondează cumva patologicul. Lumea îşi schimbă mereu semnul. Ce pare sănătos, poate să fie boală, ce este duritate, poate să fie vulnerabilitate. Această măsură este greu de găsit într-o piesă nu întinsă ca dimensiuni, într-un ritm extrem de alert, într-o relaţie destul de angoasantă ca aceea dintre protagoniştii noştri. Iarina Demian reuşeşte să prindă proporţiile exacte ale fiecărui personaj, a ce este marionetă şi durere vie în fiecare. Din triptic, cred că „Naomi în camera de zi" este şi cea mai puternică emoţional. Paşii lui Naomi măsoară ca un metronom sfîşietor zbuciumul şi suferinţa. Singurătatea.

„Preludiu şi Liebestod" este confesiunea unui dirijor, vocea interioară care însoţeşte ca un alter ego actul creaţiei. Îl vedem pe dirijor din faţă, de data asta facem parte din orchestră. Întors cu spatele la publicul său, ipostază pe care o cunoaştem, Dirijorul poate fi privit dintr-o perspectivă nouă. Ca şi cum am face parte dintre muzicienii lui. Interesant este cum Tudor Chirilă încearcă să-şi pună pe acelaşi plan cuvîntul, gesturile şi timpii muzicali. Se dirijează „Tristan şi Isolda", Wagner. Muzica pare să provoace ea însăşi şi destăinuirea în sine, şi tensiunea acesteia, şi crescendo-ul. Este un transfer ciudat care se face permanent între sunet, cuvînt şi mişcare, gest. Un exerciţiu dificil pe care Tudor Chirilă şi-l asumă cu maturitate. Sînt sigură că cercetarea minţii acestui dirijor continuă şi către alte nunaţe care să-l ajute pe protagonist să diversifice discursul, să lumineze diferit prin tonuri şi accente mesajul, povestea unui artist torturat de vanitate, de bisexualitate, de ipocrizia uriaşă, de compromisuri, de neîm-plinire, toate înghesuite sub masca succesului absolut. Mi se pare o partitură grea acest Dirijor. Şi este interesant de urmărit cum Tudor Chirilă încearcă să abordeze un personaj cu o carismă ciudată, arogant, antipatic, pervers, încercînd să se descopere pe el însuşi, cel de acum. Punctul slab al tripticului cred că este „Problema". Şi nu atît din text, cît din neclaritatea ideii regizorale, pe de o parte, iar pe de altă parte, din amatorismul flagrant al actriţei Smaranda Caragea, o tînără ce-mi este necunoscută. Dar care nu este studentă, ci de-a dreptul actriţă. Nu ştie nici ce spune, nici cum să spună, efortul regizoral nu s-a materializat într-un joc credibil cu partenerul - Soţul, Tudor Chirilă. De aici, fractura comunicării, aerul forţat, artificial pe care îl capătă travaliul lor de a-şi salva căsnicia.

„O lume pe dos" este o propunere de a căuta punţi de comunicare, de a căuta să nu uităm că totul începe cu fiecare dintre noi. Şi bun şi rău. Că stricăciunea fiinţei omeneşti putrezeşte spiritul, strică ochiul care se mai poate întoarce după adevăr.
http://www.romlit.ro/trei_americani_la_comedie

[Pitbull]

Iarina şi Tudor - "O lume pe dos"

de Mircea Ghiţulescu

După „Biloxi Blues”, piesa celebrului Neil Simon, Iarina Demian testează iarăşi dramaturgia americană contemporană, cu ajutorul unui foarte bun traducător, Mihnea Columbeanu. De data aceasta, alege trei piese scurte, una mai diferită decât alta. „Preludiu şi Liebestod”, de Terrence Mc Nally, este o apocalipsă muzicală, „Problema”, de A.R. Gurney, este o farsă conjugală, iar „Naomi în camera de zi”, de Cristopher Durang - o copie americană după teatrul absurd european cu ecouri din „Cântăreaţa cheală” de Ionesco. Toate aceste trei piese într-un act alcătuiesc un spectacol în trei acte puse sub titlul foarte inspirat „O lume pe dos”. Nu numai „lumea pe dos” constituie elementul de legătură între cele trei farse tragice, ci şi Tudor Chirilă, care trece cu dezinvoltură de la un personaj la altul, fiind Dirijorul genial din prima, Soţul (păcălitorul păcălit) din a doua şi John, fiul automat, din a treia.

Este foarte clar că centrul de greutate al spectacolului este „Preludiu şi Liebestod” (două titluri din magnifica operă „Tristan şi Isolda” de Richard Wagner) şi încă de o asemenea manieră încât ai fi vrut să închidă, şi nu să deschidă spectacolul extrem de pasionant, creat de Iarina Demian. Piesa este cinică şi halucinantă: în timp ce dirijează un concert-spectacol cu „Tristan şi Isolda” de Wagner, dirijorul vorbeşte cu propriile sale gânduri, cu admiratorul său aflat în sală, cu soţia aflată în lojă, ba chiar şi cu soprana care cântă aria Isoldei. La acest nivel al transcrierii gândurilor, piesa este foarte ingenioasă. Ideea este nietzscheană şi, implicit, wagneriană. Dragostea înseamnă moarte, „moarte şi transfigurare”. Dirijorul, asemenea autorului însuşi, este înnebunit după Wagner, a cărui muzică îi ridică libidoul la paroxism, până la dorinţa de împerechere cu toată lumea, apoi la sinucidere. În final, se va străpunge cu bagheta de dirijat sub privirea dispreţuitoare a concertmaistrului (vioara care dă tonul întregului concert), interpretat cu răutate de Marius Drogeanu. Tudor Chirilă joacă şi el halucinant, are o privire de geniu bufon şi neaşteptate gesturi profesionale în arta dirijatului. Nu că nu s-ar pricepe la muzică, dimpotrivă, ştim cu toţii asta, dar una este să cânţi, şi alta să imiţi dirijatul. De altfel, şi Simona Stoicescu stăpâneşte foarte bine pantomima solistei, mai-mai să crezi că ea este cea care cântă. Este o magie tehnică şi regizorală în tot acest spectacol, o magie creată de Iarina Demian care a rezolvat complicatul spaţiu de joc (o sală de concerte cu orchestră şi spectatori cu tot) în aşa manieră încât noi, cei din public, eram orchestra dirijată de Tudor Chirilă. Se realizează un transfer imperceptibil, astfel încât ajungi să te simţi implicat în muzica lui Wagner sau chiar să fii muzica lui. Şi asta doar cu ajutorul câtorva pupitre cu ştimele (partiturile, puse în faţa primului rând de spectatori.

Celelalte două acte sunt mai relaxate. „Problema” este doar o glumă uşoară despre soţia care a rămas însărcinată cu un negru, dar negrul era chiar soţul ei deghizat în negru. De altfel, nici nu era însărcinată, doar aplicase un balon pe abdomen ca să-l facă gelos pe soţul universitar. Roşcata Smaranda Caragea, care jucase în „Preludiu” rolul pasiv al Soţiei, este aici foarte activă, iar Tudor Chirilă schimbă lejer drama pe comedie.
Cu adevărat impresionant este personajul pe care îl joacă Iarina Demian în ultima piesă a ciclului, „Naomi în camera de zi”. Naomi - Iarina Demian primeşte vizita fiului său şi a soţiei acestuia, John (Tudor Chirilă) şi Jhona (Simona Stoicescu), un tandem de automate care imită conversaţia fără sens din „Cântăreaţa cheală”. Naomi este o dulce psihopată ce terorizează pe toată lumea, dar o face cu umor cinic. Personajul creat de Iarina Demian, inclusiv costumul şi accesoriile, este tot ce poate fi mai bizar şi mai amuzant. Ramona Macarie semnează decorul acestui triplu spectacol cât se poate de bine decorat, având în vedere faptul că spectacolul se joacă „la sol” în Sala mică a Teatrului de Comedie.

http://www.revistaluceafarul.ro/inde...1970&editie=88