Filme bune recomandate spre vizionare

[alali]

Das Cabinet des Dr. Caligari (1920)



Nicio alta creatie cinematografica nu cred ca surprinde mai bine deviza curentului artistic sub auspiciul caruia este gandita si creata ca aceasta de fata. Expresionismul in acest caz, caci aceasta este miscarea artistica ce defineste acest film, curent care proclama libertatea absoluta si intaietatea expresiei asupra formei are prin decorurile folosite la turnarea acestei productii, realizari demne de a sta, fiecare, luate individual, scena cu scena, intr-o galerie de arta. Transmiterea impresiilor produse de tot acest cadru scenic, pictat sau desenat, in care se desfasoara piesa cinematografica, cu acele senzatii de anxietate si de teama, creeaza climatul propice de povestire a intamplarilor bizare pe care le vom urmari.
Se vorbeste de aceasta pelicula ca fiind primul film horror. Personal nu gasesc incadrarea in acest gen ca avand fundament prin continut. E un film dark, e un film lugubru, dar nu are nimic din ... Nosferatu (1922) de exemplu.
Pe langa importanta curentului pe care il ilustreaza cu atata fidelitate, la fel de importanta gasesc ca e si povestea pe care o devoaleaza in materie de continut al ei aceasta proiectie. Un gen de story-line care ulterior avea sa aiba in fiecare decada cate 1-2 reprezentati de seaman, ajungand pana in zilele noastre prin, sa zicem, A Beautiful Mind (2001) sau Shutter Island (2010). Modul in care scenariul reuseste sa rastoarne un plan narativ si sa incheie mutandu-se intr-altul, e pentru acele vremuri un element vizionar pe care l-as compara, pastrand proportiile, cu elementele futuristice din scrierile lui Jules Verne.
Pana si imaginea isi schimba coloritul pentru a putea astfel sa se separe cele doua lumi atat de diferite, una reala si alta a dementei ca stare clinica, certificata. Astfel nu avem clasicul alb-negru ci avem un negru-albastru, pentru realitate si un negru-galben pentru delir.
Personajele sunt ceea ce trebuiau sa fie intr-un film mut. Expresive, cu gesturi si miscari ample, sugestive, cu o mimica elocventa situatiei si cam atat. Nu avem cum sa punem sablonul interpretarilor timpului prezent peste ceea ce se intampla acum aproape un secol cu atat mai mult intr-un film mut.
Concluzie: Cel mai important reprezentant al unei tendinte artistice ce si-a propus sa sfideze rigorile si autoritarismul unui regim german din ce in ce mai restrictiv si care pune si putina logica in dadaism, curent cu o mare influenta in miscarea expresionista, dar pe care cea din urma l-a regandit din temelii, asezandu-l pe un fundament emotiv, dar rational. Filmul lui Robert Wiene marcheaza inceputul unei noi ere in cinematografie, cea a filmelor artistice, cea in care ceea ce spui conteaza, daca nu in mai mare masura, atunci macar in egala masura cu felul in care o spui. Pioner, acest Das Cabinet des Dr. Caligari (1920) nu poate fi notat prin sistemul clasic de evaluare. Importanta lui este data de mostenirea pe care a lasat-o. Si astazi exista productii, aclamate si ovationate, care folosesc aceeasi metoda de a realiza un decor expresiv si sugestiv, mergandu-se pana la preluarea cu totul chiar, a personajelor acestui film. (vezi Tim Burton cu al sau Batman (1989) sau Edward Scissorhands (1990))

[rvn]

ocazia rara a unui week-end prelungit si draga de Veronica, misterioasa si fascinanta, m-au indemnat sa revad trilogia culorilor. dupa cativa ani de la prima vizionare, imaginea pe ansamblu se pastrase si deasemenea, unele secvente memorabile, ramasesera vii, semn ca filmele lui Kieslowski sunt menite sa ramana in istorie. cred ca cea frecventa intrebare care este pusa in legatura cu aceste trei filme este aceea referitoare la care este mai reusit, mai valoros. acuma,oricine poate face o statistica a premiilor si nominalizarilor obtinute de fiecare, si evident, putem conta pe ele ca si criteriu de apreciere, dar nu cred ca asta ar fi deajuns. practic, subiectivitattea joaca un rol foarte important, fiinca cele trei filme realizate de Kieslowski la inceputul anilor 90, chiar daca nu au in comun aceeasi poveste care se deruleaza pe parcursul a trei filme (ca un miniserial), autorul, a avut grija sa le lege in mod ingenios, numindu-le dupa culorile steagului francez, realizand astfel, o trilogie: Bleu, Blanc, Rouge.
le-am redescoperit cu placere si recunosc, senzatia de fantastic care se degaja si te invaluie, mai ales din Rouge, este acel resort de care ai nevoie cateodata, pentru a simti altfel de emotii, ceva mai mult decat o simpla sensibilizare in urma constientizarii unei realitati. tocmai de aceea, practic, nu te poti opri pana nu le vezi pe toate trei,daca o faci, este ca si cum ai intrerupe visul, sau mai bine zis, euforia lui.
in toate trei filmele predomina culoarea si intre ea si povestea din film exista o legatura, pe care, spectatorul este lasat s-o interpreteza, sa-i gaseasca cat mai multe variante posibile. asta-i un joc incitant, fiindca altfel, fara aceasta enigma cromatica, scenariile ar fi fost, poate, simple povesti de viata, ca atatea altele, pe care le-am vazut redate pe ecran.
Bleu,primul realizat dintre ele, o are ca protagonista pe Juliette Binoche. registrul ei interpretativ, s-a potrivit de minune cu rolul. Binoche a intrat excelent in pielea sotiei mic burgheze, care-si pierde sotul (un compozitor celebru) si fiica, intr-un accident auto. drama personala, nu s-a revarsat in exterior, prin isterie sub diverse forme,ci, a capatat alte valente,odata cu interiorizarea aproape completa a durerii, ca semn al demnitatii cu care a fost inzestrat, personajul interpretat de ea. mi-a placut mult acel moment al celui de-al doilea soc emotional suferit de ea, infidelitatea sotului, fiindca mi-ar fi parut rau ca un asemenea gen de femeie sa nu gaseasca drumul spre vindecare, iar la modul cum au gandit scenaristii, a fost aproape sublim.
Blanc, cel de-al doilea film al trilogiei, este mult mai "cuminte" din punct de vedere cromatic, fiindca albul nu estompeaza nimic in jurul lui, din contra, poate scoate in evidenta. asociat cu anotimpul in care se desfasoara actiunea, Blanc, spune povestea unui frizer polonez care sufera de impotenta, probabil din cauza inadaptarii la cerintele unei societati franceze,mult mai dezvoltate economic decat acea poloneza, din care provenea el. incapabil sa-si satisfaca nevasta, incapabil s-o convinga sa-l urmeze in Polonia, convins ca odata revenit in tara natala, miracolul recapatarii echilibrului sau se va implini, personajul principal, Karol, excelent interpretat de un actor cu fizic pe masura, gaseste rezerve pentru a-si pune in valoare, trasaturi de caracter neasteptate. realizat intr-un registru comic, filmul degaja un umor fin si bine tintit, ironizeaza o societate in plina schimbare, dorinta de inavutire rapida si prin orice mijloace, ca etalon al unei societati occidentale in care ravnea sa traiasca orice polonez de rand.
filmul, dincolo de substratul social si politic, dincolo de drama dezradacinatului obligat sa se adapteze vremurilor noi, are un final oarecum neasteptat si contradictoriu. imaginea de sfarsit, cu Dominique intemnitata intr-o inchisoare care pastrase mai mult ca sigur tarele si regulile regimului comunist, pare destul de "cruda", mai ales ca,de la inceputul filmului si pana aproape de final,autorul acestei "afaceri", pare ca face totul din dragoste obsesiva si nu din dorinta de razbunare. dar prin asta, filmul are un echilibru demn de invidiat, un echilibru al extremelor, intre care, partitura interpretativa a lui Zamachowski, face din Blanc un deliciu,pentru orice amator de umor fin.
Rouge este mult mai enigmatic si sofisticat decat celelalte doua. culoarea rosie predomina ca in "viata dubla a Veronicai", dar nu cu atata grija la detalii, ca in acesta din urma. faptul ca in Rouge o regasim pe Irene Jacob, este un semn ca Kieslowski a vrut o continuare a povestii din "viata dubla a Veronicai", vrajit desigur, de calitatile si carisma actritei. la fel de tainic in scenariu ca si Veronica, Rouge nu se devoaleaza decat pe final, la apogeul confidentelor facute de un magistrat pensionar, suparat pe viata, unei fete frumoase si tinere, pe care destinul i-o aduce in cale. misterul afinitatii dintre doua personaje atat de diferite este adancit de atmosfera fantastica, de vis impletit cu realitatea, pe care Kieslowski a reusit atat de bine s-o redea si in "viata dubla Veronicai" , prin intermediul rosului, ca fond cromatic predominant, dar mai ales, prin interpretarea de exceptie a lui Irene Jacob. poate in Rouge, mai mult ca in Bleu si Blanc, personajul secundar aproape ca are aceeasi forta ca cel secundar, nu ca Irene ar fi eclipsata de interpretarea excelenta a lui Jean Louis Trintignant, dar se simte o mult mai mare importanta acordata in scenariu, rolului interpretat de el, decat in cazul celorlalte doua filme. poate tocmai si de aceea, memorabile au ramas interpretarile lui Binoche si Zamachowski, Irene confundandu-se practic, cu Veronica, ireal de frumoasa si talentata ca si ea.
in concluzie, nu as putea alege intre cele trei culori. fiecare are ceva de spus publicului, trebuie doar sa ai rabdare sa le privesti si sa te lasi invaluit de fiecare tonalitate cromatica in parte. Blue este dramatic si incrancenat, Blanc este o comedie amara, iar Rouge este o poveste care seamana a vis. toate trei sunt diferite,dar se leaga fabulos in finalul lui Rouge, semn ca destinele oamenilor sunt unite prin intamplari neobisnuite si greu de inchipuit de cele mai multe ori.

P.S. daca alali considera ca i-am incalcat "teritoriul", pot muta mesajul la "cel mai recent film vizionat". oricum, nimeni n-a mai dat pe acolo de foarte mult timp....

[alali]

imaginat.



La vita è bella (1997)



Primit cu reticenta de o buna parte a criticilor, pentru ca spuneau ei, productia lui Roberto Benigni duce oarecum in derizoriu tragedia poporului evreu, filmul La vita è bella (1997) a reusit intr-un final sa razbeasca, primindu-si laurii mult meritati. Tratand suferinta cu singura arma care ii mai ramane unui om deposedat de orice bun personal pe care l-ar fi putut detine in aceasta viata, infometat si batjocorit, Benigni in calitatea sa de tata, a reusit prin joc si zambet sa indeparteze norii grei ai realitatii acelor blestemate zile si astfel Joshua, fiul din film al lui Benigni, sa nu simta catastrofa prin care trecea omenirea acelor vremuri.
Un triumf al spiritului uman asupra celor mai diabolice doctrine si nu o luare in deradere a uneia dintre cele mai crude suferinte consemnate de istorie. Insasi faptul ca termenul de "evreu" apare doar de 6 ori rostit in tot filmul, 2 calupuri de cate 3 pronuntii, si astea strict in prima parte, (jumatatea construita ca o comedie), este un indiciu ca filmul nu vrea sa se foloseasca de tragedia acestui popor. Iar aceste pronuntari ale termenului amintit mai sus par ca se fac efectiv cu scopul de a se puncta cu exactitate incadrarea istorica. Peste ele, ca si momente, se trece foarte usor si cu o noblete si ingeniozitate extraordinara marca Benigni, acest Charlie Chaplin al timpurilor noastre. Un mare merit in a trata astfel aceste situatii dificile, il au cei doi scenaristi, Vincenzo Cerami si bineinteles Roberto Benigni, ei fiind cei care au gandit si scris astfel povestea incat sa nu deranjeze si sa nu tulbure prea tare apele. Aceeasi scenaristi insa nu au folosit in cea de a doua bucata de film, cea care se desfasoara in lagarul de concentrare, titulatura de ""evreu" nici macar o singura data. Fara acele 6 precizari, cate 3 in fiecare scena si fara insemnele specifice pe care cei ce au mai citit despre holocaust, cu siguranta ca le-au recunoscut cu usurinta, momentul istoric pe care il prezinta filmul putea sa fie oricare alta nenorocire ce s-a petrecut pe batranul continent in ultimul secol. Practic, acest film are un caracter universal dat de felul in care trateaza rezistenta si neabdicarea omului in fata unor inimaginabile suplicii.
Tot o calitate a scenariului este si faptul ca nu recurge la imagini cu un puternic impact emotional cum o face, spre exemplu, Schindler's List (1993). Ar fi fost chiar ciudat. Pornind cu atata buna-dispozitie si continuand prin a masca suferinta in spatele unor zambete triste, dureroase chiar, sa prezinti atrocitatile, mai mult decat s-a facut in film, nu cred ca ar fi ajutat la o mai buna intelegere a mesajului. Asa, toate acele imagini ce doar induc tragismul unei situatii sunt cat se poate de perfect incadrate in context. (exceptand secventa plimbarii prin ceata; introdusa exact la mometul oportun si cu un efect de difuzie a imaginii bine gandit si binevenit).
M-a impresionat prestatia piciului Joshua, (Giorgio Cantarini). Extraordinar felul in care a dus la bun sfarsit toate sarcinile, deloc usoare, pe care le-a avut de indeplinit. Despre Guido, (Roberto Benigni), amfitrionul acestui film sau despre Dora, (Nicoletta Braschi), cea care infrumuseteaza toata aceasta poveste, nu se mai poate adauga nimic in plus la toata multitudinea de laude ce li s-au adus deja.
Concluzie: Un film sublim, ce trebuie urmarit mai intai cu inima si apoi inteles cu mintea. O poveste despre supravietuire si despre sacrificiu. O poveste despre familie si despre spiritul liber al oricarui surghiunit sau incarcerat. Nota 9,06!
Ps. Ca si un umil sfat: incercati sa urmariti prima parte avand permanent in minte faptul ca cei doi protagonisti sunt si in viata de toate zilele sot si sotie; iar partea a doua raportand-o permanent la propriul copil, in cazul fericit in care aveti unul. Cu siguranta la final veti exclama: "Am Invins!"

[alali]

Yojimbo (1961) aka The Bodyguard (1961)



Filmul unei societati aflate la rascruce. O oranduire s-a prabusit si alta incearca sa se impuna. Haosul ce domneste pretutindeni influenteaza viata tuturor: naruie credintele si rastoarna valorile: "satul e cu susul in jos", "producatorul de sake vrea sa devina negustor de matase", politistul fricos care sta mai mereu ascuns intermediaza angajarea asasinilor si este numit in fata "lepadatura". Samuraii, acest ordin odinioara sacru, sunt loviti si ei de aceste schimbari venite deodata. Ramasi fara stapan, ei ratacesc in aceasta noua lume ce pare ca nu-i mai tolereaza si in care ei nu isi mai au locul, in cautarea unei slujbe, a unui angajament. Urmarind un astfel de proscris, ajungem intr-un loc unde legea este doar o fateta afisata doar atunci cand autoritatile statale ajung prin acele locuri.
Maniera in care maestrul Kurosawa reuseste sa descrie acest sat, loc si salas al nelegiuitilor este arta cinematografica in cea mai sublima prezentare. "Cainele cu o mana omeneasca in gura" intampinand strainul abia sosit in oras are pe langa rolul de a caracteriza aceasta asezare ca fiind una periculoasa si influentarea privitorului de a se alatura misteriosului personaj in intentia lui de a patrunde in aceasta lume a faradelegii. Iata asadar o alta bijuterie regizorala, aceea a manipularii in a alege "personajul bun" al povestii, in persoana samuraiului fara nume. Desi sunt firi foarte asemanatoare, ronin-ul si capateniile celor doua bande rivale, (replica carciumarului graieste de la sine: "desi esti samurai, vorbesti numai de ucidere"), toti fiind pusi pe ucis, toti uneltind unii impotriva celorlalti, toti cautand doar castigul material, antagonismul prezentarii celor doua clase de personaje, el - bunul; si ei - raii, prin toate acele elemente de comportament, ridicole si prostesti si prin aspectul lor grotesc si comportamentul haotic, reuseste sa ne teleghideze simpatia catre tabara pe care samuraiul o va alege. Faptul ca se razgandeste, ca schimba familia pe care o sustine sau ca penduleaza intre alegeri in speranta unui castig mai mare, nu pare sa ne deranjeze deloc. Totul e ok atata timp cat avem de partea noastra acest iscusit manuitor de sabie, noi neavand o opinie proprie. Ne lasam astfel tarati de catre regizor din ce in ce mai adanc in intriga si in intelegerea acestui comportament de mercenar pe care cu atata pragmatism il utilizeaza personajul ratacitor interpretat de Toshiro Mifune.
Dupa acest inceput manipulator, actiunea se nuanteaza si alegerea sustinerii samuraiului se dovedeste corecta. Deciziile ca: protejarea celor slabi si expusi; discurul pe care si-l ofera singur cu voce tare si prin care incearca sa isi justifice crimele; si nu in ultimul rand, aflarea complotului de a-l asasina, toate ne indica ca el e eroul pozitiv al acestui film. Insasi faptul ca la auzul vestii cum ca cele doua tabere vor sa cada la pace, el se enerveaza, nesurazandu-i deloc aceasta idee, e usor acceptat de noi si nu este privit ca un gest condamnabil asa cum ar fi fost normal. Practic am devenit fara sa realizam, sub atenta supraveghere a lui Kurosawa, ronini in gandire si in comportament.
Modul de alcatuire a naratiunii este total atipic pentru acest gen de poveste. Tratand subiecte delicate, rascruci ale istoriei unei natii, te-ai fi asteptat ca toata povestea sa fie umbrita de greutatea temei abordate. Insa filmul are mai ales in partea sa de inceput, scene demne de o comedie, (lupta de dinainte de a veni inspectorul). Toata actiunea, pana aproape de final, desi e complexa si foarte bine intalntuita si tesuta, rezolva multitudinea de conflicte ce apar pe parcursul filmului in cel mai simplist mod posibil. Comedia neagra, ridicolul si prostia din aceste scene scad in importanta si gravitate intregul film, chiar daca inspre final, seriozitatea se impune si totul sfarseste intr-o baie de sange.
Atentie, Spoiler!

Filmul se incheie asa cum incepe, tot printr-o alegere a sortii. Daca la inceput drumul ii este ales eroului de un bat aruncat in vant, la sfarsit, el, eroul ii reda pistolul celui pe care l-a invins fiind aprope sigur ca va fi ucis. Soarta insa face ca acela sa cada, vlaguit de putere si sa isi dea ultima suflare inainte de a-l tinti pe samurai. Dorinta aceasta de a sfarsi cu aceasta viata, de sinucidere practic, vine din constientizarea acestei inutilitati a meseriei pe care o practica, aceea de samurai, dar si din convingerea credintelor religioase japoneze care considera moartea ca o reintegrare fericita a raposatului in natura.

Despre interpretare, sa precizam doar ca Toshiro Mifune a fost prezent in toate cele 17 filme pe care Kurosawa le-a regizat intr-o perioada de 18 ani, de la, practic descoperirea lui Mifune de catre regizor in 1948 cand lucra la filmul Drunken Angel si pana in 1965 cand au incheiat colaborarea odata cu filmul Red Beard, film dupa care insusi Kurosawa a luat o pauza de 5 ani, perioada in care s-a dedicat mai mult familiei, dar si pregatirii unor scenarii ce aveau sa fie ecranizate cu un enorm succes ulterior.
Concluzie: Un film omagiu adus acestor nobili luptatori si care surprinde perioada ce a urmat revolutiei Japoneze din 1867, o perioada tulbure in care nelinistea si nelegiuirea erau omniprezente. Pistolul care apare in acest film demonstreaza inutilitatea abilitatii de a manui sabia si deci prezice si disparitia acestei caste a luptatorilor netematori de moarte, cetateni ce aveau o inalta conduita morala si cetateneasca, in mana lor atarnand viata oricarui cetatean inferior ca si grad lor, nobilimii militare. Nota 8,18.

[alali]

Gyeongseonghakyoo: Sarajin Sonyeodeul (2015)
aka
The Silenced (2015)



Marturisesc ca mi-a placut acest film corean, cu a lui constructie tipic asiatica, stil reflectat atat de poveste, deci de scenariu, dar si de viziunea regizorala, adica maniera in care este filmat si montat.
Nu impartasesc opinia mini-majoritara, (mini, pentru ca despre acest film nu prea sunt multe persoane care sa-l fi analizat), care considera povestea drept banala si previzibila pana la plictiseala. Nu am avut aceasta senzatie chiar daca da, in directiva ei principala, naratiunea are o evolutie si un final anticipabil. Totusi, felul deloc obisnuit in care tensiunea se amplifica, aparitia neasteptata a elementelor terifiante, fac din acest film, unul interesant si placut la vizionat.
M-a cucerit inceputul letargic, de drama obisnuita, in care in afara introducerii intr-un cadrul ideal pentru un film horror, (ma refer aici la acea parcurgere a drumului catre pension, un drum ce trece printr-o padure, facand astfel din locatia unde se va desfasura actiunea, un loc retras si izolat), nimic altceva nu anunta groaza si spaima. Ar mai fi acea criza de epilepsie a colegei lui Joo-ran, (Bo-yeong Park), dar acest tip de spasme nu constituie un element strict al terorii, desi contribuie si el la incarcarea atmosferei si la pregatirea ei.
Din pacate, toti acesti dezamagiti despre care am pomenit mai sus, sunt sigur ca nu au avut curiozitatea de a reviziona acest film; macar o revizionare fiind absolut obligatorie, intrucat protagonistele, cu o singura exceptie, sunt de o asemanare suparatoare. Neobisnuit cu fizionomia asiatica, fetele fiind intr-o scoala gen internat, unde toate au aproximativ aceeasi inaltime, aceeasi tunsoare si aceeasi costumatie, vei intampina cu siguranta dificultati in distingerea dintre protagoniste. Iar la toate aceste inconveniente se mai adauga si o editare a secventelor povestii din background, cea a fetei disparute si care avea acelasi nume ca si eroina, putin alambicata. Apare si saltul acesta ciudat, cu reveniri subite la o noua scena desi actiunea parea ca atinsese un climax in decorul precedent. (vezi scenele de la lac de exemplu).
Singurul lucru care nu m-a prins, pentru ca nu pot sa-l numesc ca neplacut, intrucat per total filmul m-a multumit ca si realizare, singurul lucru care nu m-a prins asadar, este finalul. Prea in stil Tomb Raider pentru mine. Povestea se incheie relativ ok, cu acea nota poetica atat de specifica lumii din care vine aceasta productie.
Personajele sunt bine definite in poveste, au trecutul revelat atat cat e necesar sa fie, au consistenta si evolueaza permanent. Pana si incadrarea lor in imagine, o imagine ce de multe ori abunda de lumina si culoare, mai ales in scenele exterioare, dar nu numai, e perfecta si tradeaza inca odata scoala din care provine.
Concluzie: Un film bun, are momente de horror autentic, de buna calitate si specifice povestilor de groaza coreene sau japoneze; dar atentie, nu este un horror cap coada: tensiunea care ar fi trebuit sa iti faca inima sa bata de sa-ti sparga pieptul lipsind total.
Ca plusuri adaug faptul ca nici nu este un film care sa apeleze la substitute ale elementelor de speriat doar asa ca sa se integreze in gen. Nu avem bubuituri in difuzoare, personaje care apar brusc in cadru sau alte tipete si zgomote capabile sa te faca sa tresari. E deci, un film stilat, simplu si placut, iar personajele au acel vino-ncoa' atat de irezistibil la aceste actrite fara varsta. Nota 7,66. Il foarte recomand in special celor mai tineri. E in fond un film adresat lor, un film tineresc.

[alali]

Il Postino (1994)



Il Postino e cel mai simplu film cu putinta. Normalul, umanul si decenta sunt lucrurile care dezarmeaza orice privitor ce s-a postat in fotoliul din fata televizorului, in propriul camin si s-a pus pe a viziona acest film. Nimic nu e mai rudimentar si mai firesc decat ceea ce se intampla in fata lui in aceasta vrajita lumina alba ce scanteiaza pe ecran. Si povestea cu printul si cu "frumoasa adormita" incepe.
El ,Mario, (Massimo Troisi) o vede pe ea, Beatrice, (Maria Grazia Cucinotta) si se indragosteste ca un nebun. E momentul ca poetul, Pablo Neruda, (Philippe Noiret) sa isi exercite magia si sa ii apropie pe cei doi predestinati in ale amorului. De aici filmul capata rima unei poezii. Totul este metaforizat si transfigurat in versuri. Figurile de stil iau locul momentelor monotone din vietile atat de searbede ale celor doi. Deodata nimic nu mai e plictisitor si rudimentar; nicio actiune nu mai e plictisitoare si uniforma. Totul capata sonor si se desfasoara pe acorduri doar de ei auzite. Natura toata incepe sa faca reverente in fata omului care acum stie sa o priveasca, sa o descrie si sa o aprecieze. El, Mario, a imblanzit "lumea intreaga" pe care a transformat-o intr-o singura si stinghera metafora.
Nu e, probabil niciun secret pentru nimeni care mi-a mai citit din review-uri, faptul ca am ridicat acest film pe cel mai inalt piedestal de care imaginatia mea a dispus. E pentru mine, filmul filmelor, o chintesenta de sentiment ce nu are rival si o poezie ce nu are tarm in care sa se topeasca aidoma unui val al marii. Prin felul in care este gandit scenariul, prin modul in care se simte regia europeana ca si stil, italiana ca sa fim mai exacti sau prim modul in care este interpretat personajul Mario de catre Massimo Troisi, totul este impecabil . Cu siguranta ca sunt scapari, ca nu e totul perfect, dar ce mai conteaza? Cand ai parte de un astfel de regal cinematografic, toate trec in plan secund, chiar si partea politica a filmului, foarte importanta in economia povestii dar irelevanta in constructia artistica a ceea ce inseamna dragostea in viata celor doi indragostiti si in special pentru Mario.
Pelicula de fata reprezinta descatusarea omului ce a tinut captiv in el, pana la momentul intalnirii cu cel ce va fi mentorul sau, toata frumusetea unei lumi sterse si triste, cum e cea a pescarilor acestei micute insule, dar care traieste intens si iubeste cu puterea unui foc ce arde cu mii de vapai, toate deodata, intr-o singura flacara.
Neruda nu este cel ce l-a invatat pe Mario sa faca poezie. Sa nu cumva sa se ramana cu aceasta gresita impresie. Ea, poezia era deja acolo, intemnitata in inima acestui tanar timid si modest. Neruda doar a ajutat-o sa prinda glas, sa se "expandeze ca aripile unui fluture" si sa isi ia zborul catre mare, catre cerul instelat, catre inaltimea turnului cu clopote al bisericii.
Concluzie: E o sansa unica a oricarui iubitor de filme sa urmareasca un film care are puterea unui poem. E mult deasupra oricarui cuvant ce un om il poate rosti. De o frumusete de neegalat, Touchstone, asa cum anunta si in trailer-ul oficial al filmului, este ("proud to present") mandru sa prezinte acest film, iar eu ma declar privilegiat ca aceasta realizare exista si ca ea se poate urmari de catre oricine, chiar si de catre mine.
Asa cum imi place sa spun, ODATA CU ACEASTA CREATIE, FILMUL S-A RIDICAT LA RANG DE "METAFORA". Nota 10 ... ...

[alali]

Brick (2005)



Iata si un film cult, putin discutat si chiar si mai putin cunoscut publicului larg si tanar, pentru ca lui i se adreseaza aceasta realizare a regizorului Rian Johnson. Lansat destul de recent, anul 2005, locul de joaca si practic intregul platou al peliculei este liceul din San Clemente, orasul unde a si copilarit, crescut si studiat Rian. Asadar, tineri, liceeni, petreceri, relatii si bineinteles, droguri; cam asta ne propune scenariul acestui film.
Intentionat am pomenit chiar de la inceput despre scenariu, (Rian Johnson fiind si scenarist), pentru ca in script e intreaga inteligenta a filmului in discutie. Sa te gandesti ca vei asista la un noir in care toate personajele sunt liceeani, poate parea la prima vedere o aberatie. Ma gandesc la cum suna o recomandare de acest gen, pe care sa o faci cuiva si sa il si determini sa te ia in serios. Anomaliile nu se opresc aici. Am spus ca este un noir, dar in film nu apare nici macar o uniforma de politist, daramite un detectiv in carne si oase. Totul este realizat de liceeni, totul este improvizatie si conjunctura. Chiar si detectivul ce trebuie sa descifreze indiciile este un amator. Si totusi, filmul functioneaza datorita modului in care este realizat, gandit si scris scenariul.
Dialogurile nu contin acele exprimari standard pentru acest gen de filme. Dar replicile specifice sunt inlocuite de unele mai actuale, mai potrivite cu situatia. Inlocuit ... poate e mult spus, atata timp cat prea fraze intregi din clasice; adaptate poate e o formula mai exacta pentru ce se intampla aici. Si da, preia replici intregi din filme consacrate gen The Maltese Falcon (1941) iar ele se potrivesc perfect cu decorul.
Personajele si interpretarea sunt al naibi de bune. Un Brendan, (Joseph Gordon-Levitt) cam bumbacit e drept, dar care se achita impecabil de rol, un The Pin, (Lukas Haas) putin vizibil, discret asa cum ii sta si bine unui cap de retea de dealeri si o Laura, (Nora Zehetner), ca sa luam si un exemplu feminin, seducatoare, periculoasa si indragostita intocmai cum ii cere fisa postului sa fie.
Ce mi-a placut mult este filosofia in care a fost realizat intregul proiect. Atmosfera de film crime-detective-drama este cea care a primat in luarea oricarei decizii. Si asa am aflat ca o anumita scena de nuditate ce ar fi trebuit sa continue episodul romantic dintre Laura si Brendan, a fost scoasa la montaj pentru ca regizorul a simtit ca nu se potriveste deloc ambiantei de pana atunci.
Concluzie: Un film de o mare importanta pentru cinematografia actuala. Tratand teme contemporane, propunand actori "la moda", filmul readuce in disctutie creatiile clasice ale anilor '40-'50, oferind astfel o tema de casa publicului tanar actual. Cu un scenariu solid, cu o regie acceptabila, si cu un buget de sub 500.000$, acest film reprezinta unul dintre cele mai bune debuturi independete din domeniul regiei. Nota 7,00!

[alali]

A Monster Calls (2016)



Eram inca pe scaun cand pe ecran, de circa 2 minute, curgea genericul de final, (end credits-ul), iar eu ramas pe ganduri, nu dadeam niciun semn cum ca m-as pregati sa parasesc sala de cinema. M-am dezmeticit imediat si oarecum stanjenit, m-am ridicat si instinctiv am cautat spre copil, rotindu-mi privirea totodata si prin restul salii. Cand am vazut ca doar cativa spectatori se ridicasera, dar nici aceia nu pareau sa se grabeasca, fiind mai degraba tristi si ingandurati, m-am mai linistit la gandul ca nu fusesem singurul ce ramasese furat de peisaj. Pana si copilul, spre surpriza mea, nu schita vreun gest cum ca ar fi vrut sa plece, sa se ridice, nimic. Privea si el la fel de trist si marcat, cum eram si eu si cum acum reuseam sa disting din ce in ce mai multe figuri in sala, ecranul negru pe care continua sa se succeada acea lista de nume careia, de majoritatea datilor, nimeni nu ii acorda vreo atentie.
Altii, mai sensibili dintre spectatori, chiar plangeau. Cred ca e totusi prea mult sa plangi la acest film, dar daca asta simti, cine sunt eu sa judec ce e in sufletul fiecaruia?
Oricum, ce am constatat e ca nu prea erau copii in sala. Si nu ma refer la prescolari. Nici chiar cei din clasele primare nu cred ca au ce sa vada la acest film. Sunt prea mici iar filmul este prea traumatizant pentru ei. Cu siguranta ca vor ramane cu sechele dupa asa o poveste. Insa pustii si pustoaicele din gimnaziu,cei pre-buletin, "chaval-ii", (tanar, baietandru), cum e numit baiatul din film, un fel de Nica de-al nostru dar dupa scaldat si inainte de episoadele cu alergatul fetelor prin targul Foltișeniului, strengarul de dinainte de caprele Irinucai mai exact, n-ar trebui sa rateze acest film. Cu scoala, cu parintii, indiferent cum, vazutul acestui film ar trebui sa fie obligatoriu, sa intre in programa scolara cumva.
Nu o sa dau detalii prea multe despre subiect sau despre modul cum decurge actiunea. Avand in vedere ca in Romania filmul va rula la inceputul anului viitor si ca un numar mare de spectatori se vor duce sa-l vada, nu vreau sa stric nimanui placerea vizionarii acestei povesti, deosebite de tot ce ati vazut pana acum. (Pentru adulti, imaginati-va un Birdman, dar care nu trateaza latura artistica, creatoare ci ataca chiar existenta insasi, dezvoltarea si maturizarea viitorului tanar.)
Iar ca sa nu dezvalui mai mult, o sa mai vorbesc doar despre intrebarile care navalindu-mi de-odata in minte, m-au facut sa am acea pierdere a contactului cu realitatea din finalul filmului.
Iar cea mai arzatoare dintre ele si care, ca un corolar, a venit odata cu inchiderea "copertii" acestui film se refera la acel copil ca si tipologie, care rapus de framantari, indurand mai mult decat plapanda sa faptura pare ca ar fi capabila sa suporte si ajuns pe marginea prapastiei intunecate si chinuitoare a vinovatiei, va cheama oare exact acelasi monstru si va trai exact aceleasi 3 povesti pana la a fi capabil sa o inteleaga pe a 4-a? Eu cred ca da. Cel putin acum ca exista acest film, cu siguranta ca multi copii vor parcurge toate aceste etape ale peliculei. Principalul e sa aiba alaturi de ei un ghid la fel de intelept ca cel pe care l-a avut Conor, (Lewis MacDougall) si care sa stie exact care e momentul ideal la care copilul e pregatit sa vada acest film si sa mai stie si cum sa raspunda multitudinii de intrebari ce cu siguranta ca vor aparea in capusorul micutului om.
Despre regie, cand ai un buget satisfacator, nu mare, dar satisfacator, doar lipsit de talent sa fii sa nu realizezi un film decent. Iar Bayona numai netalentat nu e si rezultatul este mai mult decat surprinzator.
Concluzie: O emotionanta poveste despre modul cum functionam noi toti, ca oameni; despre frică si vină totodată si despre realitatea neperfectă in care orice copil, pregatit sau nu, va intra si va incerca sa razbească. Cuprinzand povesti cu printi, regate, regi si vraci, dar teribil de reale si de directe, filmul este vizionabil de minori, (11-14 ani), doar daca sunt insotiti. Pentru adulti, cu siguranta ca proiectia va provoca o intoarcere destul de tristă si oarecum violentă in copilarie, pentru unii mai grea, pentru altii mai usoară, depide de monstrul ce ne asteapta acolo si mai ales daca el a fost sau nu biruit la timpul potrivit; daca am avut curajul sa-l invocam cand inca eram copii. Nota 8,11! Splendid!

[alali]

si ca tot e Halloween, o recomandare in spiritul noptilor ce urmeaza ...


El espinazo del diablo (2001)



Filmul incepe cu un monolog despre ce anume ar fi o naluca, o aparitie, un spirit sau o fantoma. Compus din intrebarea retorica "Ce este un duh?", incercarile de raspunsuri se succed rand pe rand, metaforice si concentrand in ele cate un mic nestemat de profunzime si durere, de tristete si eternitate si de nostalgie poetica. Iar in final, cand in sfarsit cineva se identifica cu aceste notiuni, ele, ideile capata contur si substanta, personificandu-se.
Almodovar, aici in calitate de producator, a contribuit cu siguranta la realizarea acestui fragment de poezie, suspendat in timp cu ajutorul imaginii, asa cum ii sta si bine unui cineast cu o asa cariera si influenta in lumea celei de a saptea arte.
Ca si poveste, filmul e foarte bine construit si dirijat de Guillermo del Toro, un artizan al lumilor imaginare, stranii si tenebroase. Are structura, personaje destul de bine prezentate tinand cont ca in film joaca 80% copii si ce e cel mai important pentru spectator, are atmosfera buna, propice desgasurarii unei asemenea intamplari. Daca la inceput, copiii-actori par destul de stingheri, mai ales Carlos, (Fernando Tielve), protagonistul, pe parcurs, prind curaj si incep sa actueze din ce in ce mai natural, ajungandu-se ca in final sa fie parca naluci ale acelor vremuri indepartate. Cadrul de incheiere incununeaza aceasta transformare a micilor actori.
Fiind o poveste de groaza, horror prin excelenta, filmul nu ajunge pana acolo incat sa sperie. Nici nu e gandit astfel. Copiii nu trebuiesc terifiati de un fost prieten de joaca. Desi ideea de fantoma ii inspaimanta prin ea insasi, Santi este totusi un copil, unul dintre ei. Beneficiind de efecte spectaculoase daca le raportam la bugetul de aproximativ 3 milioane de euro, pelicula ofera si o uimitoare calitate vizuala. Realizarea ne-naturalului este printre cele mai bune din cate exista. Iar pentru ca este un film cu si despre copii, asa cum spuneam si mai sus, tot acest supranatural nu socheaza, deci nu este un kitsch ieftin.
Un singur episod in care la prima aparitie a "aparitiei" s-a introdus acel efect sonor idiot, efectiv un tipat, ilogic si fara rost. In rest, ambianta sonora este impecabila, contribuind din plin la reusita filmului.
Titlul este o complicatie fara sens. De unde pana unde "vertebrele" (cu sensul de sira spinarii) diavolului? Probabil ca pare mai interesant asa, dar in realitate, nicio legatura cu nimic din firul narativ central al filmului. Un titlu pus doar pentru efect.
In rest, poate doar putin prea dur limbajul de pustan, prea injurios, dar daca stai sa o privesti pe aia drepata, chiar asa se intampla si in realitate. Si apropo de realitate, e un aer european cel ce se transmite si se recepteaza din aceasta pelicula, un fel de necosmetizare si de autentic pe care parca poti sa pui degetul. Pana si hoitul atrage in mod natural mustele, iar insectele sunt reale nu facute pe calculator.
Concluzie: Un film pe care poti sa il simti, sa il incerci pe tine insuti si deci sa empatizezi cu personajele sale. Incepe frumos si se termina magistral, mană a celor doi colosi ai cinemaului hispanic. Nu te inspaimanta, dar nici comod nu iti e in timpul vizionarii. Per total un film bun si o nota de 7,42!

[alali]

Snowden (2016)



Edward Joseph Snowden este omul care a bagat frica in marele si atotputernicul NSA American. Devenit substantiv comun, Snowden denumeste panica ce apare in structurile Serviciilor de Spionaj si Inteligenta, atunci cand un secret gurvernamental risca sa fie divulgat opiniei publice.
Snowden este si numele celui mai de amploare scandal pe teme de securitate iscat in interiorul unei astfel de structuri de securitate dar care a avut repercursiuni si in cadrul guvernului celei mai puternice si influente tari de pe fata pamantului.
Inutil sa ne mai intrebam cat e fictiune si cat e realitate. Personal am vazut interviul realizat de Laura Poitras adevaratului Ed Snowden, filmare inclusa in documentarul Citizenfour (2014). In afara sentimentului de panica si de paranoia, ce confera partii de film realizata in Hong-Kong un aer underground, (in interviul real lucrurile s-au desfasurat si la lumina zilei iar Snowden pare mai degajat si mai impacat cu le insusi), alte inadvertente nu ii pot gasi filmului semnat de Oliver Stone. Nu stiu cum e cu episodul ce serveste in film drept introducere sau care e povestea prietenei de care a fost nevoit sa se desparta pentru a o proteja, dar nici nu sunt prea importante aceste amanunte intrucat ele nu afecteaza cu nimic magnitudinea cutremurului ce urma sa fie declansat.
Daca e sa redau in scris senzatia lasata de vizionarea acestui film, cu siguranta ca vocabularul pare sarac in cuvinte. Nimicnicia ce te cuprinde atunci cand realizezi amploarea lucrurilor deconspirate e dincolo de litere si propozitii. In film apare o descriere perfecta care suna cam asa: daca interceptezi pe cineva suspicionat de terorism si respectivul are 40 de contacte in telefon, automat ii vei asculta si contactele ce si cu cine vorbesc. Daca si fiecare dintre acestia au cate 40 de contacte in telefon lor, la al 3-lea astfel de salt, se ajunge la impresionanta cifra de peste 2,500,000 de vieti urmarite si ascultate secunda de secunda in fiecare zi a vietii lor. Ce altceva s-ar mai putea adauga dupa asemenea cifre?
Joseph Gordon-Levitt il intruchipeaza relativ bine pe Snowden. Insasi interpretarea lui in acest film este una ok, fara mari valente, intrucat nici rolul nu-l solicita prea tare. Un biopic prin idee si avand structura tipica unui documentar ceva mai elaborat, e normal sa nu isi puna in valoare actorii ce au luat parte la filmarea sa. La categoria personaje ii putem include si pe: Barack Obama, Vladimir Putin, Angela Merkel sau presedintele Venezuelei, Nicolas Maduro. Si ei apar in aceasta productie iar unii chiar repetat, avand replici construite din decupaje ale interviurilor si declaratiilor oferite la acea vreme, in 2013.
Desi finalul vine sa mai indulceasca tabloul sumbru pe care ni l-am facut dupa toate aceste dezvaluiri halucinante, prin ceea ce ecranizeaza pelicula, ne vindeca de naivitatea de a mai crede ca lucrurile se pot remedia si ne trezeste cumva la realitate. Stim acum cu siguranta ca acele programe inca mai ruleaza si ca ascultarea nu s-a restrans ca si arie de acoperire, ba credem ca s-a extins, doar ca se acorda o mai mare atentie personalului care are acces la datele respective.
Oliver Stone reuseste sa realizeze un film de impact cu destule momente reusite regizoral. Modul in care "il pune in incurcatura" pe Obama este un artificiu marca Michael Moore, destul de bine speculat. Cert e ca acesasta realizare o sa ramana pentru un regizor specializat in productii biografice cu o mare incarcatura istorica, un alt film de referinta alaturi de Platoon (1986), Salvador (1986), JFk (1991) sau Nixon (1995).
Concluzie: Snowden este un film care, odata vizionat, iti recalibreaza unitatile de masura folosite la evaluarea gradului de importanta a problemelor personale cu care te confrunti in viata, facandu-le sa para nesemnificative si efemere. Dezvaluind lucruri greu de crezut si realizand cat de reale sunt aceste adavaruri teribile pentru fiecare dintre noi, te determina sa te revolti si sa doresti sa iei atitudine, in masura in care iti pasa de cine iti poate controla, cunoaste si folosi in scopuri marsave, lucrurile, secretele personale sau chiar opiniile ori ideile in care crezi. Nota 7,98!

[alali]

La passion de Jeanne d'Arc (1928)



Mesianismul ca tema, avand in rolul principal credinta pura si sacrificiul este propunerea lui Dreyer din aceasta opera ce ii poarta semnatura si care e inspirat din cel mai incorect proces desfasurat sub patronajul bisericii, in care toti judecatorii erau clerici de rang inalt.
Avand acea stralucire sacra, atat de tipica creatiilor acestui regizor danez, filmul este, asa cum il recomanda si anul productiei, realizat in negru si alb, (albul Dreyer, albul credintei, unic in cinematografie). De recomandat este sa fie vizionat in varianta muta-muta, adica fara acompaniament sonor. Astfel, emotiile transmise de catre acesti titani ai ecranului, atat ale coordonatorului proiectului cat si ale protagonistei ce-o intruchipeaza pe Ioana D`Arc, (Maria Falconetti), au cel mai puternic impact asupra privitorului. Tot linistea este si cea care da greutate injustetii. Este imposibil sa nu te simti strivit de toate acele ocari ce se revarsa asupra acuzatei, de forta si salbaticia cu care sunt ele indreptate asupra copilei incatusate. Urletele si strigatele invinuitoare iti rasuna in urechi desi in realitate, linistea este cea care te asurzeste.
Paradoxal, din tot acest vacarm mut, o raza de liniste si de ingaduinta este tot ce se naste in sufletul tau ca privitor. Iertarea izvorata din lacrimile curate ale inculpatei, iti inmoaie inima si, aidoma jertfei lui Hristos, accepti cu tristete ca si Jeanne va avea aceeasi soarta de infruntat.
Si toate aceste conflicte interioare pe care le experimentezi sunt posibile datorita tehnicii de filmare utilizata. Prim-planurile ce accentueaza atitudinile opuse, (umilinta vs furie oarba), ocupa marea majoritate a redarii in imagine. Refuzand orice machiaj adus personajelor sale, Dreyer a dorit sa surprinda fiinta umana asa cum e ea in realitate. Iar Maria Falconetti i-a indeplinit dorinta, realizand, dupa parerea multora, (pe care o impartasesc si eu), cea mai buna interpretare din isoria cinematografiei. Nicaieri nu cred ca se potriveste mai bine ca in cazul acestui rol zicala: "ochii sunt oglinda sufletului".
Vorbeam ceva mai inainte de cele doua tipuri de personaje aflate in antiteza, Dreyer nedorind sa realizeze o simpla punere in scena a celebrului proces in maniera istorica, testamentara. Cautand cu precadere sacrificiul, marele regizor isi demonizeaza personajele negative, rapindu-le aproape tot ce e uman. (ridicolul e asigurat de un judecator care are parul aidoma a 2 corne si care face parte din grupul celor ce sustin ca Janne actioneaza sub indemnul diavolului) In schimb, personajului principal i se asigura aura de inocenta prin mijloace destul de rudimentare dar extrem de penetrante: nu raspunde acuzelor decat extrem de rar, accepta sa fie batjocorita si scuipata si ingenunchiaza in fata acuzatorilor.
Desi asistam la o mare nedreptate, filmul reuseste sa ne picure in suflete sfintenia emanata din drama celei ce este astazi cunoscuta ca fecioara din Orleans si patroana spirituala a Frantei, retrezind in public acea sete dupa sacralitate si sfintenie. Reinnoirea jertfei Fiului lui Dumnezeu printr-un astfel de simulacru, cum e cazul acestui act de injustitie, nu ne indeparteaza de biserica asa cum pare la o prima privire, ci parca ne atrage spre ea printr-un magnetism straniu si neinteles. E nedrept ce s-a intamplat dar e dat de Sus sa fie astfel. Desi nu se introduce in film nici macar un element care sa tradeze o prezenta angelica alaturi de inculpata, un cat de mic efect tehnic ce sa creeze senzatia de supraomenesc, sentimentul tuturor celor ce asista la film e ca totul se intampla sub ghidajul unei forte mai presus de om. Si iarasi ne intoarcem spre regizor care doar prin simpla reflexie a unei ferestre cu 4 ochiuri, reuseste sa invoce sacrul in cel mai palpabil mod cu putinta.
Defapt, daca e sa privim filmul, in intreg ansamblul sau, ca pe o lucrare care ii vorbeste privitorului, o sa distingem atunci sublimul din aceasta piesa cinematografica: că statutul de sfanta, de martira, de mucenita si trimisa a lui Dumnezeu, nu este analizat de public nici un moment. Totul este tacit inteles, acceptat si crezut de spectator. Nu ne permitem sa ne indoim de acest aspect al personajului, ci doar cu umilinta si compasiune o acompaniem pe drumul propriei Golgote. Cat de frumos e manevrat afectivul si credinta de catre acest zeu, creator de lumi si vieti cum e Dreyer!
Concluzie: Un film al martiriului, al sacrificiului ce invoca jertfa suprema a doctrine crestine si care, prin modul in care este realizat si prezentat, are indrazneala sa-i stea alaturi actului de iubire si suferinta, petrecut acum 2000 de ani. Regia nepamanteana, vizionara si imaculata, isi atinge toate tintele pe care colosala minte artistica ce a gandit pana la cel mai mic detaliu spectacolul si le-a propus ca tinte inca dinaintea inceperii lucrului efectiv la acest proiect. Nota 9, 17!

[alali]

Tokyo monogatari (1953)
aka
Tokyo Stroy (1953)



Societatea nipona, in perioada celei mai radicale schimbari pe care a suferit-o in toata istoria sa. Iata motivul pentru care filmul lui Ozu devine o fresca sociala de o fidelitate ravasitoare. Tokio se emancipeaza si odata cu el si masele de oameni ce migreaza spre marele oras in cautarea noii vieti ce se prefigureaza a fi mai buna, cel putin ca perspectiva.
Si poate ca e intr-adevar mai buna, nu avem cum sa stim ce simte fiecare si mai ales ce isi doreste cel ce pleaca la drum, cautand sa isi faca un rost.
Desi filmul lasa sa se intrezareasca personaje pozitive si unele, nu as spune chiar negative ci mai degraba, mai putin pozitive, linia de demarcatie nu e niciodata trasata de-adevaratelea. Ea ramane sa se contureze in functie de conceptia fiecaruia dintre noi, despre viata. La unii dintre spectatori aceasta se va observa, probabil, ca o bariera imposibil de trecut, in timp ce la altii e posibil sa se estompeze sau chiar sa dispara.
Interesant e ca nici o parte, nici cealalta nu este de condamnat sau de criticat. Cu atat mai putin o face Ozu in filmul sau. Aici e sublimul acestei pelicule, un nestemat ascuns cu maiestrie de privirile superficiale si imposibil de cuprins in concluziile pripite. Desi drama e prezenta, nimeni nu e de condamnat sau de blamat. Poate ca unele comportamente par reci, insensibile, dar sa nu uitam ca nu sunt doi oameni la fel pe acest pamant. Iar de judecat si de acuzat nici nu poate fi vorba, atata timp cat insusi parintele, unicul indreptatit sa ceara socoteala, nu o face. Ba chiar multumeste umil si priveste spre latura buna a lucrurilor. (acest fel de a privi lucrurile imi aduce aminte de pilda „Musca și albina” a parintelui Paisie Aghioritul)
Cauze pentru aceasta schimbare a omului, abrutizare ar spune cei mai intransigenti, ar fi destule. Regizorul se opreste insa, la cea mai importanta pricina ce a dus la aceasta transformare si anume progresul cu a sa mentalitate. In orice cadru filmat in exterior o sa semnalam prezenta electricitatii, a firelor ce ne conecteaza pe toti intre noi. Mai sunt si acele cadre cu furnalele fumegande, care se repeta in incercarea de a arunca asupra atmosferei ce pare idilica la inceput, nori negri, amenintatori. Iar furtuna prevestita nu va inceta sa se abata asupra vietilor personajelor povestirii noastre. Fiecare va primi loviturile destinului cu decenta si cu umanitatea pe care este capabil sa o simta la acel moment, pentru ca asa cum marturiseste si Noriko, (Setsuko Hara), nora lui Shukichi, (Chishû Ryû), omul este intr-o permanenta modelare.
Si am ajuns si la Noriko, o Rut asiatica, trimitere sublima la cartea biblica ce sparge toate canoanele prejudecatilor de tot felul si ingaduie unei straine din afara legii, (legaturii de sange in film), sa devina strabunica Regelui David. Iata asadar ca o conduita morala uneste mai mult decat legatura de sange, iar strainul va face cele ale firii, el nefiind din acelasi neam.
Pastrand acelasi registru biblic, religios, propun sa stergem acel prim impuls care ne impinge sa ridicam piatra, pentru a ne aloca o clipa de meditatie si de analiza proprie. In fond, filmul Tokyo Story este filmul adevarului perpetuu, ce, cu fiecare decada ce se scurge, devenind mai actual si mai tulburator prin adevarul ce-l graieste.
Regizorul japonez Yasujiro Ozu, semnaleaza toata aceasta graba a noii ordini ce s-a instaurat, o societate in care timpul, banii, familia, se amesteca pana la omogenizare, iar omul modern incearca sa razbeasca prin viata cum stie el mai bine si mai moral cu putinta. Sa nu ii judecam pe cei ce nu sunt ca noi, sa nu ne judecam pe noi pentru ca nu suntem ca altii, cu siguranta mai buni decat noi si sa incercam sa ne redescoperim samanta plantata in strafundul sufletului nostru de catre parinti, cand inca eram acasa, locuind impreuna cu ei.
Concluzie: Un film pansament pentru suflet, un film despre fiecare si in care toti avem un "tiz" in ale firii, caruia ii semanam intr-o mai mica sau mai mare masura. Desi avem acum parte de foarte multe filme ce semnaleaza aceasta intalnire a generatiilor, care mai de care mai extreme si mai teribiliste, o astfel de poveste niciodata nu a fost spusa cu ma multa decenta si bun simt. Nota 9,28!

[alali]

Assassin's Creed (2016)



Este prima data cand pot include un fantasy si mai ales unul bazat pe conceptul unui joc, in rubrica filmelor Recomandate spre vizionare. Vazut ieri in previzionare, filmul m-a fascinat, fara ca sa fiu un jucator activ sau vreun impatimit al celor 10-13 (sau cate vor mai fi), episoade ale acestui joc de succes in randul game-erilor de toate varstele. Imi aduc aminte ca am incercat odata, demult, primul joc al seriei, dar nu am avut timp sa il duc pana la capat, nici macar prima plansa neterminand-o, asa ca nu am avut cum sa-mi dau seama daca e, sau nu, bun ori interesant. De aceea, in aceasta privinta, las "profesionistii" sa se pronunte, pentru ca evident, ei sunt cei avizati sa o faca.
Despre film, cel putin prima ora, pentru ca are doua in total, o gasesc impresionanata. O combinatie intre s.f., fantasy, real, conspiratie, foarte bine pusa in scena. Totul in aceasta jumatate este obscur, misterios, difuz si incetosat, exact asa cum incepea si jocul, din ce imi mai aduc aminte. Insasi ideea de a patrunde intr-o lume trecuta si maniera fantomatica in care imersia se realizeaza, asigura tot deliciul unei vizionari surprinzator de captivante.
Chiar faceam in minte o comparatie intre o alta (pre)vizionare din acest an, Doctor Strange (2016), un film practic din acelasi gen si pot spune fara nici o frica ca acesta de azi, este la ani lumina distanta. (in trecut nu in viitor, dar tot distanta e )
Versiunea vazuta de mine a fost 3D desi eram convins ca nu prea o sa isi aiba rostul intrucat filmul e foarte dinamic si astfel nu o sa fie posibil sa admir prea mult acest efect din cauza vitezei. Dar modul in care pelicula este realizata, intro-urile folosite la regresia intr-o viata anterioara sunt excelente si merita toti banii investiti in versiunea tri-dimensionala. Pacat totusi de momentele de lupta, pentru ca acolo prea se roteste camera in jurul combatantilor si asta iti da o senzatie de anime, iar aici, trebuia o filmare statica, cu taituri precise si cu unghiuri pertinente, perpendiculare chiar, care sa iti redea senzatia de mai multa forta, nicidecum de realitate virtuala asa cum se realizeaza acum.
Surpriza mare a filmului, pe langa aceasta nesperat de buna adaptare pentru ecran, a fost toata acea identificare cu elemente si teorii cat se poate de reale si actuale. Introducerea dezbaterii despre doctrinele religioase, despre politicile mondiale sau a conceptelor de manipulare si controlul populatiei, atat de dezbatute in vremea nostra, vor face deliciul tuturor celor care iubesc teoria conspiratiei si cred in existenta socitatilor oculte si secrete. Iar ca tematica, societatile bazate pe consum, indoctrinarea, suprimarea libertatilor individuale contra asigurarii sigurantei sunt temele fierbinti ale oricarei zile, motive de meditatie macar la nivel de ipoteze, asta in cazul in care nu imbratisati ideea de oculta mondiala.
Mi-au mai placut slow-motion-urile care pregatesc scenele importante. La fel si tot acel alergat pe ziduri, catararile de tot felul sau sariturile extrem de bine integrate in valtoarea evenimentelor dezlantuite si tot atat de bine realizate. Totul e foarte atent lucrat si regizat de catre cvasi-debutantul regizor Justin Kurzel. Are el ceva titluri la activ, vreo 4, dar acum s-a achitat de sarcini ca niciodata.
Nota mica primita din partea criticior, e de tolerat, atata timp cat ii ceri unui veteran sa analizeze un plot al unui video-joc. E impotriva firii ca un sexagenar, sau chiar mai varstnic, sa aprecieze un astfel de film.
Concluzie: O realizare interesanta, cu o prima parte superba, ce se developeaza lent, cumva mistic, insa cu o parte a doua creata pe calapodul standard al tuturor filmelor de actiune-fantezie. Aceasta productie ce va intra imediat in lista preferintelor celor care adora stilul gothic si nu numai, reprezinta cea mai buna adaptare a unui videogame de pana acum, depasind chiar si Prince of Persia: The Sands of Time (2010), un at fim care mi-a placut si m-a multumit ca si oferta.Nota 7,20!

[alali]

Silence (2016)



The Last Temptation of Christ (1988), opera inclusa in colectia Criterion: crestinismul cu fata umana. Kundun (1997): Asia, Tibetul mai exact; Dalai Lama obligat sa traiasca in exil.
Silence (2016) este filmul care inchide cercul trilogiei religoase a lui Martin Scorsese si uneste primele doua productii printr-o imbinare ciudata, mutand crestinismului in Asia.
Bazata pe cartea lui Shusaku Endo, aceasta ultima ecranizare semnata de marele regizor, recreaza momentele cele mai zbuciumate ale miscarii misionare iezuite in Asia, nu atat bazandu-se pe consemnarile istorice cat mai ales pe cele extrase din folclorul Japonez.
Scorsese si-a fixat un scop in viata prin ecranizarea acestei carti si abia acum, dupa mai bine de 25 de ani de incercari de a obtine finantare, a reusit ceea ce el considera a fi, cununa intregii sale cariere.
Asupra spectatorului, filmul are un efect ciudat. Prin grandoare te striveste; prin importanta faptelor te reduce la tacere; iar cand e sa dai verdictul, constientizezi ca esti prea fricos ca sa indraznesti a spune ca nu e un film bun si prea bulversat ca sa poti afirma ca tocmai ai vizionat o capodopera. Pur si simplu, pelicula reda convingerea religioasa a creatorului ei, framantarile sale launtrice si legatura acestuia cu divinitatea. Este "filmul cultului (cu sensul de bisericii) lui Scorsese" asa cum bine il intitula Peter Travers.
Ambiguu, continand intregul spectru de incertitudini pe care o fiinta omeneasca le poate incerca pe durata unei vieti, pelicula reveleaza existenta a cate unui Iuda pentru fiecare dintre marturisitorii credintei crestine. Daca nu e o persoana fizica asa cum in film apare personajul Kichijiro, (Yosuke Kubozuka), atunci e un gand care te tradeaza si te inseala aidoma falsului apostol. Am remarcat o tema de meditatie in repetarea cuvintelor de la Cina cea de Taina: "Ceea ce ai sa faci, fa mai repede!" Capacitatea de intelegere, pur dogmatica a acestor cuvinte, ne va revela si simbolul intregului film, al intregii actiuni, a modului in care ea se deruleaza.
Trimiterile la episoade biblice sunt stridente. Probabil ca cel mai usor de identificat este cel al lepadarii de Hristos al parintelui Rodrigues, (Andrew Garfield), cand pe fundal se aude cantatul cocosului.

Si aici intervine strict viziunea catolica, mai emancipata decat cea ortodoxa, asupra acceptarii marturiei de credinta. Ordinul iezuit insusi a fost unul din cele mai flexibile si adaptabile cinuri misionare, modul lor de a atrage adepti fiind contestat si dezaprobat pana si de Papa. Daca in biblie Apostolul si-a constientizat pacatul savarsit din lasitate si s-a reintors intarit la credinta, marturisind fara ocolisuri dragostea pentru Treimea Cereasca, lucru ce in final i-a atras sfarsitul martiric, in film apostazia este perpetua. Apar unele elemente ce demonstreaza inca o apartenenta religioasa, dar asta reprezinta un compromis deloc pe placul divinitatii. In contra-exemplu e parintele Garrpe, (Adam Driver). Sacrificiul lui in incercarea de a salva macar un singur suflet e exemplar si face cinste adeptilor care s-au jertfit cu atata credinta pana la el,dar si odata cu el. Probabil ca asta e si motivul pentru care pe afisul principal al filmului nu apare personajul principal.
Despre "Tacere", daca e sa initiez o discutie, ar insemna sa dezvalui prea mult din actiunea filmului si deci sa rapesc din placerea vizionarii celor care au de gand sa mearga la cinema, asta daca va fi lansat in Romania. Oricum, motivul tacerii divine care nu intervine ferm si definitiv ca sa stopeze oceanul de suferinta ce ineaca intreaga omenire, e destul de amplu dezbatut si de alte productii.

Concluzi: Un film greu de digerat, lung, impovarator si trist. O abordare umana a unei tragedii de neimaginat si aproape de neprivit, dar care invita persoanele capabile de a descifra tainele doctrinei crestine, la discutii si reflectii legate de teme extrem de sensibile in ceea ce priveste activitatea bisericii si credinta umana. (adaptarea terminologiei referitoare la Dumnezeu pe structura deja existenta in cultul budist a lui "Dainichi" )
Filmul incepe excelent dar se dilueaza cu indoiala si necredinta. Este "o calatorie prin ¡the valley of doubt¡" (sight&sound-magazine) Nota 7,99!
Ps. Singurul moment mai destins al filmului este si o binevenita glumita; cea legata de tortura la care vor fi supusi crestinii si ca prin aceasta ei isi castiga locul in Paradis unde, fericire, nu tu munca, nu tu boala, nu tu suferinta si ... nu tu taxe si impozite.

[1MicuCelUmilSiViril]

Felicitari pentru modul de prezentare, alali! E o munca!
Urmaresc acest subiect cu o placere din ce in ce mai mare, subiect unde se gasesc multe filme de valoare. Nu le enumar tocmai de la inceput, dar, luand in considerare numai cele de pe ultima pagina, subscriu si eu la Tokyo monogatari (1953), desi as putea spune la fel si pentru alte cateva dintre ele.
Si, pentru a fi in ton cu subiectul, consider bune de vazut si urmatoarele filme:
Le déjeuner sur l'herbe (1959)
Este splendid filmul lui Jean Renoir, desi mai putin cunoscut decat altele ce apartin acestui mare cineast.
Cuprinde multe lucruri interesante, placute, de aceea este un film neuitat de iubitorii de filme artistice.

Tempest (1958)
Eu zic ca e un film care trebuie vazut, unul rar, valoros, cu o poveste atragatoare, un film despre om, si in plus, pe parcursul filmului, o muzica romaneasca extraordinara, cantata cu pasiune. Nu stiu daca originalul a fost color, dar eu intr-o astfel de varianta l-am vazut.

Valter brani Sarajevo (1972)
Iugoslavii au excelat la capitolul filme cu partizani, filme din care se distinge si acesta.

Voyage to the Beginning of the World (1997)
Film zdrobitor de bine facut, opera de Manoel de Oliveira (cu Marcello Mastroianni), Voyage to the Beginning of the World (1997), care, surprinzator, pana acum nu dispune de o subtitrare in romana, ofera o reprezentatie pe deplin satisfacatoare oricarui tip de public.

Sibiriada (1979)
E un film sovietic, unul din cele mai renumite, ceva mai lung dar foarte bun si merita osteneala.

The Americanization of Emily (1964)
Un film excelent facut, chiar neasteptat de bun, o poveste distractiva, englezo-americana, cu final neasteptat!
Merita vazut!

[alali]

Manchester by the Sea (2016)



Orasele mici au propria lor viata. Indiscrete sau melacolice, dupa caz, ele traiesc prin locuitorii lor. Isi cunoscu oamenii, isi amintesc trecutul lor si ii urmaresc pretitundeni. Nu exista loc unde sa poti sa te retragi si sa fii uitat intr-un asemenea orasel. Manchester by the Sea e un astfel de exemplu. Iar atunci cand vina iti conduce destinul si viata alaturi de tine insuti devine insuportabila, trebuit sa incerci sa te ascunzi, sa uiti cine esti, sa te pierzi chiar si de tine ca persoana. Bostonul reprezinta alternativa. Mare, incapator, aglomerat, aici nimeni nu te poate gasi daca tu nu vrei asta. Chiar si propria ta constiinta are drum lung si sanse mari sa se abata de la calea spre casa, spre sufletul tau si astfel sa nu va intalniti deloc, mult timp, poate chiar niciodata.
Filmul este superb realizat. Imagini impecabile, nuante cromatice spalacite in care personaje tulburi se dilueaza si se amesteca pana la disparitia totala. Coloana sonora vine si ea sa contribuie la aceasta uitare de sine. Cu o tonalitate melancolica, parca venita de departe, adusa de pe mare odata cu valurile, muzica reuseste sa te intristeze in asa masura incat sa devii ... nu neaparat una cu personajul central, dar macar la fel de indurerat si de confuz ca el. Casey Affleck este probabil unicul actor care putea, literalmente, sa devina Lee Chandler. De altfel, insasi ascensiunea acestui actor este incredibila. In 2000 aparea in American Pie; si sa ajungi dupa muuulte roluri secundare, fie ele chiar si in filme mari ( The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford (2007) - film care i-a adus si prima nominalizare la Oscar, seria Ocean, Gone Baby Gone (2007) sau Interstellar (2014) ), sa oferi o astfel de reprezentatie,... fara cuvinte. L-a ajutat foarte mult si tipul de personaj pe care il intruchipeaza, (poveste a lui Lee pe care daca ar fi fost sa o citesti, cu siguranta ca in minte ti s-ar fi conturat exact portretul lui Casey din acest film, aceeasi infatisare pana la cel mai mic detaliu, pana la cel mai inperceptibil rid pe care nici nu ai stiut ca l-ai remarcat in timpul vizionarii.).
Scenariul este: viata si incercarile ei. Si aici am ajuns la acel neajuns care nu ma lasa sa asez acest film, remarcabil realizat altminteri, in lista extrem de scurta a capodoperelor. Sa fie doar necunoastere, sa fie superficialitate din partea mea, nu stiu sa spun exact, dar asta simt in acest moment, cand dupa 2 vizionari, intr-o sala de cinema dezolanta, cvasi goala, aidoma camerei in care locuia Lee, am ramas cu o stranie senzatie de neimplinire, de dezamagire sau mai exact, de lipsa de finalitate a... ceva ce nu poate fi numit anume. Parca simti ca povestii ii lipseste revelatia dintru incheiere, descatusarea ori acel mic amanunt care sa faca actiunea speciala, remarcabila, memorabila si geniala. Prea e ca in viata acest epilog. Una e ca personajele sa fie atat de plauzibile incat sa ai impresia ca mergi pe strada printre ele si nu ca le privesti intr-un film, si alta e sa ecranizezi viata unor astfel de personaje, vecini de-ai oricui, oameni din cartier, de pretutindeni sau de nicaieri. Pacat de acest sfarsit care e in aceleasi tonuri ca si imaginea, fad, sters si estompat. Doar ca in cazul imaginii, monocromia albastrului marin surprinde in cea mai pura forma atmosfera trista - tehnica demna de maiestria unui pictor; incheierea povestii insa nu produce acelasi efect. E prea fireasca pentru asa o situatie ca cea relatata in film, pentru asa o imagine artistica, pentru asa o coloana sonora sau pentru asa un montaj; pentru asa un tablou per ansamblul lui.
Regrete si iarasi regrete...
Orcium, chiar si daca mie imi lipseste esentialul, adica un sfarsit demn de povestea in cauza, paradoxal, filmul este unul foarte bun. Atat de bine descris si editat incat nu exista moment in care sa nu empatizezi, sa nu te revolti, sa nu intelegi si sa nu suferi alaturi de personaje; cu ele, prin ele si pentru ele. Pelicula are si umor, unul foarte elitist si foarte bine camuflat sub vălul straveziu al dramatismului si asta chiar daca subiectul multor glume e unul cu conotatii sexuale. El, hilarul, vine oarecum natural si e firesc; un exemplu ca se poate si calitate nu doar grosolanie doar de dragul hăhăitului.
Concluzie: O superba realizare, cu un montaj si o imagine impecabila, o muzica aidoma si o regie la fel de speciala ca si in cazul lui You Can Count On Me (2000). Abia astept urmatorul proiect al regizorului Kenneth Lonergan in care tot el sa fie si scenaristul, ca in cazul filmului de fata dar si al celui din 2000 de care tocmai am pomenit. Nu-l ratati, nu le ratati ... ambele, merita din plin! Nota Nota 8,19 pentru acesta!

[rvn]

ciudat, dupa formula mea de calcul, a iesit 8.20. glumeam.....este unul din putinele filme vazute in ultima vreme, care m-a miscat, am trait senzatii amestecate...
mi-a placut si mie la fel de mult, in ciuda faptului ca risca sa devina obositor din cauza monotoniei. dar, asta-i un film dedicat acelora care gusta dramele din interiorul micilor comunitati, ii ung la suflet si le ridica nivelul emotiilor, fara a face risipa de melodrama. mi-a placut simplitatea launtrica a scenariului. in jurul ei, s-a tesut acel invelis al relatiilor inter si intrafamiliale, care lasa spectatorului , tema de cugetare si analiza asupra implinirilor si dezamagirilor vietii. este imposibil sa nu te ravaseasca o poveste tragica ca aceea traita de familia lui Lee, mai ales daca este admirabil scrisa si redata.

[alali]

Play Time (1967)



Jacques Tati este cineast francez recunoscut pentru meticulozitatea cu care isi pregateste absolut toate scenele ce ii alcatuiesc filmele, detaliile si inlantuirile de actiuni fiind extrem de bine elaborate si interconectate. Playtime, reprezinta o chintesenta de astfel de exprimare a acestui geniu unicat in toata cinematografia.
Pe langa analiza acida ce motiveaza practic aparitia acestei creatii, important de identificat este maniera atat de proprie prin care Tati isi imagineaza si isi expune viziunea asupra modului de redare a mesajului critic. Cadrele in care domneste un haos ordonat, simetria intalnita pretutindeni tradand o mare cantitate de atentie ce s-a cheltuit pentru a fi realizata toata aceasta recuzita ce satureaza imaginea in permanenta, se umplu de o multime de figuranti care si ei, desi par dezordonati, la o analiza atenta observi totusi ca formeaza o retea extrem de atent tesuta, aidoma decorului , si ca toata aceasta agitatie fals aleatoare duce catre un scop greu de anticipat.
TURNarea filmului pe platoul BABEL, locatie construita special pentru acest proiect, l-a ruinat pe marele regizor. Constient de importanta unui astfel de proiect si stiind ca ceea ce are de zis prin imagine merita orice sacrificiu, incapatanatul Tati si-a cheltuit toata agoniseala de-o viata doar pentru a produce ceea ce s-a dovedit a fi, una din marile capodopere ale celei de a 7-a arte. Din pacate pentru el, recunostinta a venit destul de tarziu, lucru ce a facut ca prodigiosul regizor sa nu isi mai poata duce la indeplinire nici un alt proiect din cele pe care le avea planificate. (interviul in care Tati face o pauza dureroasa atunci cand este intrebat despre planurile sale, iti sfasie inima; un asemenea artist inlacrimat ... uf! ... e prea mult - https://www.youtube.com/watch?v=yV5CdseAZ3M)
Comedia Playtime este unica ca si creatie. Folosind doar umorul de situatie, te-ai fi astfeptat ca sa regasesti macar o parte din gagurile ilustrilor predecesori in ale amuzamentului, mai ales al celui mut. Dar nimic nu e obisnuit in arta lui Tati. Situatiile comice sunt create dupa o reteta unicat si cu mult studiu si migala. Sunetele au si ele o importanta uriasa in a obtine efectul ridicolului. Pare un film mut, macar prin prisma lipsei unei idei coerente ce s-ar putea desprinde din franturile de dialog, dar nu e deloc asa, pentru ca avem efectele sonore ce la Tati sunt extrem de importante, ele amplificand situatia si dinamitand o imprejurare anume.
Spuneam la inceput ca filmul are un caracter critic. Acest lucru se datoreaza unei capacitati de analiza arhitecturala cum nimeni nu banuia ca regizorul francez ar fi capabil. Ridiculizand noul curent modernist in care se construieste pretutindeni si care este doar bazat pe aspect, un fel de vitrina prin care opulenta si actualitatea se etaleaza publicului, filmul atrage atentia asupra pierderii unicitatii si farmecului unor locuri unice in lume. Din pacate, aceasta aliniere la tendinte, uniformizeaza marile capitale europene si ajungem sa avem aeropoarte identice la Roma si Paris, stalpi de iluminat similari la New York si Paris sau strazi similare la Hambur si ... Paris; ati ghicit. La fel de vehement este criticata si viteza pe care societatea avida dupa "stil si clasa" o impune acestor schimbari nenaturale si fortate.
Personajul principal, avatarul lui Tati, mr. Hulot, ne ajuta sa intelegem tot acest ridicol si toata aceasta frivolitate a unei societati de consum ce vaneaza doar noul, shic-ul si tot ce e de moment la moda. Un ursuz prin definitie, sobrul domn Hulot are in permanenta parte de situatii hilare. Clasicul din el nu se integreaza in tot acest modernism al parvenitilor. Naturaletea prin care umorul se intampla sau aranjamentul extrem de elaborat care duce la aceste situatii, denota amprenta regizorala inconfundabila. Superbe sunt si acele priviri in reflexie, un joc al dublurilor personajelor din prim-plan. Utilizarea sticlei pentru a ilustra o lume paralela si mai ales folosirea acestor miraje in constructia scenelor au oferit momente savuroase.
Concluzie: Un grandios spectacol al absurdului, o insiruire inepuizabila de situatii comico-satirice originale si o constructie a cadrelor cum doar in cele mai bine bugetate epopei poti vedea, toate astea fac din acest film experiment singular, un pilon de referinta a tuturor studiilor din toate scolile de film ce se respecta. Tati s-a jucat de-a dreptul cu si prin personajul principal, iar umorul pe care l-a creat este atat de fin si cult incat chiar existenta lui pare in unele momente indoielnica. Nota 10,00 pentru aceasta minunata constructie, un testament al marelui cineast lasat unei posteritati ce mai ca imi vine sa spun ca nu il merita ....

[White1]

Acesta e un comentariu absolut meschin raportat la acest 10,00 care a zguduit din temelii intreaga comunitate Cinemagia Forum (eu?!) dar ce pnm inseamna "aparent haos ordonat"? Sau e "haos aparent" sau e "haos ordonat" ca puse impreuna suna exact ca opusul a ceea ce presupun ca ai vrut tu sa zici. Scuze.

[alali]

Acesta e un comentariu absolut meschin raportat la acest 10,00 care a zguduit din temelii intreaga comunitate Cinemagia Forum (eu?!) dar ce pnm inseamna "aparent haos ordonat"? Sau e "haos aparent" sau e "haos ordonat" ca puse impreuna suna exact ca opusul a ceea ce presupun ca ai vrut tu sa zici. Scuze.

Corect White. Am negat negatia si asta a dus la o reafirmare a ceea ce nu doream sa se inteleaga. Ideea era inversa si faptul ca ai prins-o chiar dintr-o constructie gresita inseamna ca am ajuns sa gandim la fel, simtim la fel, iubim la fel si nu mai stiu cum era melodia....
Oricum ar fi, Playtime-ul lui Tati si-a facut inca o data datoria si ne-a lovit cap in cap, cam ca in film. Foarte amuzant!
O virgula la timpul si locul potrivit ar fi salvat situatia. Dar daca nu am pus-o, refac cu una din variantele tale si sper ca nu vor mai aparea neintelegeri. Ramanem prieteni nu?

Probabil ca si ora a contribuit la aceasta eroare de logica, dar nu e o scuza.

Ms pt atentia cu care ai parcurs review-ul.