Regisori români

[saskiul]

Acum cateva zile rasfoiam in biblioteca UNATC-ului niste reviste CINEMA mai vechi si am dat peste nicte cronici despre filmele lui Mircea Veroiu in care niste critici semidocti il acuzau pe Veroiu de estetism! Nu mi-a picat bine, pentru ca il criticau pe Veroiu, tocmai pentru ce a avut el mai bun: simtul plastic deosebit (mostenit poate de la mama sa care a fost artist plastic, colega cu Iser). Fiecare film a lui Veroiu are cadre cu adevarat picturale: si ma gandesc in special la "Nunta de piatra" (in tendem cu Pita), "Adela" "Craii de Curtea Veche" (pe care le-as re re revedea numai de dragul estetismului de care l-au acuzat unii)

http://agenda.liternet.ro/articol/82...-paralele.html

[gajasebi]

Stere Gulea, doar acceptabil?

[Pitbull]

As zice cä da - fiindcä a fäcut UN FILM foarte bun ("Morometii"), si-n rest, filme comme-ci, comme-ça.
E o vorbä: orice regisor poate face UN FILM bun. Ca sä faci mai multe filme bune, e nevoie de talent!

[Amantul_Taciturn]

Dintre cei vechi eu îl ador pe Veroiu, e seducator calofilismul lui.

[keepwalking]

Am vazut aseara, in treacat, cateva secvente din scurt metrajul "Challenge Day", de Napoleon Helmis. Era difuzat intr-o emisiune moderata de catre Laurentiu Damian...pe TVR Cultural.
Ideea era cam asa: intr-un oras cuprins de febra cunoscutei competitii sportive de masa, toata lumea face sport, cu exceptia personajului principal, interpretat de Gheorghe Visu. Toti trag de el sa faca ceva miscare, dar el nu si nu. In final, se duce acasa si vedem ca peretii casei sale sunt tapetati de diplome si medalii obtinute la olimpiade, etc, etc. Ultima secventa e cum Visu se apuca sa traga la rame intr-un simulator de canoe amenajat in dormitor.

[Mateii]

Pintilie.

[Pitbull]

Yete Maffy!
Welcome back, hun!
Keep close, cä se-anuntä oarece discutiuni interesante, zilele-astea!

[Gloria]

Mafalda, welcome back!

[Pitbull]

Ursuleţ dulce-tăios / Delicios dar nemilos! - Corneliu Porumboiu
...Şi de maxim bun-simţ!

Dom'le, e ceva cu fecioarele astea! Numai filmangii buni, din şapte-n şapte zile! În 7 septembrie, l-am sărbătorit pe Nae Caranfil. Azi, în 14, e rândul lui Corneliu Porumboiu să dea de băut. Iar peste înc-o săptămână... da' nu, mai aşteptăm. Încă nu e momentul!
Aşa că, hai cu Cornel!
Deci, l-am descoperit acum trei ani, când cu "A fost sau n-a fost" - film pe care câteva zile l-am considerat cel mai bun al deceniului; au mai trecut ceva luni, şi l-am plasat printre primele cinci. Acum, că 2010 bate la uşă (cine-ar fi crezut..?) liniştit pot decreta: face parte din top ten-ul generaţiei - and this is final!
C-o fi pe locu-ntâi sau zece, puţin importă. Între valorile majore, minorele ierarhizări devin irelevante. Mai semnificativă, cel puţin din perspectivă personală, e eticheta pe care i-am aplicat-o în capul cronicii - spunea aşa:

"Inteligent!
Inspirat!
De bun-gust!"

Ăsta e "A fost sau n-a fost".
Ăsta e şi "Poliţist, adj."
Ăsta e Porumboiu - OMUL.

Ştiţi ce te doboară? (Sau, în fine, ce mă doboară?)
Ecuaţia financiară.
Banul e ochiul dracului - bine zise cine zise!
Banul face din om neom.
Corneliu Porumboiu, cum se ştie, e fiul unui mare magnat. Îşi poate produce filmele cu banii lu' tăticu', dacă se asociază cu unii-alţii o face doar din pragmatism onest, nicidecum din motive meschine. Şi totuşi... dacă n-ai şti, ai fi convins c-ai de-a face cu cel mai banal om din lume. Umblă îmbrăcat discret şi cu gust, se aşează cu tine la masă şi cere o bere oarecare, când vă pozaţi împreună zâmbeşte sincer şi fără fasoane - şi, evident, toate astea se regăsesc şi-n restul comportamentului şi al atitudinii. Îl doare pe el în pix de datul aerelor - că nu folosesc la nimic, nici la rata dobânzilor, nici la factura de care vom da socoteală la Înfricoşata Judecată. Cornel e preocupat în primul rând de treburi. Vorbeşte la telefon cu unul, cu altul, s-o facă pe aia, s-o rezolve pe ailaltă, iar printre picături oftează, îţi zâmbeşte tracasat şi murmură: "Simt că-nnebunesc! Hai noroc!"
E limpede ce educaţie a primit băiatul ăsta, de l-a imunizat aşa. Cuviincios - dar inventiv, nu stereotip! Modest - dar demn, deloc umil! Realist - cu convingere, câtuşi de puţin cu timiditate. Nu are charisma gravă a lui Cristi Puiu, nici je m'en fiche-ismul frust al lui Radu Muntean, nici încrâncenarea incitantă a lui Cristian Mungiu - are simplitatea cald-hazlie a Porumboiului. Fără ca avuţia să-l fi împins pe calea suficienţei, a hedonismelor tembele (cu care se laudă unii impostori aciuiţi pe lângă filmul românesc actual) sau a monopolului absolut pe adevăr (apanaj al aceloraşi p-d-ş-fuduli), Corneliu Porumboiu rămâne stăpânit de cele mai legitime preocupări: să-şi facă filmele. În acest sens, excluzând orice orgolii, se cere înţeles faptul că deocamdată refuză scenariile altora. Îi place să scrie scenarii (să şi le scrie) şi, mai mult decât atât, să spună ce are de spus. Că, slavă Domnului, are!
Primele lui două lung-metraje sunt unele dintre cele mai dense din istoria filmului românesc. Rar am mai văzut o asemenea concentrare de sensuri pe metru de peliculă. Despre Revoluţie a vorbit, cu sinceritate crudă, Radu Muntean, s-a pronunţat în stil personal-nostalgic Cătălin Mitulescu (plus insignificantele abordări ratate din anii '90), dar eu, unul, am regăsit-o cel mai profund în "A fost sau n-a fost" - prin acea pierdere în derizoriul vremurilor şi al spaţiilor, coagulată în jurul unui biet domn Jderescu (Theo, mi-e dor să stăm la o bere - se-aude?!?). La aberaţiile sistemului juridico-legislativ din România actuală (Kafka şi-ar smulge tubul de oxigen a doua oară) n-a îndrăznit mai nimeni să se refere - până la Cornel, care-n "Poliţist, adj." a construit o halucinantă radiografie a dezumanizării tont-matematice, cu cele mai curate, mai clare, mai simple procedee. Dacă nici ăsta nu-i cinema, atunci, "cu voia dumneavoastră, io mă-mpuşc" (Mareşal Romulus Strătulă, "Pe-un picior de plai", Phil J. Collins).
Şi astfel, ajungem la esenţă.
Poziţia superlativă a lui Corneliu Porumboiu în filmul românesc se bazează, de bună seamă, pe doi piloni fundamentali: inteligenţa şi curajul (sau viceversa). În ambele filme, Cornel supralicitează nebuneşte (în primul: cu fixitatea talk-show-ului; în al doilea: cu propulsarea spre timp-real a momentelor pasive). Ambele reuşite se revendică de la calculele fastidioase, de o pedanterie extremă, ale creatorului: prin firea lui, Porumboiu nu-şi găseşte liniştea până nu-i totul în ordine - motivaţii, justificări, mizanscene, încadraturi, durate; obsedat de timpi (la vizionarea cu "Poliţist, adj.", îmi scoteam mobilul, exasperat, să-i cronometrez cadrele!!!), începe prin a şi-i socoti farmaceutic - dar, deloc rigid, sfârşeşte prin a şi-i definitiva, tot atât de precis, la montaj. Omul e o lecţie de cinema ambulatorie - păcat că papagalii de la U.N.A.T.C. i-au dat drumul după un an la catedră; îngăduitor, Cornel explică: "Nu-mi ajungea timpul..."; nemiloase, gurile rele forţează: "Nu-i mai suporta!"
Astfel stând lucrurile (şi nu numai astfel - dar, la fel ca şi acu' o săptămână la Nae, dacă nu mă opresc, iar nu mă mai opresc!), cutez a nădăjdui că, în Cornel, avem un vector impetuos cât se poate de cert al filmului românesc prezent şi viitor. De ce...? Din motivul atât de simplu pe care mi l-a bubuit, acum trei ani, prima impresie produsă de "A fost sau n-a fost" - şi, în timp, cel puţin până acum, confirmată: faptul că Porumboiul Cornel este un cineast...
...inteligent!
Inspirat!
De bun-gust!
...Şi de bun-simţ!

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
14 septembrie, 2009, h. 20:30-21:23
Bucureşti, România

[nume]

"Italiencele" m-a dezamagit!

Un cacat.

As zice cä da - fiindcä a fäcut UN FILM foarte bun ("Morometii"

Si cam atat.

p.s.
Constat ca avem printre noi cel mai mare idiot al tuturor timpurilor. Ca indiciu, nu e din userii vechi. Incredibil.

[Stalker2009]

Uite un alt regizor roman a carui filme imi era dor sa le revad: Iosif Demian!
Si am revazut filmele lui "Urgia" si "Piciul"
Si ce am descoperit?
Stiti cine a jucat rolul principal in "Piciul" ? Hai ca nu ghiciti, va spun eu: scenaristul Razvan Radulescu! In 1985 cand Demian a facut filmul, Razvan Radulescu, chiar era un pusti simpatic de vreo 10 anisori.

Iosif Demian (director de imagine si ulterior regisor) are o filmografie de regisor deloc de neglijat :
„ Urgia ” (1977) - debut , ajutat de Andrei Blaier sa termine acest film care la un moment dat intrase in impas si risca sa plateasca din buzunar costul peliculei si altele
„ O lacrima de fata ” (1980) - cel mai bun film al sau , conform criticilor de film
„ Baloane de curcubeu ” (1982)
„ Bunicul si o biata cinste ” (1984)
„ Lovind o pasare de prada ” (1984)
„ Piciu ” (1985) - ultima incercare de a convinge publicul spectator de maestria lui regisorala .
Si apoi emigreaza pe taramuri australiene , unde se afla si acum . Lucreaza in publicitate . Dupa 90 se pare ca nu l-a tentat revenirea in tara sa-si continue munca de regisor .

[Mateii]

Maine, pe http://greenchannel.ro intre orele 21.00-23.00, la emisiunea ON, moderata de Gojira, va fi invitat HANNO HOFFER! Be there

[Pashpix]

INTERVIU - Pot trăi altfel decât dacă aş sta în închisoarea unui singur teatru - Horaţiu Mălăele
Chiar şi pe vremea "nesăbuitei dictaturi", eu am privit ca un copil la freamătul străzii, am avut propriile căderi şi convulsii, dar mi-am văzut de bucuriile şi de plânsul meu, ne mărturiseşte Horaţiu Mălăele, care s-a livrat pe deplin actoriei, alegând să fie freelancer, pentru a evita monotonia.

Împăcat, dar fără a-şi pierde ironia, îmbrăcat în costum negru dungat şi cu pălărie neagră de fetru, aşa cum arată Titel, personajul pe care îl joacă în filmul "Poker", Horaţiu Mălăele ne-a povestit cum reuşeşte un actor să îşi păstreze seninătatea, fără de care niciun rol nu i-ar veni bine, în vremuri tulburi. Neobosit, cu freamătul creaţiei unui nou personaj, actorul ne-a răspuns la întrebări printre scene, pe platoul de filmare de la Străuleşti.

Şi pe vremea unei nesăbuite dictaturi, actorul trăia în lumea spectacolului

Reporter: Cum aţi făcut comedie atâţia ani, în diverse perioade, care numai vesele n-au fost? Cum e să vă uitaţi în urmă şi să spuneţi: am râs în tot acest răstimp?

Horaţiu Mălăele: Nu ştiu dacă am râs mereu. M-am ocupat şi cu plânsul. Ţin minte că şi pe vremea unei nesăbuite dictaturi, actorul trăia în lumea spectacolului, a cărţilor, a marilor dramaturgi. S-a refugiat în lumea clasicilor, pentru că acolo era mai greu de umblat, depistat, de găsit eventuale lucruri în neregulă. Pe mine, ce s-a întâmplat acum, vânzoleala de după '89, tumultul ăsta inerent unei răsturnari de orânduire, nu m-a afectat atât de drastic. M-am uitat ca un copil la spectacolul străzii, al oamenilor, în care unii îşi reveneau, alţii cădeau, am avut convulsiile mele, mai mult sau mai puţin superficiale şi cu asta basta. Mi-am văzut de treaba mea, am continuat să-mi văd de cărţile mele, de bucuriile mele şi de plânsul meu. Evident că nu-mi este indiferent ce se întâmplă cu copiii mei, în ce societate vor trăi, dar cred că lucrurile se aşază greu, uneori nedrept de greu.

R: Ce rol are comedia, aduce ea o soluţie?

H. M.: Habar n-am; nu sunt un om al soluţiilor, al direcţiilor , pentru că... ce ştim noi, de fapt?

R: De ce aţi ales să puneţi în scenă piesa lui Georg Buchner acum?

H. M.: Vine pe lume un copil, pe nume Georg Buchner, în mijlocul unor evenimente istorice de memorie, scrie câteva piese, moare formidabil de rapid, buimăcind lumea dimprejurul lui şi de după el. Naivitatea şi candoarea i-au permis să aibă revelaţie şi adevăr şi puţin timp să o aştearnă pe hârtie. După ce am citit piesa, mi-am dorit să montez spectacolul şi să-l numesc, în loc de “Leonce şi Lena”, ca în piesa originală, “Leonce şi Lenea”, pentru că timpul contemplaţiei e unul necesar. E important să stai, ca să vezi că timpul curge alene, poate să ajungi să dai cu fruntea de pragul plictiselii, ca să simţi smoala asta a timpului care curge uşor, ca să-l poţi pipăi niţel. Altfel, luat de treabă , te uiţi la ceas şi zici, băi, ia uite ce chestie, au trecut 70 de ani, deja... De ce, dacă ne naştem liberi , ajungem sclavii unui anumit sistem, de ce acestă orânduială ierarhizantă, de ce un om trebuie să umilească un alt om şi el, la rândul său, să se lasă umilit de cineva de deasupra lui, de ce se creează barierele astea, de ce nu s-au găsit soluţii mai bune… Cineva întreabă, la un moment dat, în text: “cum am putea face chestia asta, să fim liberi?” Şi aceeaşi persoană răspunde: “am putea deschide un teatru”. Într-un teatru putem face orice, suntem egali şi totul este în regulă. Sigur că nouă, după ce am trăit cancerul unui sistem egalizator, ne este greu să mai vorbim curajos despre lucrurile acestea…

Un scriitor nu este vizibil aici, decât dacă vine de-afară şi nu este măsurat la adevărata sa înălţime, decât dacă moare

R: Aţi contribuit la debutul multor actori tineri, a căror valoare s-a confirmat, în timp. Cum sunt actorii tineri de-acum, ce au ei în plus sau ce nu au, faţă de colegii dumneavoastră de generaţie, de exemplu? Sunt acum, cu adevărat, mult mai multe opţiuni ca înainte?

H. M.: Cred că se face mai puţină şcoală şi pentru că marii noştri pedagogi de teatru au cam dispărut. Nu mai există o şcoală foarte bună, care să susţină un învăţământ de calitate şi să creeze nişte oameni pe măsură. Acum, cei tineri, de voie, de nevoie, învaţă ,,pe furate" încearcă să înveţe meserie schimbând roţile locomotivei din mers. Sigur, uneori au tolba goală, dar doresc să ştie. Nu o să cred niciodată în petardele care apar la televizor, în efemeridele pe care le vedem cu toţii. Cred în actorii care confirmă, care sunt longevivi, pentru că sunt atenţi, pentru că ştiu să se propună, să-şi drămuiasca existenţa. Am mare respect pentru actorii şi regizorii, pentru artiştii, în general, care îşi construiesc cu dibăcie cariera.

Marile talente artistice au fost nevoite să plece din ţară, pentru a li se confirma valoarea. Un scriitor nu este vizibil aici, decât dacă vine de-afară şi nu este măsurat la adevărata sa înălţime, decât dacă moare. E o dulce şi tristă fatalitate a artiştilor din România. Există şi situaţia în care actori foarte buni aici acceptă să joace în producţii proaste în străinătate, pentru că trăim în acelaşi sistem mizerabil financiar, de pe vremea comuniştilor. E firesc să încerce să se găsească soluţii, pentru că au familii, trebuie să dea mâna şi cu un mic compromis. Depinde de om, de cât de mult vrea să descalece, să se abată de la principiile sale.

R: Există o alternativă reală la soluţia actorului angajat permanent? Cât e de greu să fii freelancer aici, acum?

H. M.: Nu e foarte greu să fii freelancer. În străinătate nu sunt angajaţi "vieţaşi", aşa cum sunt aici, în teatrele de repertoriu. Pentru mine a fi freelancer înseamnă foarte mult. Pot tranzita mai multe teatre, pot juca unde sunt chemat, pot să cunosc regizori noi, să am prieteni noi, pot trăi altfel decât dacă aş sta în închisoarea unui singur teatru. Pentru mine, faptul că pot juca la Teatrul Naţional, dar şi la Bulandra, la Teatrul de Comedie sau la Metropolis, e un lucru îmbogăţitor.

Un actor angajat nu se nărăveşte, dar intră într-o inerţie molcomă, monotonă, convenabilă, în sensul în care participă la viaţa artistică atât cât i se dă voie din partea autorităţii instituţiei şi cam asta e tot. Adesea se stârneşte o dihonie foarte mare atunci când un actor dintr-un teatru este chemat să joace în distribuţia altui teatru. Asta e un lucru rău, pentru că se fac distribuţii ciuntite. În loc să alegi din marea masă a actorilor distribuţia ideală, iei dintr-un cadru mic, o distribuţie mică. Teatrele de proiect sunt cele mai câştigate în această direcţie; acesta e viitorul.

R: Iată, un posibil proiect pentru un ministru de resort. Dacă aţi fi ministru al Culturii, aţi putea propune ceva concret care să susţină teatrul, mişcarea artistică în ansamblul ei, o nouă lege?

H. M.: Poate că aş găsi soluţii mai bune decât cele de până acum, dar un ministru al Culturii nu se poate ocupa numai de teatru... Plaja sa lucrativă e prea mare; e greu să se ocupe personal de toate domeniile pe care le are de gestionat. Apoi, Ministerul Culturii e căsătorit cu Ministerul Finanţelor şi cu cel al Muncii, aşa că pentru a gasi o solutie… Nu ştiu cine ar trebui să apere drepturile actorilor, dar părerea mea este că de modul în care se va face această mică revoluţie depind foarte multe.

Am încercat după '89, împreună cu mari actori ca Victor Rebengiuc sau George Constantin, să creem o lege a schimbării şi protecţiei. Uitaţi care-i situaţia acum, dacă în '89 erau 2.000 de actori în toată ţara, acum sunt 24.000, majoritatea în şomaj, ieşiti din toate şcolile particulare care s-au inventat între timp. Ei vor fi nevoiţi să "chelnărească", să practice diverse meserii, până vor putea să intre în teatru. La ce uşi să bată, atâta timp cât saţietatea este evidentă, cât timp teatrele sunt pline de actori? Nimeni nu le va deschide… Foarte trist…

R: Un regizor român vorbea, de curând, despre receptarea diferită a filmelor româneşti în străinătate şi aici, în ţară. Spunea că există o diferenţă de percepţie, alte chei de interpretare.

H. M.: Da, publicul român rămâne marcat de o anumită perioadă, evocată în filmele de context, în timp ce unor străini poveştile din scenariu li se par de domeniul ficţiunii. Vorbesc şi cu propriii mei copii şi când le povestesc întâmplări din perioada comunistă, au senzaţia că ascultă ceva inventat, că le povestesc bazaconii. Nimeni nu crede că un popor întreg a fost nevoit să trăiască într-o asemenea mizerie, într-un asemenea peisaj apocaliptic. De foarte multe ori, critica, în loc să fie maleabilă şi ductilă, să nu fie confiscată de o anume stilistică sau un anumit traseu, alege o manieră subiectivă de a prezenta lucrurile.

A fost o revenire, în istoria cinematografiei italiene, îl citez pe Alberto Sordi, care, prin anii '60-'70, într-un interviu luat la filmări ar fi spus: “nu ştiu dacă avem o cinematografie mare; dar avem, cu siguranţă, o cinematografie care e a noastră şi pe care o iubim”. Aşa cred că ar trebui să vorbim şi noi de cinematografia noastră: avem reperele noastre, premiile noastre, actorii noştri, ar trebui să avem şi orgoliul unei cinematografii proprii. Cu producţii mici, mari, aşa cum sunt ele acum, ea există.

Pe viitor ar trebui să se găsească soluţii financiare convenabile, pentru că avem trupe de profesionişti. Au venit şi actori străini încoace, oamenii s-au obişnuit să lucreze bine. Avem făcători de filme, actori, cred că singura problemă care rămâne e cea a scenariilor şi a banilor. Dacă s-ar găsi banii necesari pentru a face un film, în cel mai comod mod cu putinţă, s-ar găsi şi scenariile potrivite. Problema este, de fapt, a banilor.

Râdem, dar râdem trist

R: Acum scenariile presupun un buget mai mic, nu există curaj nici din acest motiv, asta sugeraţi…

H. M.: Da, nu poţi să-ţi faci curaj cu un buget limitat. Nici nu-i bine să te gândeşti la o mare producţie, ca să poţi rămâne optimist. Contribuţia CNC-ului e doar începutul. Probabil că aceste bugete mici au născut această stilistică, numită încă “minimalistă”, a filmelor româneşti. Există o defulare ciudată a unei societăţi care a ieşit din groapă. Râdem, dar râdem trist. Asta e modul nostru de a râde, în acest moment. Eu cred că piaţa de film trebuie să fie policromă, cu oameni care caută noutăţi sau rămân conservatori, cu extremişti sau oameni care fac lucruri nebuneşti, şi că din acest amestec se vor naşte, în timp, marile spectacole.

R: Ce rol jucaţi în “Poker”, filmul în regia lui Sergiu Nicolaescu?

H. M.: E scenariul născut din piesa lui Adrian Lustig, cu acelaşi nume, care se joacă la teatrul de Comedie şi care a fost adaptat pentru film. În producţia lui Sergiu Nicolaescu joc rolul unui personaj numit “Titel”, un îmbuibat al noului regim. E inedit, nu am mai jucat un asemenea rol, e o compoziţie bună a actorilor, sper să facem un lucru bun.

R: Ce pregăteşte regizorul Horaţiu Mălălele după debutul cinematografic “Nunta mută”?

H. M.: “Funeralii fericite”. E titlul temporar al viitorului film, dar cred că aşa va rămâne. Distribuţia va fi formată din actorii cu care am lucrat până acum, pe care-i cunosc şi cu care mă înţeleg foarte bine, plus un actor pe care nu l-am folosit în “Nunta mută”, care îmi place foarte mult şi care se numeşte Horaţiu Mălăele. În primăvară, dacă vom găsi banii necesari, sperăm să terminăm filmările, iar la sfârşitul anului viitor, să avem şi filmul.

Am fost invitat şi să joc într-un film care se va numi “Les oeufs”, semnat de un tânăr regizor, Jean Cristophe, după ce am participat la producţia lui Robert Guédiguian, “L’armee du crime”. Sunt invitat în Italia să vorbesc despre “Nunta mută”, un film care a avut cronici bizare aici, dar foarte bune în străinătate, fiind cumpărat de distribuitori din 27 de ţări.


Horaţiu Mălăele, oltean născut la Târgu Jiu, în vârstă de 57 de ani, este actor, regizor, caricaturist şi scriitor. A jucat de-a lungul carierei sale de actor în zeci de filme, dar a şi regizat trei: "Nuntă mută" (2008), "Pălăria" (2004) şi "Ministerul comediei" (1999) şi are în pregătire pentru anul viitor un nou film, numit "Funerarii fericite". În 1975 a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, jucat în nenumărate piese la Studioul Casandra, Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, Teatrul Nottara, Teatrul Odeon, Teatrul Naţional Bucureşti, Teatrul Bulandra şi Teatrul de Comedie.

A fost recompensat cu premii Uniter pentru "Mincinosul" în 1992 şi pentru "Unde-i revolverul?" în 1998. Mălăele este pictor şi caricaturist, e expus peste 3.000 de caricaturi în 36 de expoziţii naţionale şi internaţionale.

[Pitbull]

Ce să fie, ce să fie?
Oare-i mit, legendă vie?
Ba! E însuşi PINTILIE!


Adevăr grăieşte stihul - Lucian Pintilie e cu siguranţă regisorul român care îmbină cel mai paradoxal conceptele mitice şi legendare. Pe tot parcursul anilor '80 (cel mai negru deceniu al regimului comunist în România, şi unul dintre cele mai cumplite ale întregii noastre istorii), universul cultural autohton (în sens autentic - deci neoficial) era dominat de misterul notoriului film încuiat în seif, "D'ale carnavalului". Actorii care jucaseră varii roluri povesteau cele mai năstruşnice peripeţii. Câteva fragmente de scenariu, fascinante, fuseseră publicate în "Contemporanul", şi se zvonea că Ciulei decretase scriptul "o capodoperă". Chiar dacă produsul finit şi eliberat, ajuns în reţeaua de distribuţei la mai puţin de un an după Revoluţie, sub titlul "De ce trag clopotele, Mitică?", s-a vădit discutabil la nivelul coeziunii, al stăpânirii limbajului cinematografic şi al maturităţii de atitudine auctorială, nu i se poate contesta existenţa câtorva secvenţe de o mare forţă expresivă, şi o galerie de personaje inoubliabile, începând cu acel halucinant de grobian Pampon al lui Victor Rebengiuc.
Dar acest lucru e tipic pentru perpetuul copil-minune al regiei româneşti, ale cărui filme şi montări teatrale au iscat în majoritatea cazurilor cele mai aprinse controverse. Născut în 9 noiembrie, 1933, la Tarutina (în sudul Basarabiei, teritoriu înstrăinat şi inclus azi, arbitrar, în Ucraina), Lucian Pintilie a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinemagografică "Ion Luca Caragiale" din Bucureşti, lansându-se apoi impetuos pe scena Teatrului Lucia Sturdza Bulandra, port-drapelul înaltei ţinute, al rafinamentului şi al autoexigenţei în arta dramatică românească. Dintre montările sale în acel prim deceniu şi ceva de carieră, au rămas întipărite în memoria noastră culturală "Copiii soarelui" (1961), "Proştii sub clar de lună" (1962), "Cezar şi Cleopatra" (1963), "Biedermann şi incendiatorii" (1964), "Inima mea e pe înălţimi" (1964), "Livada cu vişini" (1967) şi, mai ales, "D'ale carnavalului" (1966), una dintre cele mai revoluţionare viziuni scenice asupra lui Caragiale, inclusiv prim magistralul tandem Pampon-Crăcănel în interpretarea genialilor Toma Caragiu şi Marin Moraru - evident, în spectacol putându-se recunoaşte, pentru orice ochi exersat, germenii deocamdată ponderaţi ai teribilistei transpuneri cinematografice de mai târziu.
Oricum, cel mai senzaţional rămâne "Revizorul"1 lui Gogol (1972), care rima atât de perfect cu realităţile imposturii şi ale poltroneriei comuniste, încât a fost interzis de politrucii regimului după numai trei reprezentaţii. În condiţii normale (desigur, conform concepţiei de "normalitate" în acceptul acelei epoci), Lucian Pintilie ar fi fost cel puţin pus la index, dacă nu chiar închis pentru cine ştie ce vină măsluită - dar Ceauşescu tocmai atunci mima o oareşicare "deschidere", un soi de "dezgheţ", mă-nţelegi, aşa că tovarăşului Pintilie i s-a explicat prieteneşte că decât noi să ne certăm, mai bine-n străinătate să montăm, aşa că poftiţi dumneavoastră un paşaport şi s-auzim numai de bine (adică nu, că asta-i de la Şopârliţa Liberă...) Aşa se face că vulcanicul om de teatru a aterizat la Paris, pe scena prestigiosului Théâtre de Ville, unde pe lângă o reluare cu "Biederman şi incendiatorii" într-o nouă viziune (1976), a muşcat sănătos din Cehov ("Pescăruşul", 1975; "Trei surori", 1979), Gorki ("Cei din urmă", 1978; "Azilul de noapte", 1983), Ibsen ("Raţa sălbatică", 1981), Strindberg ("Dansul morţii", 1990), Luigi Pirandello ("Astă seară se improvizează", 1987), Eugen Ionescu ("Jacques sau supunerea" şi "Viitorul e în ouă", 1977), "Arden din Kent" (atribuită lui Shakespeare, 1984), "Trebuie să trecem prin nori", şi altele. Totuşi, cel mai mare impact l-a avut celebrul spectacol cu "Turandot" (Théâtre National de Chaillot, 1974), cu şocanta sa distribuţie compusă numai din pitici. Mai târziu, în anii '80, Pintilie a mai lucrat şi în S.U.A., la Guthrie Theater din Minneapolis - unde a reluat "Pescăruşul" (1983), "Tartuffe" (1984), şi "Raţa sălbatică" (1988) - precum şi la Arena Stage, Washington D.C., cu "Tartuffe" (1985), "Raţa sălbatică" (1986) şi "Livada cu vişini" (1988).
Din bogatul său curriculum vitale nu lipsesc nici spectacolele de operă: "Orestia" (Avignon, 1979), "Flautul fermecat" (Aix-en-Provence, 1980, reluat şi la Lyon, Nisa şi Torino), sau, la Welsh Opera din Cardiff "Rigoletto" (1985) şi "Carmen" (1986 - reluat şi la Vancouver).
De asemenea, s-a ilustrat şi ca autor, publicându-şi patru scenarii (chiar sub acest titlu) la Albatros, în 1992, urmate de autobiografia "Bric-a-brac" (2003, Humanitas) şi volumele "Pompa de morfină" şi "Capul de zimbru" (2005, Liternet - de unde se pot downloada gratuit).
Cum bine se ştie, pe lângă toată această prestigioasă carieră scenică şi, tangenţial, publicistică, Lucian Pintilie şi-a încercat mâna şi în cinema. Cele câteva filme ale sale postdecembriste au stârnit fulminante controverse, admiratorii lor lăsându-se seduşi de aşa-zisa "lipsă de inhibiţii", violenţa imageriei şi viziunile critice de un pesimism brut, iar adevrsarii reproşându-le infantilismul întârziat, teribilismul exhibiţionist, voyeurismul personal, cabotinăria violentă, gratuitatea, incoerenţa şi amatorismul (eventual cu excepţia producţiei "O vară de neuitat", unde Kristin Scott Thomas reuşeşte un rol remarcabil, integrat într-un discurs cinematografic nu lipsit de bun-simţ şi coeziune). Problema acestei perioade finale din creaţia filmică a artistului subzistă în inerţia ambiţiei sale de a şoca neapărat, musai şi cu orice preţ nişte spectatori care nu mai prea sunt susceptibili la şocuri exterioare, după ce au lăsat cam de multişor în urmă chingile edulcorat-spălătoare-pe-creieri ale fixismelor ceauşiste, astfel că spectacolul de Grang Guignol însăilat exclusiv în acest scop îşi pierde până şi suportul conjunctural.
Din fericire, Lucian Pintilie rămâne nemuritor în istoria culturii şi a artei cinematografice româneşti prin faimosul "Reconstituirea", un film neaşteptat de îndrăzneţ, chiar şi pentru acea atmosferă de iluzoriu respiro al anului când a fost realizat - 1968. Cu toate pastişele din Şcoala Cehoslovacă, secţiunea mediană trenantă şi teatralismul ostentativ al multor încadrturi, "Reconstituirea" merită cele mai sincere laude pentru secvenţele de început şi final, de o percutanţă rară, şi mai ales delirantul personaj al miliţianului-profesor-de-film construit de regretatul Bădie Ernest Maftei.
Şi totuşi, deşi mulţi s-ar putea arăta surprinşi de o asemenea opţiune, îmi menţin convingerea că adevărata capodoperă a lui Lucian Pinilie rămâne filmul său de debut, "Duminică la ora şase" (1965), o operă de o rotunjime, omogenitate şi cursivitate remarcabile, dublate de o mare expresivitate a imaginii, un ton satiric ponderat, încă nepervertit de excesele de mai târziu - şi, desigur, interpretările fine şi nuanţate ale lui Dan Nuţu şi Irina Petrescu. Dacă înlăturăm tot restul, şi păstrăm numai "Duminică la ora şase", ţinându-şi alături, de mână, ca pe o soră mai mică, "Reconstituirea", avem de-a face realmente cu un mare artist al ecranului - un doar un nemuritor copil teribil, cum în mod fortuit se subînţelege şi din remarca de o profundă tandreţe, dublată de un umor irezistibil, a regretatei sale soţii, marea actriţă Clody Bertola:
"Primul meu soţ [Ştefan Constantinescu] mi-a fost ca un tată...
"Al doilea, Liviu [Ciulei] mi-a fost un adevărat frate...
"Pe Lucian [Pintilie] îl iubesc ca pe copilul meu...
...Ce-oi fi făcut, de nu m-a învrednicit şi pe mine Dumnezeu cu un bărbat?!?"

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
9 noiembrie, 2009, h. 14:10-15:21
Bucureşti, România

[Pashpix]

Saizescu spune "Motor!, <<Iubire elena>>" (ZIUA, 14 noiembrie)

La 77 de ani batuti pe muchie, regizorul Geo Saizescu va pleca, luni, in Grecia, unde va incepe filmarile la noua sa pelicula: "Iubire elena" - o coproductie Romania-Grecia-Italia. "Primul tur de manivela va fi la Atena, apoi la Naflion " prima capitala a Greciei moderne - si pe insula Spetses, urmand ca, la intoarcere, sa filmam exterioarele naturale in Italia - la Napoli, Roma, Firenze. "Iubire elena" este o drama romantica dupa o poveste a lui Kostas Asimakopoulos care m-a cucerit. Muzica va fi creata si de compozitori romani, si de greci, iar distributia "la fel", ne-a declarat maestrul Saizescu, ieri, de ziua sa. Din distributie fac parte Maia Morgenstern " actrita care a debutat in filmul lui Geo Saizescu "Secretul lui Bachus" -, Mircea Rusu, Adrian Paduraru, Eusebiu Stefanescu, Georgiana Saizescu (nora regizorului), Ileana Stana-Ionescu, Avram Iclozan etc..Geo Saizescu s-a nascut pe 14 noiemªbrie 1932 in localitatea Prisaceaua din judetul Mehedinti, iar filmoªgrafia lui include cateva zeci de pelicule cunoscute de toata lumea, in unele dintre ele lucrand si ca actor, nu numai ca regizor. Lui ii apartin celebrele filme "Pacala", din anul 1974, continuat in 2006 cu "Pacala se intoarce", apoi "Secretul lui Bachus" si "Secretul lui Nemesis" - lansate de curand in dublu DVD, primul dintr-o serie de sapte filme ce vor fi readuse in atentia cinefililor de TVR Media in colaborare cu Nerv Film. Maestrul a primit numeroase distinctii si premii, iar in august anul acesta a intrat in galeria Hall of Fame, la Categoria Artisti Vizuali.

[paul_aramis]

...Maia Morgenstern " actrita care a debutat in filmul lui Geo Saizescu "Secretul lui Bachus" -, ...

ziariştii ăştia ar trebui să se documenteze mai bine când fac o afirmaţie ...

[Pitbull]

De facto, Maia a primit primul "Motor!" din viata ei, rostind replica: "Informatie gresitä! Nu mä... märit cu nimeni!", în noiembrie, 1982, cu rolul Rozalia, din filmul studentesc de platou "Spinoase-s cäile iubirii", regia Mihnea Columbeanu, dupä Theodor Mazilu.
Debutul ei oficial a avut loc cu rolul secundar din "Prea cald pentru luna mai", regia Maria Callas-Dinescu, turnat în primävara lui 1983, cu premiera un an mai târziu.
A urmat rolisorul episodic Coca, din "Secretul lui Bacchus", regia Geo Saizescu, turnat în vara-toamna lui 1983, cu premiera în toamna lui 1984.

[vlad4s]

Cei mai buni regizori sunt cei 2 de Cristian(4 3 2 si California...)

[Federico]

Este in ultimul numar al "Dilemei Vechi" la rubrica "Tinerea de minte" un citat de Lovinescu de prin 1910 in care vorbeste de nevoia de intelectualizare a literaturii romane - citat care cred ca e valabil si pentru filmul romanesc de astazi si care mi-a adus aminte de unul din lucrurile care ma enerveaza cel mai tare la cinematografia noastra. De fapt exista vreun film intelectualist romanesc?
Ceva gen "Moarte la Venetia" sau "Eyes Wide Shut" (pastrand anumite proportii ) .

[Ipu]

În opinia mea, s-au făcut filme intelectualiste și la noi. Dintre regizorii mai vechi, Ciulei, Pintilie, Pița, Veroiu, Daneliuc, Cărmăzan și nu numai au realizat cel puțin câte un film intelectualist fiecare.