"Marti,dupa Craciun"

[Lelouche]

Despre Marti dupa Craciun s-a tot scris si se va mai scrie. Din pacate (pentru mine) nici o cronica nu a reusit sa ma prinda in navodul dorintei reale si argumentate. Am dat insa peste articolul lui Radu Enescu, care prin modul simplu (dar nu simplist) prin care a creionat atit de complet studiul acestui film, mi-a bucurat sufletul.

Despre adulter, cu rafinament - Marţi, după Crăciun

Filmul spune povestea unui om prins între două lumi, sau poate între două feţe ale aceleiaşi lumi. Este lumea familiară a clasei de mijloc româneşti. Oameni supuşi unei presiuni sociale enorme, nici bogaţi, nici săraci, îndatoraţi şi mereu alergaţi, tânjind după un stil de viaţa mereu peste posibilităţi. Pentru un fel de "mai mult" material ei sunt dispuşi la un "mai puţin" afectiv. Sunt oameni a căror existenţă se desfăşoară, în genere, fără probleme de conştiinţă şi sofisticări intelectuale. E mai mult o viaţă trăită pe orizontală, şi nu vorbesc aici despre conotaţia sexuala a orizontalităţii. E vorba despre drumuri şi alergătură. Nu degeaba câteva secvenţe se petrec în maşină - drumul spre Constanţa sau cel către cabinetul dentar. Iar când, alergat şi obosit, omul ajunge în sfârşit acasă, în intimitatea căminului, mai e timp doar pentru porţia de televizor şi un masaj la picioare.

Paul Hanganu, broker de credite, om activ, cu nevastă şi copil, este un astfel de "om recent", mereu pe fuga, cu conştiinţa faptului că se aşteaptă de la el să fie în primul rând "provider" pentru binele familiei. Dar ceva neprevăzut i s-a întâmplat. De câteva luni are o relaţie adulterină cu o femeie mai tânără pe care crede că o iubeşte. Omul este la vârsta "critică" si nostalgia "pasiunii" amoroase i-a dat târcoale. Probabil că în familie totul devenise prea "călduţ", iar regizorul ne dă câteva indicii despre această tihnă casnică. Sunt scenele în care Paul masează tălpile soţiei, cu devoţiune dar cu gândul aiurea, scena în care soţia îl tunde şi la sfârşit îi aruncă un încurajator "hai că eşti frumos", ori scena cinei în familie.

Undeva pe la jumătatea filmului, atunci când Paul se împacă cu amanta, ducându-se după ea la Constanţa, ea îi pune o întrebare cheie pentru starea lui sufletească: "Tu unde eşti acum?" Aici, cu mine, acasă la nevastă, oficial cu treabă la Constanţa? Pentru mine este cheia în care trebuie citit personajul central al filmului. Ne putem lesne imagina echilibristica sufletească pe care trebuie s-o facă Paul pentru ca nevasta să nu bănuiască iar amanta să fie mulţumită. Aşa că ceea ce-i rămâne, în loc să fie o frumoasă poveste de dragoste pasională, e o perpetuă prefăcătorie care-i seacă puţina energie sufletească. Ca să cităm subtitlul unui film de Rohmer: "Cel ce are două femei îşi pierde sufletul, cel ce are două case îşi pierde minţile". Înţelegând instinctiv pericolul, Paul alege calea aparent uşoară, potrivită caracterului său "călduţ".

Deşi totul a început ca o aventură cu tentă pur sexuală, Paul s-a îndrăgostit, sau cel puţin aşa ne mărturiseşte. Strivit între nevoile a două femei pe care le iubeşte, în felul lui oarecum simplist, dualitatea îi devine de nesuportat. Presiunea psihologică creşte şi Paul este silit să aleagă: mărturiseşte nevestei că are o aventură şi se mută la amantă. E mai puţin o alegere morală sau raţională, cât una instinctuală. E o cale a minimei rezistenţe, o cădere într-o nouă zonă de aparent confort, unul uşor condimentat cu jocuri erotice şi tensiune sexuală, probabil ingredientul lipsă al confortului familial.

S-a spus că jocul actoricesc al lui Mimi Branescu (interpretul lui Paul) este plat. Şi poate că este. Dar, în opinia mea, el e perfect adecvat personajului destul de rudimentar sufleteşte pe care-l interpretează. Paul este, până la urmă, un exponent tipic al actualei clase de mijloc româneşti. Nu-i poţi cere adâncimi sufleteşti bergmaniene. Aşa cum bănuiesc că nu-i poţi cere nici suedezului mediu.

Filmul nu îşi propune să fie inovativ la nivel formal. El rămâne consecvent unui stil minimalist-realist în care abundă planurile secvenţă, montajul liniar, încadratura sobră, funcţională, unghiurile "obiective", camera leneşă, aproape fixă. Dar, în felul ăsta, ceea ce iese în evidenţă este povestea, în tot ce are ea esenţial sau anecdotic. Efortul lui Radu Muntean pare să se concentreze exclusiv pe ce se întâmplă în cadru, pe "crearea", sau potenţarea, naturaleţii personajelor şi poveştii. Filmul se sprijină foarte mult pe jocul actorilor şi pe acele momente cu adevărat speciale pe care ei le pot crea. În scena mărturisirii, probabil cheia de boltă a constructului filmic, soţia (Adriana, interpretată excelent de Mirela Oprisor) trece în câteva minute prin zeci de stări sufleteşti - de la şocul iniţial Adriana trece la chestionarea propriei feminităţi şi a sentimentelor lui Paul pentru ea. Secvenţa are un excelent gradat crescendo al furiei care se sparge, pe final, într-un ocean de resemnare. E o secvenţă compusă magistral, din sute de mici detalii semnificative care însă nu-ţi sunt "aruncate" în ochi. Aşa cum , în altă manieră, secvenţa de final, masa de Crăciun la părinţii lui Paul, cu ţesătura ei densă de trăiri, ne lasă să vedem, ca printr-o uşă întredeschisă, cum va fi viaţa viitoare a personajelor, mereu atente să nu se rănească suplimentar şi inutil, încercând să suplinească prin mici "cadouri" o fericire ce nu mai pare posibilă. Totul reprezentat fără urmă de sentimentalism, într-o cheie discretă.

În cele scrise mai sus îmi asum observaţiile ce ţin de psihologia-după-ureche şi de experienţa proprie de viaţa. Şi poate că n-aş fi scris nimic dacă nu m-ar fi marcat lipsa de empatie şi fineţe a receptării observată atât la spectatorii cu care am văzut filmul la cinematograf - oameni care, în mare parte, au râs de s-au spart când pe ecran doi oameni îşi spărgeau căsnicia şi poate viaţa - cât şi la o parte a comentatorilor. Aceştia din urmă îmi par a trece, uneori, cu o mulţime de argumente foarte tehnice şi vorbe meşteşugite pe lângă emoţia simplă a unui film foarte bun, chiar dacă nu excepţional. Acuzele de falsitate şi sărăcie legate de personaje şi situaţii îmi par, în special, nefondate. Personajele însele şi-au schematizat viaţa şi sunt în proces de a face acelaşi lucru cu propriile sentimente. Cu fiecare simţire în cutiuţa ei orice perturbare trebuie anulată, orice pasiune anesteziată. Este un fel de echilibru emoţional pe care-l atingem sau spre care tindem, voit sau pe nesimţite, fiecare din noi.

Sigur, aşa se văd lucrurile din direcţia mea. Inutil să spun că sunt un bărbat în jur de 40 de ani care speră să nu fie niciodată în locul lui Paul Hanganu. Nu sunt un eşantion statistic, sunt un caz particular. Iar filmul ăsta nu e despre mine. Dar ar putea fi.

[Pitbull]

Baga si sursa, te rog; asa e corect, si-n plus mai sunt si unii care fac crize si ne acuzä cä "furäm" cronici.

[Lelouche]

Sursa articolului lui Radu Enescu este Liternet.

[Pitbull]

Asa, da. Nu e nevoie sä postäm si linkul, nici ei nu le posteazä pe ale noastre. Indicarea sursei e de ajuns.

[buticut]

Chambord, scriitura ta, cel putin cea de pe blog e destul de interresanta si de atragatoare in exprimare.

Blogul nu e al lui Cham.

[Lelouche]

Cam tarziu,dar m-am prins ca Cham nu e titularul blogului Pantagruel. Astfel ca unele afirmatii (cele de bine) le retrag.
Sustin insa ca blogul lui Pantagruel e foarte interesant.

[Pitbull]

Pantagruel

x 2
...cruel.

[Chambord]

Lelouche, confirm ca nu sunt autorul blogului pantacruel si nici nu am lasat sa se inteleaga in vreun fel ca as fi. Uneori mai dau un copy/paste la un text sau altul cand gasesc ceva care imi place, insa precizez sursa.

[Lelouche]

ok Chambord, am prins ideea

[Chambord]

bine Lelouch, ca ai prins ideea.

[Pitbull]

Joi, 07 Octombrie 2010.

Alex Baciu: "Nu aş vrea nicio clipă să fiu în pantofii lui Paul"
Autor: Alexandra Olivotto

EXCLUSIV. Scenaristul a explicat pentru EVZ de ce nu şi-ar dori să se afle în pielea personajului principal din filmul "Marţi, după Crăciun".
Alex Baciu crede că rolul său se încheie cu varianta finală a scenariului
Lungmetrajul "Marţi, după Crăciun", de Radu Muntean, a fost văzut de 7.952 de spectatori şi a obţinut 99,762.26 lei la box-office-ul românesc.

Alex Baciu, coautor al scenariului alături de regizor şi de Răzvan Rădulescu (au scris toţi trei şi "Boogie", şi "Hârtia va fi albastră", iar Rădulescu şi Baciu au colaborat la "Călătoria lui Gruber", de Radu Gabrea, şi la "Principii de viaţă", de Constantin Popescu, selecţionat într-una dintre competiţiile de la Festivalul de la San Sebastian), a vorbit pentru "Evenimentul zilei" despre dificultatea alegerilor protagonistului din film, Paul (Mimi Brănescu), despre "încercarea de a epura povestea de mari tensiuni epice" şi, nu în ultimul rând, despre vorbe, pistoale şi obiectivitate.

EVZ: Trei personaje, trei scenarişti. Te simţi mai "cu acte de proprietate" în privinţa vreunuia dintre ele sau ai afinităţi cu unul dintre ele?
Alex Baciu: Felul în care ne împărţim munca la scenariu ne dă tuturor şansa paternităţii. Îmi plac toate personajele, încerc să le împumut tuturor ceva din mine, din experienţa mea, dar în acelaşi timp înţeleg că identitatea lor depinde de interacţiunea dintre ele. Pentru mine ele prind viaţă după ce s-au conturat situaţiile pe care le impune dramaturgia. Decizi, de exemplu, că Paul se va găsi faţă în faţă cu mama amantei sale (şi o potenţială viitoare soacră) şi asta, în economia filmului, îl plasează deja undeva. Îţi dă şansa să îl priveşti cu un fel de empatie duioasă.

O răspântie de drumuri necartografiate

De ce aţi optat pentru un protagonist atât de rezervat?
Am mai auzit părerea asta, dar nu sunt complet de acord cu ea. Cred că atunci când discuţi, în limitele convenţiei realiste, despre oameni obişnuiţi care fac lucruri obişnuite există mereu riscul ca şi personajele să pară aşa: obişnuite sau lipsite de eroism. Totul se trage, cred, de la încercarea noastră de a epura povestea de mari tensiuni epice. Rămâne însă un om confruntat cu o problemă deloc uşoară, se găseşte la o răspântie de drumuri necartografiate. Un loc în care discursul moral e dificil de aplicat. Nu aş vrea nicio clipă să fiu în pantofii lui Paul.

Cât de dificil a fost de scris prima secvenţă a filmului? Au existat replici care au căzut la "montaj"?
A fost dificilă prima secvenţă tocmai din cauza asta, că a fost prima. Sunt lucruri pe care trebuie să le setezi foarte clar şi, în acelaşi timp, nu vrei ca secvenţa să devină prea expozitivă. Spectatorul e de obicei foarte atent la tot ce se întâmplă la început, până la plot point, dar există riscul să îl plictiseşti şi atunci îl pierzi. Trebuie să îl pui în temă fără a fi nici abscons, nici redundant. E un joc de decizii ciudat, care îţi impune de multe ori ca în sec venţele de început să alegi compromisul cel mai mic. Nu îmi place să vorbesc de lucrurile care au ajuns în coşul de gunoi. Pot doar să spun că, într-o primă variantă, secvenţa de început era mult mai lungă. Am decis la un moment dat să o rupem în două şi să plasăm finalul ei, uşor modificat, mai târziu.

Adulterul şi pistolul

Legătura dintre adulter şi thriller e foarte veche. De ce aţi mizat pe un tratament clinic al celui dintâi?
Dintr-un fel de obligaţie faţă de ceea ce ne-am propus atunci când am decis să scriem povestea asta. Ne atrage pe toţi trei să discutăm în cheie realistă tocmai despre aparenta simplitate a situaţiilor. Ca să-şi rezolve problemele, oamenii folosesc mai rar pistoale şi mult mai des vorbe.

Dacă ar trebui să defineşti estetica lungmetrajului "Marţi, după Crăciun" în trei fraze, care ar fi ele?
Dacă ar trebui să fac asta, aş dori să mă abţin. Îmi asum că rolul meu se încheie atunci când scenariul ajunge la varianta finală. De atunci încolo, e exclusiv responsabilitatea regizorului. Nu vreau să crezi că nu îmi pasă, dar nu vreau să intru pe felia lui. Devin, atunci când mi se permite, un observator discret al repe tiţiilor şi al filmării, văd mai mereu prima variantă de montaj şi încerc să fiu cât mai obiectiv cu produsul final. Pentru mine e foarte sănătos aşa.

* * *

TRASEU INTERNAŢIONAL

Reacţii de peste Ocean

"Marţi, după Crăciun" a avut premiera internaţională la Festivalul de la Cannes, în secţiunea "Un Certain Regard", şi a început să ruleze în cinematografele din ţară pe 17 septembrie.

11 zile mai târziu, lungmetrajul a putut fi vizionat la New York, în cadrul celei de-a 48-a ediţii a festivalului de la Alice Tully Hall. Pe 8 octombrie, filmul lui Radu Muntean are o proiecţie la Chicago, fiind inclus şi în secţiunea competiţională a Chicago International Film Festival. De altminteri, SUA este ultimul dintre cele 14 teritorii în care a fost achiziţionat lungmetrajul.

Reacţiile criticilor americani la filmul care îi are în rolurile principale pe Mimi Brănescu, Mirela Oprişor şi Maria Popistaşu au fost pozitive în unanimitate. Pe site-ul de profil "indieWIRE", Benjamin Mercer apreciază că "este chinuitor să vezi cum o căsnicie de 10 ani explodează din interior aproape instant" şi că filmul este "un studiu de personaje care au internalizat imperativul oferitului cadourilor de sărbători ca pe o formă de panică".

"«Marţi, după Crăciun» confirmă că unele dintre cele mai mistuitoare filme făcute astăzi despre condiţia umană vin direct de la Bucureşti", îşi încheie textul criticul Rob Christopher, de la "The Chicagoist".

http://www.evz.ro/detalii/stiri/alex...ul-908228.html

[rvn]

Nu aş vrea nicio clipă să fiu în pantofii lui Paul.

in schimb, eu as vrea sa fiu in aia ai Adrianei!
excelent interviul si explicatiile coscenaristului.
poate acum ,cei ce sunt nedumeriti inca, s-or dumiri definitiv.

[Pitbull]

Ei, si tu acuma...!

[marius_em]

in schimb, eu as vrea sa fiu in aia ai Adrianei!

De ce?

[rvn]

De ce?

daca urmareai mesajele de la "ghiceste imaginea...", intelegeai( acolo m-am autocaracterizat)

[marius_em]

dezamagitor raspuns.

[rvn]

dezamagitor raspuns.

uneori e nevoie sa ni se intample o chestie de genul asta ca sa ne trezim la realitate si sa ne dam seama ce limite avem.
acum esti multumit?

[gionloc]

poate acum ,cei ce sunt nedumeriti inca, s-or dumiri definitiv.

lol - e destul de ridicol de spune Baciu...
ma intreb daca povestea cu epurarea si intentia de a scoate dramatismul din film a luat-o Gorzo de la el sau el de la Gorzo.
faza e ca viata e dramatica in astfel de momente si, vrind nevrind, ca proiectul sa fie realist, nu cliseatic sau de un schematism usturator (precaritatea de care vorbeam in text), rtebuie sa construiesti o viata, nu o epura.
apoi, ca nu au vrut sa judece personajele... pai toate is niste clisee...

iar de estetica... hm... ne distram pe platou, miscam camera determinist, e super!

[SMC]

De cand sunt pe forumu' asta,nu demult ,intodeauna am avut impresia ca cele spuse de tine (din "off",cumva,nu din cronici),nu reusesc nicicum sa depaseasca bariera transcenderii- si comentariul dinaintea astuia imi intareste pe deplin supozitiile.
Scuze,dar am impresia ca remarcele tale sunt niste ganduri pe care numai tu le intelegi.

[SMC]

Apoi...
"epurarea unei vieti" o fi ca filmul e "felie...",nu "constructie..." - daca tot preferi ambiguitati "intranscendente";more or less...!???