Filmul românesc de antzärtz - amintiri, poze, chestii...

[Pashpix]

sunt foarte mişto toate. mai bagă!

[rvn]

Ceauşescu a renunţat la Steaua pentru "Buzduganul cu trei peceţi"

Ion Bucheru a lucrat o viaţă întreagă în presă. De la sfârşitul studenţiei (1956) până în 1970 a trecut prin redacţiile mai tuturor ziarelor bucureştene. A fost pe rând redactor-şef adjunct la Viaţa studenţească (1956-1966), secretar general de redacţie la Scînteia (1966-1968), redactor-şef la Informaţia Bucureştiului (1968-1969) şi redactor-şef la Scînteia Tineretului (1969-1970). Cu emoţie vorbeşte însă despre a doua sa "tinereţe" în presă.

La sugestia şi intervenţia lui Dumitru Popescu a lucrat, în două perioade, în domeniul audiovizualului. Mai întâi, pe funcţie mare, de vicepreşedinte al Comitetului Naţional al Radioteleviziunii (1970-1974). Apoi redactor şi şef de secţie la TVR în anii '80. A trecut, în cariera sa, şi prin cinematografie, ca director al Casei de Filme 1, între anii 1974 şi 1981. De la Ion Bucheru am aflat, printre altele, ce filme îi plăceau lui Nicolae Ceauşescu, care era traseul unui film din faza de proiect până la avizul comisiei ideologice şi multe alte istorii mai puţin cunoscute din lumea micului şi marelui ecran.


UN SCENARIU SE PLĂTEA CU 50.000 DE LEI

Deşi a schimbat multe locuri de muncă, vorbeşte cu pasiune despre anii petrecuţi în fruntea Casei de Filme 1. Acolo, la ultimul etaj al Casei Scînteii a cunoscut succese ca producător şi s-a confruntat cu vigilenţii tovarăşi din comisiile de vizionare a filmelor. "Pe vremea aceea, cinematografia avea patru nuclee de creaţie, Casele 1, 3, 4 şi 5 de film, îşi aminteşte Ion Bucheru. Directori erau Eugen Mandric (Casa 3), Corneliu Leu (Casa 4) şi Dumitru Fernoagă (Casa 5), eu fiind ultimul venit. Fernoagă, care era foarte vechi în cinematografie, se specializase în regizori consacraţi, gen S. Nicolaescu, E. Bostan, Geo Saizescu.

Mandric venise cu publiciştii pe care voia să îi aducă în scenarism, gen fraţii Creangă de la România liberă. Eu m-am profilat pe debuturi. Am început să umblu la tineri. Am văzut filme de institut, ale absolvenţilor. Şi aşa au debutat Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Nicolae Mărgineanu (care fusese operator), Dinu Tănase (tot operator), Alexa Visarion (regizor de teatru), Tudor Mărăscu."

În calitate de director, îi revenea sarcina de a tria scenarii, de a alege regizori şi a de a stabili bugete de film. "Căutam subiecte, citeam cărţi, îi chemam la discuţii pe scriitori, zice Ion Bucheru. Le spuneam că mă interesa un anumit filon dramaturgic. Mă duceam la teatru, vedeam piese, aveam discuţii, citeam sinopsisuri. În general, cinematografia făcea cam 30-32 de filme pe an. Noi aveam bani să facem opt filme pe an.

Un buget mediu de film era cam de 3-3,5 milioane. Dar nouă ne dădeau mai mult de mediu, pentru că, din astea opt filme, două erau de complexitate mai mare, care costau spre 5 milioane, şi unul, de festival, ducea spre 7-7,5 milioane maximum. Făceam filme de actualitate mai ieftine şi economiseam pentru alea mai mari, de epocă, cu personaje mai multe, cu costume. Alegeam un subiect. Şi căutam un scenariu. Vorbeam cu autorul şi îi spuneam să scrie patru-cinci pagini pe care le achiziţionam cu până la 3.500 de lei, pe vremea aia un salariu. Puteam să mă opresc aici."

Cel mai adesea, directorul Casei de Filme cerea un sinopsis de 15 pagini, plătit la rându-i cu banii jos. Astfel încât alţi 15.000 de lei puteau intra în buzunarul scriitorului. Următorul pas era scenariul propriu-zis, de 80-90 de pagini bătute la maşină, retribuit cu până la 50-55.000 de lei, care se plăteau la intrarea în producţie a filmului.

Proiectul prindea viaţă. Era contactat un regizor, care scotea primele cadre. Între timp se făcea şi un referat care împreună cu scenariul şi un buget estimativ primeau avizul de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste (CCES). De cinematografie se ocupa Dumitru Ghişe. Şi el putea interveni în scenariu, mai ales când sesiza "devieri" ideologice. Acolo se punea ştampila "bun de intrat în producţie". La România Film se făcea echipa finală. Erau selectaţi scenograful, directorul de film, operatorul şi ceilalţi specialişti. Imediat începeau prospecţiile prin ţară, căutându-se locuri de filmare adecvate subiectului.


LA VIZIONARE, CU DUMITRU POPESCU

Când filmul era gata, cele mai tensionate momente se petreceau la "vizionare". Producătorul şi regizorul vedeau filmul laolaltă cu activiştii de partid. Munca de câteva luni a unei echipe de zeci de oameni se putea nărui în câteva minute. Să joace rolul de mediator era sarcina lui Ion Bucheru, aflat între ciocan (comisie) şi nicovală (regizor). "Se făcea un fel de premixaj şi în acel moment venea comisia ideologică să aprobe filmul. Era condusă de un secretar al partidului, din CC, însărcinat cu cultura, care era pe atunci şi preşedinte al CCES. Lângă el mai veneau ciraci din CC, şeful secţiei de propagandă, primul-secretar al UTC şi uneori activişti de la Armată şi de la Interne.

Începea vizionarea. Sala de proiecţie era pe dreapta, în fundul coridorului de la etajul 8 al Casei Scînteii. Uneori era o atmosferă insuportabilă. Trebuia să ştii să te strecori, să fii diplomat. Acolo se hotăra soarta filmului. De cele mai multe ori aveam câştig de cauză. Uneori se spunea: «Bravo, băieţi, e în ordine, e bine!»" Atunci s-a reîntâlnit şi cu Dumitru Popescu, fostul său şef de la Scînteia. "Era extrem de dificil, îşi aminteşte Ion Bucheru. Era un om foarte deştept, cult, ştia de toate... Era însă foarte irascibil. La presiunea care era asupra lui, îl înţeleg. Şi foarte orgolios. Trebuia să ştii cum să i te adresezi."

Dacă se făceau economii, la sfârşit, fiecare membru al echipei de filmare primea bonusuri. "Filmul se deconta printr-un referat la România Film şi eu eram descărcat de cele 4 milioane pe care le primisem să execut filmul, spune fostul director.
Economiile, în proporţie de 20%, se duceau la echipă. Primeau bani scenaristul, actorii, oamenii de producţie. Se făceau liste cu contribuţia fiecăruia! Un actor cu rol principal câştiga bine, se ducea şi la 40.000.
Iar dacă prindea un rol principal în două serii, se ducea la 50.000. Regia pentru un film se plătea cu până la 70.000 de lei. E drept că regizorul după asta putea să stea un an şi jumătate."


FILME-PROBLEMĂ

Două filme cu "cântec" au marcat sfârşitul carierei lui Ion Bucheru în cinematografie. "În 1981 am fost scos de la Casa de Filme, pentru că băgasem în producţie două filme, îşi aminteşte Bucheru. Am produs filmul lui Pintilie «De ce trag clopotele, Mitică» şi am băgat în producţie filmul «Faleze de nisip», regizat de Dan Piţa, pe scenariul lui Bujor Nedelcovici. «De ce trag clopotele, Mitică» a fost oprit înainte de a se difuza. A fost văzut la patru benzi şi s-a spus: «În nici un caz nu apare, să fie ars». Din fericire, Constantin Pivniceru, directorul de la Buftea, nu l-a ars. A ţinut negativul într-un seif şi a fost scos după Revoluţie.

Eu am plecat din Casa de Filme cu şapte luni înainte ca filmul să ajungă la comisia ideologică. Eu îl văzusem între timp de nu ştiu câte ori. Iar ca producător văzusem fiecare cadru. Cu Pintilie, de fapt, eram în relaţii cu totul deosebite, pentru că fusesem cu el coleg de bancă la «Mihai Viteazu». Credeam că, prin nişte amputări, filmul va trece. Nu a fost aşa. Celălalt film, «Faleze de nisip», a reuşit să iasă, dar a apucat să ruleze doar trei sau patru zile pe ecran. A patra zi a fost o consfătuire ideologică la Mangalia, unde Ceauşescu a dat exemplu negativ chiar acest film. A fost dat un telefon la Bucureşti şi filmul a fost pus la index. A început să ruleze din nou abia după '90."


LUI CEAUŞESCU ÎI PLĂCEAU FILMELE ISTORICE

Înainte de a rula în cinematografe, filmele erau văzute şi de "Tovarăşul". Nimic nu-i scăpa, se pare. O copie specială a filmului trecea obligatoriu pe la Vila Lac, unde exista o sală de proiecţie. Seara, singuri sau însoţiţi de Dumitru Popescu, Ceauşeştii vedeau ultimele noutăţi ale cinematografiei româneşti. De proiecţie se ocupa un angajat al centralei România Film. Nea Florică, cum îi spuneau prietenii. În cursul zilei se trezea cu un apel telefonic de la Cabinetul 1. "Proiecţionistul să fie la sala vilei Lac, la ora 20:00", era anunţat laconic. Prin vizetă, tehnicianul urmărea orice mişcare din sala de film a cuplului prezidenţial. Era primul care le afla reacţiile.

La prima oră, a doua zi dădea şi el de ştire mai-marilor de la România Film despre impresiile cinefililor de rang înalt. De la nea Florică a aflat Ion Bucheru şi cum a renunţat Ceauşescu la un meci al Stelei Bucureşti pentru a vedea un film. În 1978 i s-a prezentat "Tovarăşului" "Buzduganul cu trei peceţi", produs de Ion Bucheru şi de Eugen Mandric. Peste trei ore a stat Ceauşescu pironit în scaun pentru a-l urmări pe Victor Rebengiuc în rolul lui Mihai Viteazul.

"Ceauşescu i-a zis lui Florea să înceapă filmul pe la 18:30-19:00, fiindcă la 20:30 era un meci din Cupa Campionilor, cu Steaua, spune Ion Bucheru. În sala de proiecţie avea şi televizor. «Băi Florea, uite, la fără cinci, tu îmi spui, oprim filmul şi dăm meciul». Era un film comandă. Se ceruse un film portret al ideii de unire în creaţia politică a lui Mihai Viteazul.

El a văzut în personaj un omagiu adus vizionarului care vede peste secole. La fără cinci, Florea a intrat în sală şi a zis: «Începe meciul, daţi pe televizor». I-a răspuns: «Duceţi-vă cu meciurile voastre cu tot, lasă filmul!». A doua zi, Florea mi-a zis: «Domnule, aşa ceva nu am crezut că se poate întâmpla. A văzut filmul până la capăt. Când a ieşit parcă plutea». I-am zis lui Mandric a doua zi: «Băi Jenică, am dat lovitura». Îi plăceau toate filmele istorice. Se pare că cel mai mult, în afară de «Buzduganul cu trei peceţi», i-a plăcut filmul lui Nicolaescu despre Mircea cel Bătrân. Nu îi plăceau ecranizările sofisticate."

Din "Jurnalul national":
http://1989.jurnalul.ro/stire-specia...ti-522103.html

[Pitbull]

"În 1981 am fost scos de la Casa de Filme, pentru că băgasem în producţie două filme, îşi aminteşte Bucheru. Am produs filmul lui Pintilie «De ce trag clopotele, Mitică» şi am băgat în producţie filmul «Faleze de nisip», regizat de Dan Piţa, pe scenariul lui Bujor Nedelcovici. «De ce trag clopotele, Mitică» a fost oprit înainte de a se difuza. A fost văzut la patru benzi şi s-a spus: «În nici un caz nu apare, să fie ars». Din fericire, Constantin Pivniceru, directorul de la Buftea, nu l-a ars. A ţinut negativul într-un seif şi a fost scos după Revoluţie.
(...)
Celălalt film, «Faleze de nisip», a reuşit să iasă, dar a apucat să ruleze doar trei sau patru zile pe ecran. A patra zi a fost o consfătuire ideologică la Mangalia, unde Ceauşescu a dat exemplu negativ chiar acest film. A fost dat un telefon la Bucureşti şi filmul a fost pus la index. A început să ruleze din nou abia după '90."

Doua inexactitati:
1) Nu in 1981, ci in 1983, dupa scandalul cu "Faleze de nisip", a avut loc ¨remanierea" in cadrul careia au fost schimbati trei dintre cei patru directori ai caselor de filme (doar Fernoaga a ramas, era prea puternic). Bucheru a fost inlocuit cu Marin Vladimir, Mandric cu Radu Stegaroiu, Corneliu Leu cu... nu mai stiu cine.
2) Conferinta de la Mangalia nu a avut loc "a patra zi" (hai sa fim seriosi! In cat timp se organiza o Conferinta a C.C.-ului?), ci peste luni de zile, in 3 august 1983.
http://www.youtube.com/watch?v=YthLx3nxar8
Premiera cu "Faleze de nisip" avusese loc, daca tin bine minte, prin iarna-primavara...
Oricum, sunt convins ca greselile nu-i apartin lui Bucheru, care are o memorie fenomenala (adesea il intreb tot felul de chichite de pe vremea aia, si pe toate si le aminteste perfect), ci ziaristului, care a comprimat aiurea textul.

[Judex]

Un articol interesant din JN cu amintiri de-ale lui Ion Bucheru.
http://1989.jurnalul.ro/stire-specia...ti-522103.html

Pitbulle, daca stii vreun topic mai adecvat, muta tu, te rog, postarea asta la locul cuvenit.

Hai ca ma citez singur. Stiam eu c-am mai adus aici articolul din JN.

[Stalker2009]

„Faleze de nisip” a avut premiera pe 31 ianuarie 1983, la cinematograful Scala. A rulat trei zile in cinematografele Scala, Flamura si Favorit. In 3 februarie filmul a fost retras de pe ecrane din motivele binecunoscute.
La Casa de Filme Patru, Corneliu Leu a fost schimbat in 1983 cu Vasilica Istrate.
Prin 1985 dispare Casa de Filme Trei, ultima productie a acestei case de film având premiera pe 9 iunie 1986 la Scala (filmul „ Intunecare ” in regia lui Alexandru Tatos). Astfel, in scadere, numarul de filme pe an, ajunsese de la 20...22 (in anii 80...81), la numai 15 filme pe an in 1986 si era un semn ca latul devenise din ce in ce mai strâns... multi regizori consacrati stateau pe tusa, aproape toate filmele care intrau in productie la Casele Unu, Trei si Cinci ramase, executau filme de propaganda sau documentare omagiale pentru ziua tovarasului, ziua tovarasei, ziua de 1 Mai, ziua de 23 August, ziua partidului samd...
Stie totusi cineva de ce la Centrala Romaniafilm nu a existat si Casa de Filme Doi? Pura curiozitate...

[Pitbull]

Multumim, Stalker, pentru completäri!
Da, Vasilica a venit în locul lui Leu! Acum mi-am amintit.
(Dar nu la Patru, ci la Trei. La Patru s-a produs schimbul Mandric-Stegäroiu - stiu sigur, acolo am debutat eu în 1988.)
...Si de-aia nici nu mai tineam minte cine-a venit la Trei, fiindcä în '88, când mi-am început eu relatiile cu Casele, asta nu mai exista.
Din câte-mi amintesc, s-a pornit cu ideea de a se face cinci case de filme, si au început sä le facä pe rând, într-o ordine cam arbitrarä. Dupä ce s-au înregistrat primele patru, când s-o facä si pe ultima (mai rämäsese nealocat numärul 2), au conchis cä lasä, patru-s de-ajuns.

[Angel2010]

Cum adica jaf?

[nume]

... ca la studiourile din Buftea stim ce a fost: jaf!

Nu a fost nici un jaf, daca Studiourile nu se privatizau ar fi fost furate de inaripate caramida cu caramida. Buftea era praf pana sa se vanda, tehnica era a anilor 70 / 80, cladirile erau intr-o degradare avansata, aproape de ruina. Uzura morala si fizica din gros. Daca nu se vindea Buftea devenea o amintire gen Sahia Film, Animafilm, RomaniaFilm etc. In Studiouri s-au investit bani seriosi.

[Pashpix]

A fost comparat mereu cu Alain Delon. Dacă viaţa nu i-ar fi întors spatele, poate că acum, biografia actorului din Clanul Sicilienilor ar fi început aşa: "Alain Delon, acest Geo Costiniu al francezilor..."

"Ai grijă cum mergi, să nu-l loveşti!" În faţa mea, pe partea carosabilă, o silueta îşi potriveşte paşii cu ajutorul bastonului. Grijuliu, ocolesc cât pot de mult, nu vreau să-l am pe conştiinţă chiar dacă, aşa, cu barba vraişte şi îmbrăcat sărăcăcios, pare un homeless. Suflet şi el...

"L-ai văzut? Nu cumva e....?" Trec doar câteva secunde până când să opresc, să parchez şi să mă întorc pe jos rugându-mă în gând să nu fie el, să mă fi înşelat…
"Mă scuzaţi, îi spun barându-i calea, sunteţi…?" "Da, eu sunt, domnul meu, sunt actorul Geo Costiniu!" După ce facem schimb de numere de telefon stabilim să luăm legătura pentru un interviu. Câteva zile mai târziu stabileam să ne întâlnim într-o cârciumioară de cartier "Atenţie, nu la «Una mică la Georgică», e de fiţe şi e gălăgie acolo, ne vedem lângă, la «Covorul Verde», e la câţiva metri depărtare, acolo o să stăm liniştiţi".

Denumirea nu m-a şocat, în fond, nenumăraţi mari actori frecventau ("defunctul") restaurant Şarpele Roşu.. Doar ora, respectiv 8:30 dimineaţa, m-a făcut să cred că am înţeles greşit. Abia când l-am văzut la o masă mi-am dat seama că m-am înşelat şi de data aceasta în ceea ce îl priveşte şi că maestrul este cu adevărat şi fascinant şi surprinzător în egală măsură.

Ce aţi făcut în ultimul timp maestre? Publicul aproape că v-a dat dispărut…
Nu-i chiar aşa, joc în Marchizul de Sade la Odeon, însă am ajuns aproape întâmplător în distribuţia asta din cauza îmbolnăvirii unui coleg. În afară de asta, mai nimic. M-am ocupat, în ultimii trei ani, cu fel de fel de... accidente. Am avut mâna fracturată. Abia ce m-am făcut bine şi am avut alt necaz, fractură de cap umeral! Băgată proteză metalică în umăr. Am reuşit să recuperez şi când am zis că am scăpat, hop!, fractură de şold…

Să facem puţină istorie. Aţi terminat Institutul de Teatru şi Film în 1973 şi aţi fost luat imediat la Teatrul Naţional din Iaşi. Eraţi deja nu numai o vedetă dar şi un idol al femeilor. Cum aţi profitat de această stare de fapt?
Au profitat partenerele mele de viaţă! De statutul de vedetă… mint! Am profitat! Dacă nu erau ouă la alimentara mie-mi dădeau câte un carton pe sub tejghea, dacă nu era unt, se găsea vreo domnişoară vânzătoare care să-mi dea unul-două pachete peste rând…

Aţi fost însurat de cinci ori, aveţi o experientă impresionantă… Care e definiţia dragostei?
E un fel de loz în plic! Poate să fie câştigător şi să rămâi cu prima. Poate să fie necâştigător şi atunci mai tragi o dată şi încă o dată şi încă…

Apropo, vă opriţi la cinci?
Da, cred că este suficient. Nu intru în concurenţă cu nimeni. Liz Taylor mă bate de mă zvântă în materie de căsătorii. A avut opt sau şapte.

Da, dar s-a recăsătorit de mai multe ori cu Richard Burton, se pune?
Şi eu am avut un repetir cu una dintre neveste. Am divorţat şi se pare că ne-am înţeles mai bine aşa… până am făcut greşeala să ne recăsătorim.

Se zvonea pe holurile judecătoriei unde aţi avut divorţurile că aţi rămas chiar cu un iaht de la una dintre neveste.
Nici pomeneală, e folclor, lăutărească judecătorească!

Ce greşeli pe care le-aţi făcut în viaţă le-aţi mai repeta?
Nu regret absolut nimic din ceea ce am făcut. Am făcut şi prostii, am făcut şi lucruri bune şi mai puţin bune. Dar de regretat nu regret absolut nimic. Le-am făcut crezând în ele.

Care dintre faptele bune nu le-aţi mai repeta pentru nimic în lume?
Nu aş mai face acte de caritate întru înzestrarea doamnelor care au bântuit în viaţa mea. Altfel, faptele bune le-aş tot face încă o dată şi încă o dată.

Dacă aţi spune seara Înger, îngeraşul meu, care ar fi lista de cereri?
În primul rând să-mi dea mintea de pe urmă, deşi la 61 de ani se presupune că am cam ajuns la mintea aia. Altceva? Să cadă Guvernul Boc! Dar nu cred că se ocupă îngeraşul cu asta. Şi îmi doresc să duc un trai decent, ceea ce acum nu se întâmplă.

Aţi prins cu siguranţă vremuri mult mai bune. Cui şi ce aveţi a reproşa pentru situaţia în care vă găsiţi acum?
Eu ştiu…?

Dintr-un rol la Odeon nu câştigaţi marea cu sarea. Pensie nu aveţi fiindcă mai sunt patru ani până la 65. Alte angajamente aţi avut de curând?
A existat "O lacrimă de râs", o dramatizare făcută de mine după un text de Aldaio Nicol şi Paul Ioachim, dar s-a jucat doar de vreo două ori în Bucureşti, de câteva ori prin ţară, şi de peste 25 de ori în Budapesta, Roma, Venetia, Paris, pentru comunităţile româneşti.

Aveţi o situatie, să-i spunem, nu chiar de invidiat. Dacă ar fi să obţineti ajutor de la cineva, în ce ar consta el şi de la cine ar trebui să vină?
Sunt mulţi cei care îmi spun "mai bagă-te şi tu în faţă, mai bagă-te şi tu în seamă", dar eu nu pot să mă bag pe gâtul oamenilor. Am totuşi un anumit box office şi aştept eu să fiu chemat...

Poate că vă trebuie un agent, un impresar…
Poate că da. Până acum am fost propriul meu agent. Dar am obosit. În special de a face rost de sponsorizări pentru diverse spectacole, emisiuni de televiziune. Ştiţi cum e? Pentru o sponsorizare trebuie să alergi la 20 de potenţiali sponsori. Din ăştia cinci îţi promit şi unul se ţine de cuvânt până la urmă. Şi acesta e scenariul optimist. Din păcate, sponsorizarea la ora actuală înseamnă mână întinsă. Milă şi pomană. Oboseşti la un moment dat, nu-ţi mai arde...

Aţi avut surprize neplăcute din partea prietenilor? V-a întors cineva spatele acum că aveţi nevoie de ajutor?
Da! S-a întâmplat şi, asta e, a trecut. Prefer sa ţin pentru mine numele acestor "binefăcători".

Haideţi să punem şi întrebarea aceea clasică de final. Ce vă doriţi de la viaţă domnule Geo Costiniu?
Încă un şpriţ!

Aproape în fiecare zi, programul maestrului cuprinde o escală la unul dintre micile restaurante de cartier cu care este vecin. Nu bea tării, indiferent de anotimp, raţia este un şpriţ lung, de vară, la fiecare oră de stat în local. Interesant este faptul că, deşi este cunoscut de toţi patronii de local din zonă, plăteşte după fiecare pahar, ca la "împinge tava". "E posibil să îmi mai vină să plec, aşa, brusc, şi atunci nu vreau ca cineva să spună ca am băut fără să plătesc"

Cu siguranţă, ceea ce ar fi şocat pe oricine l-ar fi întâlnit de curând pe maestrul Costiniu ar fi fost barba mare şi crescută în dezordine, "podoabă" care l-a făcut aproape de nerecunoscut. "Trebuie să spun că zilele astea am de dat o probă pentru o casă de filme din Berlin, spune Geo Costiniu, proaspăt bărbierit la momentul interviului, şi au vrut neaparat un personaj cu barbă. Şi, ca să fiu sincer, nici nu-mi place să mă rad..." Cu siguranţă, adevărul se găseşte undeva la mijloc.

Am fost curios să ştiu dacă s-a întâlnit vreodată cu actorul cu care este comparat mereu, cu Alain Delon. "Da, m-am întâlnit cu el o singură dată la Paris, la începutul anilor '90. Mă aflam cu teatrul într-un turneu şi m-am gândit să îl invit pe Jean Paul Belmondo – cu care filmasem în România o coproducţie franco-română în care eu eram … calu' şi el actorul – la un dineu oferit de ambasadă la Centrul Cultural Român. Culmea, a venit însoţit de Alain Delon! Ţin minte doar că m-au dezamăgit strângerea lui de mână, cam muieratică după părerea mea, şi faptul că, spre deosebire de Jean Paul care s-a băgat imediat în fasolea bătută şi-n paharele de zaibăr, a gustat, ţuguindu-şi buzele, un strop de şampanie. După care s-a făcut nevăzut".

"Cum am ajuns actor când tata voia să mă facă arhitect şi mama doctor? Simplu, am fost remarcat pe când aveam 8 ani la o serbare şcolară şi dus, pur şi simplu pe sus, la televiziune, la o emisiune-concurs de ghicitori. Astfel că prima replică serioasă din viaţa mea a fost "Are două roţi şi-o şa/Ghici ghicitoarea mea", iar prima parteneră de şcenă, regretata Vasilica Tastaman, cea care trebuia să nimerească, sau nu, răspunsurile la şarade. De atunci, când cineva avea nevoie de un copil în spectacol, hopa Costiniu! Astfel am fost pe scenă – căci de jucat nu pot să spun – cu maeştrii Carboreanu şi Ciubotaraşu la 10 ani


S-a născut pe 23 aprilie 1950 în Bucureşti şi este absolvent IATC, promoţia 1973, avîndu-i ca profesori pe Dem Rădulescu şi pe Octavian Cotescu. Debutează la Teatrul Bulandra încă din timpul facultăţii şi crede că adevăratul impuls în meserie l-a primit de la maestrul Liviu Ciulei. Este repartizat la Teatrul Naţional din Iaşi al cărui director, Teofil Vîlcu, îi spune că nu-i va da voie să plece decât la un teatru important din Bucureşti. Dă proba şi reuşeşte la Teatrul Giuleşti (azi "Odeon"), loc unde îşi desfăşoară, atâta cât e, şi astăzi activitatea. A jucat Shakespeare, Eftimiu, Sorbu, Wright... În cinematografie debutează cu filmul "Paraşutiştii" (1972), dar lovitura o dă cu "Septembrie" alături de Anda Onesa, cinci ani mai târziu. A fost ziarist "cu legitimaţie" pentru două zile fiindcă ziarul care îl angajase s-a închis. Urăşte cu sinceritate "şuşele şi telenovelele" şi are întreţinerea plătită la zi. Conform Guvernului Boc mai are încă patru ani până la pensie.

[Sorin87]

Sunt filme vechi dar deacolo a pornit miezul filmului din ziua de astazi, daca cineva nu facea ceva poate si acum ne uitam pe pereti de apreciat filmele romanesti si mai ales istoria cinematografiei romane

[monicachiffa]

Haide-ti sa ajutam o studenta si sa raspundem la un chestionar on-line

https://spreadsheets.google.com/spre...dUVzV1Umc6M Q

[epal]

Mi s-a parut interesant Pozitia copilului, neasteptat de interesant as putea spune, nu neaparat prin actiune, cat prin jocul actorilor. Am interiorizat foarte bine trairile mamei, si m-am transpus un pic prea mult in situatia acesteea.

[anaemona]

Am tot cautat un topic unde as putea sa pun primul documentar despre Eminescu, facut in 1914. Daca aveti idei mai bune spuneti-mi.

http://www.certitudinea.ro/articole/...espre-eminescu

Octav Minar, un creator nedreptăţit
„Eminescu, Veronica, Creangă” se numeşte filmul, are 21 de minute şi a fost realizat, în 1914, de Octav Minar, un cercetător controversat al vieţii lui Mihai Eminescu. Pelicula, considerată una dintre cele mai valoroase piese de tezaur, a fost descoperită, în urmă cu câţiva ani, la Arhiva Naţională de Filme, de pasionaţii bibliofili Ion Rogojanu şi Dan Toma Dulciu. Documentarul, recuperat şi recondiţionat integral, este creaţia Casei de Filme “Pathé”, iar imaginea poartă semnătura lui Victor de Bon. Acesta realizează aici o creaţie extrem de interesantă, în sensul că documentarul e presărat cu scene lirice, interpretate de artişti profesionişti (primele încercări de docudrama!), iar poemele eminesciene sunt ecranizate artistic, cu filmări făcute în Italia şi Egipt. Reamintesc că filmul a fost realizat în 1914 şi prezentat pentru prima oară publicului pe 31 ianuarie 1915, la Ateneul Român. Cu acest prilej a vorbit scriitorul Barbu Stefănescu Delavrancea.

Reconstituirile
Ne reţin atenţia imagini autentice, filmate la începutul veacului trecut, ce pot fi considerate adevărate documente istorice, înfăţişând meleagurile natale ale Poetului, diferite fotografii inedite (inclusiv o controversată poză a Poetului, împreună cu tatăl său), Casa lui Aron Pumnul din Cernăuţi (unde a locuit Eminescu), imagini ale Iaşului, precum şi câteva clădiri pe unde paşii acestuia au poposit (Biblioteca Centrală, “Bolta Rece”, localul “Trei Sarmale” etc), rudele acestuia ( Arhimandritul Ioachim Iuraşcu), Mormântul lui Eminescu de la Cimitirul Bellu, busturile lui Eminescu de la Dumbrăveni, Botoşani, din faţa Ateneului, fotografiile Veronicăi Micle, Teiul lui Eminescu, Grădina Copou, Mânăstirea Văratec, Mormântul Veronicăi Micle, rudele în viaţă ale lui Creangă.
Dacă acest film ar fi fost studiat cu atenţie (sau doar studiat), reconstituirea casei memoriale a lui Eminescu de la Ipoteşti ar fi fost cât se poate de aproape de realitate!
În al doilea rând, filmul acesta, avându-l ca autor pe mult hulitul şi blamatul Octav Minar, este unul dintre cele mai elocvente documente cinematografice păstrate în întregime şi prima încercare de a ilustra, cu mijloacele specifice celei de-a şaptea arte creaţia eminesciană.

[nume]

https://www.flickr.com/photos/11214357@N08/ Cam ce a ramas din scanurile mele, inclusiv foto cu ALS. Culmea, topicul deschid de mine a fost split-at de Columbeanu.

[carmen_angelus_romila]

Felicitari pentru aceasta sectiune de filme romanesti!

[carmen_angelus_romila]

Foarte interesante opiniile voastre, iar recomandarile, demne de vizionat.

[victor_homescu]

-Născut la Câmpulung Muscel,în 1903,februarie 22,Tudor Muşatescu,fost
poet,prozator,traducător,dramaturg,gazetar şi umorist,scria**În copilăria mea la Câmpulung,odată cu bâlciul cel mare de Sf.Ilie,am auzit pentru prima dată Titanic Vals,cântat,bineînţeles,la flaşnetă.Era curând după catastrofa scufundării transatlanticului de lux.La miezul nopţii,în clipa când s-a produs ciocnirea,în saloanele fastuoase al vaporului,pasagerii în fracuri şi în rochii de seară dansau în ritmul unui vals din opereta Les quatre diables,vals care,începând de atunci,şi-a schimbat numele în Titanic Vals,în amintirea tragicului naufragiu.De atunci,de când l-am auzit pentru prima dată,valsul acesta m-a urmărit în mai toate momentele importante ale vieţii mele.În 1931,la Paris,mi-am pus în gând să scriu o piesă de teatru care să se numească Titanic Vals şi a cărei acţiune să se petreacă în provincie şi,mai exact, în Câmpulungul meu natal.Fiindcă oriunde aş fi auzit Titanic Vals şi în orice stare sufletească m-aş fi găsit,pentru mine melodia aceasta însemna Câmpulungul,provincia cu oamenii ei buni şi răi,modeşti sau ridicoli, cu întâmplările ei vesele sau triste,cu dramele şi comediile ei,publice sau familiale.”Tudor Muşatescu a încetat din viaţă pe 4 noiembrie 1970-
***
„Acțiunea se petrece în zilele noastre,în orice oraş unde există soacre,neveste şi prefecturi.”
(Titanic Vals,Actul I,Scena 1)
SPIRACHE: Face omul ce poate,după împrejurări.De dimineaţa până seara,nu muncesc decât pentru ei.
CHIRIACHIŢA: Munceşti,dar munceşti încet.De-aia ai rămas la coadă.
SPIRACHE: Pe ceilalţi îi avansează prefectul...Eu avansez singur.
CHIRIACHIŢA: Fă şi tu politică! Nu sta ca proasta în oştire.Văz că jurnalele le toceşti de nu mai poate omul să facă nimic cu ele.
SPIRACHE: Nu e firea mea să fac politică...Prea aş face dreptate multă dacă aş avea putere...şi aş muri asasinat.Aşa că nu am nicio nădejde de la nimeni.
CHIRIACHIŢA: Ţi-am mai spus eu...Singura nădejde e tot frate-tău,Tache...Dacă nu cumva o avea şi ăla de gând să trăiască o sută de ani.
***
(Actul II, Scena 11,Titanic Vals)
SPIRACHE: Voi? Toţi contra mea?.. Iarăşi? Mereu? V-aţi unit ca să-mi distrugeţi liniştea,câtă brumă mai am..să-mi tulburaţi zilele,câtă brumă mi-au mai rămas..Dacă nu v-aş cunoaşte,dacă n-aş şti că sunteţi ai mei...mi s-ar părea că-mi sunteţi duşmani..Ei bine..dacă e aşa,dacă voi vă opuneţi...ştiu ce-mi mai rămâne de făcut.
CHIRIACHIŢA: Să nu cumva să te sinucizi,că te omor.
DACIA: Ne ameninţi? Ne ameninţi tu pe noi? Îndrăzneşti?
SPIRACHE: Da! Vă ameninţ. Văd că vreţi luptă...O să ne luptăm. Fiecare cu mijloacele lui.
DACIA: Crezi că ne intimidezi cu aere de-astea de Napoleon! N-ai decât să te lupţi cu mine,dacă-ţi dă mâna.Sunt gata să primesc.Dar să ştii că divorţez imediat.Îmi iau copiii,pe mama,tot,şi plec în lume...N-ai decât să-ţi chemi pe fii-ta şi nepotul,ca să-ţi ţie de urât.Şi acuma, poţi să începi lupta, poftim.Nu fi laş! Spune cel puţin cum începi,ce-ai de gând să faci, ca să pot să mă apăr..
SPIRACHE: Mă duc la club ca să spui că primesc să-mi pui candidatura.
DACIA: Ticălosule...Şi eu care stau şi cred ca o proastă tot ce îmi spui tu până acuma...Vino să te pup! Vai,cât eşti de diplomat! Cum se cunoaşte că ai intrat în politică!
***
**Să nu mă votaţi, fiindcă nu merit să intru în Parlament,pentru că eu n-am făcut nimic pentru voi şi nici n-am să pot să fac.De ce să vă mint şi să vă înşel buna voastră credinţă?**
***
(*Titanic Vals*,a avut premiera pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti,la 21 noiembrie 1932,cu George Calboreanu în rolul lui Spirache,după premiera bucureşteană,a urmat debutul spectacolului,pe 13 decembrie 1932,la Teatrul Naţional din Cluj,într-o montare semnată de Ştefan Braborescu,de-a lungul celor peste 86 de ani de existenţă,a fost pusa in scena de regizori ai tuturor generaţiilor,creatori de teatru şi film,cea mai cunoscută ecranizare fiind cea a lui Paul Călinescu,din 1964,cu Grigore Vasiliu-Birlic,Kitty Muşatescu (sotia scriitorului),Tamara Buciuceanu,Ştefan Mihăilescu-Brăila,Ion Lucian,Mihai Fotino,Ion Finteşteanu,urmata de productia TV,1992,regia Dinu Cernescu,in distibuţia em Rădulescu,Tamara Buciuceanu,Dorina Lazăr,Cesonia Postelnicu,Carmen Ungureanu,Mihai Constantin ,Mihai Fotino,Teodor Danetti,Radu Duda,Aneta Lipan,Traian Andreiescu şi copilul Matei Constantinescu)


https://www.ziarulmetropolis.ro/tudo...plu-o-magarie/